Treceți la conținutul principal

De ce am desfrânat eu, Doamne?




Se simțea în sfârșit fericită. Era bărbatul pe care l-a visat o viață întreagă și acum se regăsea în brațele lui. Nu mai conta nimic  în clipa aceea când viață părea să îi fac pe plac. Îmbătată de fericire Leona ar fi dat orice să oprească timpul în loc. Era incredibil. Dacă ar putea începe veșnicia chiar acum și să nu se termine niciodată aceste clipe, se gândi ea.
Timpul alerga lăsând în urmă zile și nopți nenumărate. Leona trăia intens emoția visului împlinit și se dăruia deplin noii relații atât de promițătoare. Alexandru era inepuizabil în ingeniozitatea cu care născocea căi de cucerire. Parcă ar fi cunoscut-o de-o viață. Îi împlinea mai mult decât așteptările, îi descoperea lucruri noi despre ea.
Însă, după încă o noapte din multele nopți petrecute împreună, Alexandru dispăru fără urmă. Brusc visul devenise un coșmar și același sentiment de incredibil de odinioară umplea inima Leonei cu fiori de gheață. Se ridică și începu să caute prin toată casă, strigându-l pe Alexandru. Merse în bucătărie, sperând să-l găsească acolo în buna intenție de a o surpinde cu un mic dejun romantic. Dar coșmarul se derula fără oprire. Nu-i zări privirea nicăieri. Doar Hristos o privea tăcut din icoana care stătea deasupra ușii de la intrare, pe care Leona o găsise descuiată.

În mintea ei se revărsau ca o cascadă gânduri peste gânduri. Puse mâna pe telefon și încercă să ia legătura cu Alexandru. Niciun răspuns. Insistă la nesfârșit. Într-un final, după ore în șir de încercări eșuate de a lua legătura cu el,  Alexandru îi trimise un sms. „Leona între noi totul s-a consumat. Am ajuns la capăt de drum. Sunt convins că vei înțelege într-o zi.”
O amețeală puternică și o stare de rău căzură peste Leona care se prăbuși pe pat sleită de puteri după ce o zi întreagă a așteptat înmărmurită un răspuns.  S-a consumat? se întrebă ea în vârtejul gândurilor.  „Nu, nu e posibil să se consume ceea ce tocmai a început”, spuse Leona gândului încercând să îl reprime.

Asta a fost, îi șoptea un nou gând care o chinuia cu putere. Un gol imens se așeză discret în inima ei, un tremur fin începu să îi cuprindă trupul, un strigăt de durere îi străpunse ochii. Nu relația era consumată ci ea însăși se simțea consumată. Patul o înghiți aruncând-o într-un somn profund ca într-un refugiu de supraviețuire. 

Se trezi în mijlocul nopții, neștiind dacă trăia aievea. Și-ar fi dorit să fie totuși un vis, însă realitatea o izbi din nou și sentimentele cu care adormise reveniseră de data aceasta pulsând năvalnic în inima Leonei. Își adună puterile și se ridică, amintindu-și că trebuie să încuie ușa. De deasupra ușii Hristos o cuprindea cu privirea pe care Leona o dibuia doar printre lacrimi. Un amestec de rușine, goliciune, umilință, neputință și suferință o țintuise în acel loc de reîntâlnire cu Dumnezeu de Care uitase total în compania lui Alexandru. 

„Să fie aceasta pedeapsa trădării Tale?” se întrebă înecată în sughițuri de plâns amarnic. Hristos continua să o privească și Leona nu putea să se dezlipească de acea privire. Avea nevoie să fie cineva cu ea și acest ochi milostivi și înțelegători erau balsamul potrivit pentru  durerea ce îi clătina ființa. „De ce am desfrânat eu, Doamne?” rosti cu glas stins Leona, știind foarte bine că această întrebare își avea locul chiar în prima noapte în care s-a hotărât să-L lase pe Dumnezeu la ușa vieții sale.

Dar Hristos, smerit, tăcut, răbdător, se baricadă în icoana de deasupra ușii, refuzând parcă să iasă din viața Leonei. După ce își potolise pentru o clipă durerea, Leona observă pentru prima oară că pe paginile cărții pe care o ținea Hristos în mână erau scrise cu litere mici niște cuvinte. Luă un scaun, se urcă pe el și dădu icoana jos de pe perete pentru a citi de aproape cuvintele.  Veniți la Mine cei osteniți și împovărați și vă voi da odihnă sufletelor voastre.

Era ca un sms de la Dumnezeu. O sfâșiere lăuntrică străpunse cerul inimii Leonei. Ea era ostenită de plâns, de durere, de dezamăgire, de visuri deșarte. Era împovărată de rușine, de mustrări de conștiință, de atâtea păcate. Acum înțelesese  însă unde este locul în care se putea elibera de toate. Luă icoana în brațe, deschise ușa inimii larg, se așeză îngenunchind în pragul ei și își ceru iertare de la Dumnezeu. Tâmplele îi zvâcneau fierbinți de tumult. O căldură și o pace o învăluiră ca un scut. Din adâncul ei se ridicau parcă mai puternice credința, nădejdea și dragostea. Acum își dorea veșnicia adevărată.




de pr. Iosif-Cristian Rădulescu



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Nu am voie, dar am nevoie

Maria e nerăbdătoare. Întreaga Sfântă Liturghie e pătrunsă de fiorul așteptării Sfintei Împărtășanii. Astăzi se va împărtăși cu binecuvântarea părintelui duhovnic. Se ridică în picioare și se apropie de Sfântul Altar la îndemnul „Cu frică și cu dragoste să vă apropiați”.
În drum spre Sfântul Potir simte o mână pe spate care o trage înapoi.
-     - Unde te duci? Nu ai fost deja săptămâna trecută? Plus de asta nici post nu este. Nu ai voie, îi spune fulgerător o bătrânică. -    - Nu am voie, dar am nevoie, spune Maria și își continuă drumul, împlinindu-și nevoia de a se împărtăși în fiecare duminică.
O adevărată tulburare pentru Smaranda, care știe din copilărie că la Sfânta Împărtășanie nu se merge decât o dată pe an de Sfintele Paști și în rest doar dacă ești bolnav trupește. Boala sufletească nu intră în mintea Smarandei. Nu a auzit de așa ceva și nici nu crede că există. Ceea ce știe ea din copilărie nu poate nimeni contrazice.
După Sfânta Liturghie merge plină de mânie la părintele care…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Rușine de România

- Bună ziua. Sunt Maria Popescu și aș dori o programare la doamna doctor Müller. - Cum vă numiți? Nu am înțeles, răspunse pe un ton respingător asistenta. Maria îi repetă foarte clar  de două ori numele și îl silabisi ca asistenta să înceteze a se mai preface că nu înțelege. - Ce problemă aveți? întrebă asistenta pe același ton. - Am dureri de spate și aș dori un consult la doamna doctor. - Mergeți direct la chirurgie, sfătui prompt asistenta sătulă deja de cele 2 minute de conversație. - Aș prefera să fiu sfătuită de doctorul meu de familie și nu de dumneavoastră, dacă nu cer prea mult, rosti hotărât Maria. - Bine, veniți astăzi. Însă veți avea mult de așteptat, îngână asistenta și trânti telefonul cu o crasă lipsă de finețe.
Maria trăise în mai multe țări. Acum locuia în Germania de patru ani. Era obișnuită cu astfel de situații și reacționa extrem de calm și hotărât. Trecuse prin experiențe mai dure atunci când își menționa numele și țara de origine. După aspect ai fi jurat că este…

Cu proștii nu vreau să am de-a face

Ștefan crescuse într-un sat de munte înconjurat de priveliști copleșitor de frumoase. Era un loc de poveste încărcat cu lumina sufetelor oamenilor simpli, care și-au petrecut zecile de ani în bucuria de a munci și de a-și păstra conștiința curată. În acest sat, Ion și Ioana, părinții lui Ștefan, s-au trudit din greu să ofere singurului lor copil tot ce avea nevoie pentru a ajunge om mare.
- Să nu ne faci de rușine, îi repetau părinții lui Ștefan, încurajându-l să-și facă datoria față de Dumnezeu și față de oameni.
Au trecut anii și Ștefan a ajuns un renumit profesor universitar. Timpul se scurgea rapid sub presiunea mulțimii de proiecte în care era implicat, a nenumăratelor lucrări pe care le avea de scris sau de corectat, a congreselor fără sfârșit la care participa. 
Într-una din veri reușise să se întoarcă acasă în satul natal și să petreacă și cu părinții lui câteva zile. Bucuroși de revedere, părinții i-au pregătit lui Ștefan un adevărat praznic.
- De ce te-ai ostenit așa, mamă? într…