Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din februarie, 2018

Ăstea ne fac de rușine!

Se apropie cu pași mărunți și timizi de parcă nu ar fi fost vrednică să calce pragul bisericii. Fața îi strălucea de machiajul încărcat cu care încerca să se ascundă de ea și de ceilalți. Privirea ei pierdută îl atenționă pe preot că în sufletul ei se zvârcolesc trăiri cărora nu le mai poate face față.  - Pot să vorbesc cu dumneavoastră?, întrebă femeia cu glas blând. - Cu mare drag, îi spuse părintele, pregătindu-se suflește pentru o discuție în care se prefigura o revărsare de tumult sufletesc. Să ne așezăm.
S-au așezat amândoi și femeia a început să își deschidă sufletul. Se mințise pe sine, crezând că fiecare îmbrățișare pe care o dăruise sau o primise în viața ei era un refugiu în iubirea de care dusese lipsă o viață întreagă. Credea că frumusețea chipului ei și silueta atât de dorită de împătimiți îi vor putea aduce căldura unei inimi după care tânjea din copilărie. Se înselașe amarnic, iar acum nu mai putea tăgădui această înșelare, pentru că îi sporise atât de mult chinul lăuntri…

O întrebare chinuitoare

Pășesc într-un salon în care șade un bătrânel în vârstă de peste 90 de ani. Îl vizitez la invitația unei rude, singura pe care o mai are, pierdută și ea printre străini. - Bine ați venit, domnule. Cine sunteți? mă întreabă bătrânelul respectuos.
Mă prezint zâmbind, încântat de chipul luminos și ochii simpatici care, cu siguranță, au văzut multe lucruri în atâția ani de viață.
- Mă bucur că ați venit. Luați loc. Am așa de multe lucruri să vă povestesc. Nu am avut o viață ușoară.
Și începe să îmi povestească. Dar nu oricum, cu un har deosebit, cu un talent al vorbirii. Din când în când își cere iertare că nu vrea să îmi încarce sufletul cu atâtea amintiri.
- Simt că dacă nu le voi spune cuiva, toate aceste amintiri se vor pierde și nu se va folosi nimeni de ele. Așa că, vă rog, dați-le mai departe cui credeți că le sunt de folos. 
Regăsesc elemente comune multor vieți. Printre multele amintiri se revarsă cu tristețe și durerile pe care le-a suferit în România cu mai bine de 60 de ani î…

Postim și slăbim

Printre multe alte dorințe cu care începem postul este și aceea de a slăbi. Nu e un lucru rău atâta vreme cât conștientizăm că ne-am îngrășat pentru că am mâncat peste nevoile noastre, adică ne-am delectat cu lăcomia pântecelui și acum ne dorim să revenim la un ritm normal de viață.
Numai că acest ritm normal de viață nu înseamnă doar atenția la mâncare, ci la un întreg proces de slăbire a patimilor, pentru care ne stau la îndemână o mulțime de metode. Astfel că în post suntem chemați să luptăm pentru:
Slăbirea patimii lăcomiei pântecelui prin renunțare la produsele de origine animală, la cantitatea exagerată a mâncării inclusiv a celei de post, prin renunțare la masa de seară, dacă există această posibilitate, prin adoptarea unui stil simplificat de nutriție, bazat pe cereale, fructe și legume, prin post negru cu binecuvântarea duhovnicului.
Slăbirea patimii desfrâului prin înțelegerea rolului trupului în mântuirea sufletului, prin înmulțirea metaniilor, a rugăciunii, a respectului f…

Femeia care își critică bărbatul

„Cu ăsta nu mai ai ce face!”, „E un incapabil, nu mai e ce a fost!”, „M-am săturat să stau în casă cu unul care nu mă bagă în seamă”, „Degeaba îmi bat gura, el tot ce știe face”, „Niciodată nu m-a apreciat”,  „E insuportabil, nu știu ce s-a întâmplat cu el”, „Ăsta nu e în stare de nimic”, „Niciodată nu face ce îi spun” și lista ar putea continua. E o listă plină de afirmații dureroase pe care adesea multe femei le fac la adresa soților lor. 
Sunt nedumerit de acest curent. Încep să caut un răspuns la oameni cu pricepere de sus. Străbat mii de kilometri pentru a ajunge la o cale deschizătoare de noi orizonturi. Întâlnesc un om rânduit de Dumnezeu. Întreb cu grijă ce se întâmplă de peste bărbați curge cu atâtea reproșuri și critici. Unii le merită din plin, deși ele nu fac decât să adâncească criza.  Dar sunt chiar toți atât de nevrednici?
-Femeia care își critică bărbatul pe sine se critică, pentru că la Cununie au devenit amândoi un trup, îmi răspunde părintele și mă aruncă într-o nouă …

Avem nevoie de prieteni buni

Sunt din întâmplare martor la pensionarea unei doamne dintr-o instituție. Sunt curios să văd cum se desparte un om de colegii săi de muncă după patruzeci de ani de activitate continuă. Începe ceremonia. Cuvântări scurte și obiective, pe alocuri un umor binevenit. Îi vine rândul pensionarei. Ia cuvântul și mulțumește frumos pentru cadouri și pentru urările tuturor colegilor. Totul durează două minute și se încheie sec: „Ne mai vedem cumva.” În jur câteva colege mai inimoase încep să plângă. Inclusiv directoarei îi dau lacrimile.  - O să ne fie foarte dor de tine, îi transmit sincer celei care de mâine nu va mai deschide ușa firmei pe care a slujit-o aproape jumătate de veac. Le răspunde bătându-le pe umăr. Nu schițează absolut nicio expresie.
- Cum de nu trădează nicio emoție? se miră directoarea uitându-se atent în ochii colegei cu care a colaborat patruzeci de ani. - Așa era și tatăl meu, interveni un alt coleg. Era foarte rece și nu își trăda niciodată emoțiile. Eu nu l-am cunoscut …

Întoarcerea unui fiu risipitor în România

- Da, sunt în sfârșit acasă. Mi-au ajuns atâția ani de peregrinări prin străinătate, mărturisi Marian prietenului său. - Ești copil, Marian. Aici te vor aștepta alte peregrinări de la Ana la Caiafa, îi răspunse Dragoș. - Nu îmi fac griji. Am trecut prin multe și mai rău decât a fost nu mai poate fi, spuse Marian încrezător.
Începu lucrul într-o școală ca suplinitor. Posturi titularizabile nu mai existau de mult. Colegii îl întâmpinară curioși, mai ales că fuseseră informați că lucrase aproape cincisprezece ani în Occident într-o școală internațională. Copiii erau foarte cuceriți de abordarea noului profesor. Le plăceau jocurile de socializare cu care îi surprindea Marian, relația firească pe care o dezvolta cu ei, respectul și încrederea pe care le manifesta față de ei și profesionalismul lui. Erau doar trei profesori în liceu care se comportau astfel.
Marian nu venea niciodată nepregătit la ore. Își folosea spontaneitatea doar pentru situațiile neprevăzute. Îl speriau monotonia și d…