Povestiri din Occident

  Un tramvai   Mă urc în tramvai. Mă duc spre casă. Oare care este casa noastră adevărată? Aceasta care se mută de colo colo? Mi-aduc aminte de un preot care mi-a spus că nu îi pasă unde moare, dacă de acolo de unde îi vine ceasul morții se duce direct acasă la Dumnezeu. Mi-a lămurit niște frământări acest cuvânt. Iarăși pe telefoane. Sunt sătul de lucrul pe ecrane. Acum vreau să privesc lumea. Dar lumea nu vrea să mă privească. Am uitat să ne mai privim și să ne dăruim unii altora atenție. La o anumită stație face o pauză neobișnuită. Devenim neliniștiți cu toții. Nu ne plac pauzele. Poate pentru că ne-am învățat să muncim fără întrerupere. Zici că pauza este cel mai mare dușman al nostru. Ea este de fapt o ieșire din timpul acesta grăbit și încărcat. Nu înțelegem de ce vatmanul s-a dat jos. Parcă a fugit de la locul de muncă. Mulți ar fugi de la locul de muncă, dacă ar avea alternativă. Nu pentru că nu le place munca, ci pentru că nu le place cum sunt tratați și răsp...

  Mă grăbesc. Sunt ca mulți alți grăbiți. Mă urc în tramvai și scot telefonul. Ca mulți alți pasageri. Nimic interesant. Îl bag înapoi în geantă. Mă uit în jur. Chipuri atente la ce se întâmplă pe ecran. Astăzi parcă toți sunt plicitisiți de telefon ca și mine. Zici că i-am molipsit cu lipsa mea de chef de a mai peterce timp pe telefon. Rând pe rând mulți pasageri își pun telefonul pe unde apucă. Ne uităm unii la alții. Niciun zâmbet. Nicio vorbă. Doar zgomotul roților care uneori urlă de parcă le doare golul din privirile noastre. Sunetul acesta se potrivește perfect în atmosfera din tramvai. Nu sunt sigur dacă acești oameni mai știu ce este un zâmbet. Într-o stație se aude un om care înjură politicienii. De parcă lumea toată s-ar învârti în jurul lor. Unii pasageri încep să zâmbească. Deci zâmbetul nu a fost uitat așa cum am crezut. Le place ceea ce spune bietul om. Are ceva cocktailuri la bord. Spune lucrurilor pe nume, în felul lui. Se pare că astăzi se stă mai mult în stația ...