Treceți la conținutul principal

De ce am desfrânat eu, Doamne?




Se simțea în sfârșit fericită. Era bărbatul pe care l-a visat o viață întreagă și acum se regăsea în brațele lui. Nu mai conta nimic  în clipa aceea când viață părea să îi fac pe plac. Îmbătată de fericire Leona ar fi dat orice să oprească timpul în loc. Era incredibil. Dacă ar putea începe veșnicia chiar acum și să nu se termine niciodată aceste clipe, se gândi ea.
Timpul alerga lăsând în urmă zile și nopți nenumărate. Leona trăia intens emoția visului împlinit și se dăruia deplin noii relații atât de promițătoare. Alexandru era inepuizabil în ingeniozitatea cu care născocea căi de cucerire. Parcă ar fi cunoscut-o de-o viață. Îi împlinea mai mult decât așteptările, îi descoperea lucruri noi despre ea.
Însă, după încă o noapte din multele nopți petrecute împreună, Alexandru dispăru fără urmă. Brusc visul devenise un coșmar și același sentiment de incredibil de odinioară umplea inima Leonei cu fiori de gheață. Se ridică și începu să caute prin toată casă, strigându-l pe Alexandru. Merse în bucătărie, sperând să-l găsească acolo în buna intenție de a o surpinde cu un mic dejun romantic. Dar coșmarul se derula fără oprire. Nu-i zări privirea nicăieri. Doar Hristos o privea tăcut din icoana care stătea deasupra ușii de la intrare, pe care Leona o găsise descuiată.

În mintea ei se revărsau ca o cascadă gânduri peste gânduri. Puse mâna pe telefon și încercă să ia legătura cu Alexandru. Niciun răspuns. Insistă la nesfârșit. Într-un final, după ore în șir de încercări eșuate de a lua legătura cu el,  Alexandru îi trimise un sms. „Leona între noi totul s-a consumat. Am ajuns la capăt de drum. Sunt convins că vei înțelege într-o zi.”
O amețeală puternică și o stare de rău căzură peste Leona care se prăbuși pe pat sleită de puteri după ce o zi întreagă a așteptat înmărmurită un răspuns.  S-a consumat? se întrebă ea în vârtejul gândurilor.  „Nu, nu e posibil să se consume ceea ce tocmai a început”, spuse Leona gândului încercând să îl reprime.

Asta a fost, îi șoptea un nou gând care o chinuia cu putere. Un gol imens se așeză discret în inima ei, un tremur fin începu să îi cuprindă trupul, un strigăt de durere îi străpunse ochii. Nu relația era consumată ci ea însăși se simțea consumată. Patul o înghiți aruncând-o într-un somn profund ca într-un refugiu de supraviețuire. 

Se trezi în mijlocul nopții, neștiind dacă trăia aievea. Și-ar fi dorit să fie totuși un vis, însă realitatea o izbi din nou și sentimentele cu care adormise reveniseră de data aceasta pulsând năvalnic în inima Leonei. Își adună puterile și se ridică, amintindu-și că trebuie să încuie ușa. De deasupra ușii Hristos o cuprindea cu privirea pe care Leona o dibuia doar printre lacrimi. Un amestec de rușine, goliciune, umilință, neputință și suferință o țintuise în acel loc de reîntâlnire cu Dumnezeu de Care uitase total în compania lui Alexandru. 

„Să fie aceasta pedeapsa trădării Tale?” se întrebă înecată în sughițuri de plâns amarnic. Hristos continua să o privească și Leona nu putea să se dezlipească de acea privire. Avea nevoie să fie cineva cu ea și acest ochi milostivi și înțelegători erau balsamul potrivit pentru  durerea ce îi clătina ființa. „De ce am desfrânat eu, Doamne?” rosti cu glas stins Leona, știind foarte bine că această întrebare își avea locul chiar în prima noapte în care s-a hotărât să-L lase pe Dumnezeu la ușa vieții sale.

Dar Hristos, smerit, tăcut, răbdător, se baricadă în icoana de deasupra ușii, refuzând parcă să iasă din viața Leonei. După ce își potolise pentru o clipă durerea, Leona observă pentru prima oară că pe paginile cărții pe care o ținea Hristos în mână erau scrise cu litere mici niște cuvinte. Luă un scaun, se urcă pe el și dădu icoana jos de pe perete pentru a citi de aproape cuvintele.  Veniți la Mine cei osteniți și împovărați și vă voi da odihnă sufletelor voastre.

Era ca un sms de la Dumnezeu. O sfâșiere lăuntrică străpunse cerul inimii Leonei. Ea era ostenită de plâns, de durere, de dezamăgire, de visuri deșarte. Era împovărată de rușine, de mustrări de conștiință, de atâtea păcate. Acum înțelesese  însă unde este locul în care se putea elibera de toate. Luă icoana în brațe, deschise ușa inimii larg, se așeză îngenunchind în pragul ei și își ceru iertare de la Dumnezeu. Tâmplele îi zvâcneau fierbinți de tumult. O căldură și o pace o învăluiră ca un scut. Din adâncul ei se ridicau parcă mai puternice credința, nădejdea și dragostea. Acum își dorea veșnicia adevărată.




de pr. Iosif-Cristian Rădulescu



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Vă invit la înmormântarea mea

- Bună ziua, domnule preot, mi se adresează telefonic o voce feminină. - Bună ziua, răspund, bănuind deja că am de-a face cu cineva care e foarte impregnat în gândire și abordare de mentalitatea locului. - Sunt doamna Schmidt și aș dori să vă invit la înmormântarea mea, îmi zice cu o deosebită detașare. - Vă mulțumesc de invitație, spun surprins de abordarea femeii care pare foarte împăcată cu evenimentul de care se pregătește. Nu am mai primit niciodată o astfel de invitație, răspund sfios.  - Păi, nu știu exact când va avea loc, însă eu vreau să mă asigur că totul va fi în regulă. - Suferiți de vreo boală?  - Da, am cancer și e posibil ca în trei ani să se agraveze foarte tare. Însă eu vreau să fiu sigură că înmormântarea mea va decurge așa cum îmi doresc. - Și ce vă doriți în mod deosebit? - Eu nu vreau să fie ca în România. Vreau ceva simplu, așa cum este aici, fără circ, îmi spune doamna pe un ton apăsat.
Mi-e greu să o conving acum că o înmormântare ortodoxă nu este un circ, chi…

Spurcata femeie lehuză

„Ne-ai spurcat casa. Nu știai că femeile lehuze nu au voie sa iasă din cameră?” Cam așa au fost și sunt încă întâmpinate proaspetele mămici în unele bordeie. Nașterea de prunci a devenit o spurcăciune,  în timp ce avortul și curvia o modă. Nu degeaba se spune că a înnebunit lumea. Da, a înnebunit lumea care a încetat să mai gândească. Vechea dispută vizavi de necurăția femeii lehuze, proaspătă mămică, sau a femeii aflate în perioada menstruației rămâne în actualitate și constituie pe nedrept un motiv de tulburare.
Dragă proaspătă mămică, îți mulțumesc că te-ai jertfit pe tine ca toată sarcina să decurgă bine. Îți mulțumesc că ai împlinit Cuvântul lui Hristos: „Lăsați copiii să vină la Mine”(Matei 19,14) și pentru tot chinul, nădejdea, rugăciunile, teama, îngrijorarea și toată osteanala care au însoțit  lunile de sarcină și momentul nașterii. Poate că îți faci încă o grijă acum că ești necurată datorită scurgerilor naturale, că nu te poți atinge de nimeni, că nu ai voie să intri în bise…

Femeia care își critică bărbatul

„Cu ăsta nu mai ai ce face!”, „E un incapabil, nu mai e ce a fost!”, „M-am săturat să stau în casă cu unul care nu mă bagă în seamă”, „Degeaba îmi bat gura, el tot ce știe face”, „Niciodată nu m-a apreciat”,  „E insuportabil, nu știu ce s-a întâmplat cu el”, „Ăsta nu e în stare de nimic”, „Niciodată nu face ce îi spun” și lista ar putea continua. E o listă plină de afirmații dureroase pe care adesea multe femei le fac la adresa soților lor. 
Sunt nedumerit de acest curent. Încep să caut un răspuns la oameni cu pricepere de sus. Străbat mii de kilometri pentru a ajunge la o cale deschizătoare de noi orizonturi. Întâlnesc un om rânduit de Dumnezeu. Întreb cu grijă ce se întâmplă de peste bărbați curge cu atâtea reproșuri și critici. Unii le merită din plin, deși ele nu fac decât să adâncească criza.  Dar sunt chiar toți atât de nevrednici?
-Femeia care își critică bărbatul pe sine se critică, pentru că la Cununie au devenit amândoi un trup, îmi răspunde părintele și mă aruncă într-o nouă …