Treceți la conținutul principal

Postări

O terapie vindecătoare

Într-un sat îndepărtat de lume trăia o comunitate foarte bogată însă plină de oameni închiși în propria minte. Privirile lor erau tot timpul ațintite asupra unii altora pentru a prinde în flagrant orice scădere a celuilalt, orice neputință, orice scăpare. Nu ieșeau decât foarte rar în afara satului. Atmosfera era foarte tensionată între ei și aceasta îi epuiza psihic și fizic. Astfel că au început să se îmbolnăvească și să dea vina unii pe alții pentru starea lor sufletească și trupească, sporindu-și tulburarea. Constrânși de suferință s-au hotărât într-un final să construiască împreună cât mai multe spitale concomitent cu o bogată varietate de locuri de wellness, aducând acolo cei mai mari specialiști din lume. Beneficiind de tot felul de terapii de relaxare și de autocontrol, oamenii au început să își finiseze și mai bine strategiile de luptă, ceea ce a dus la agravarea stării lor lăuntrice.
Disperați au adus în sat un doctor tânăr cu mare faimă de vindecător. Mulțimea de pacienți l…
Postări recente

Nu am voie, dar am nevoie

Maria e nerăbdătoare. Întreaga Sfântă Liturghie e pătrunsă de fiorul așteptării Sfintei Împărtășanii. Astăzi se va împărtăși cu binecuvântarea părintelui duhovnic. Se ridică în picioare și se apropie de Sfântul Altar la îndemnul „Cu frică și cu dragoste să vă apropiați”.
În drum spre Sfântul Potir simte o mână pe spate care o trage înapoi.
-     - Unde te duci? Nu ai fost deja săptămâna trecută? Plus de asta nici post nu este. Nu ai voie, îi spune fulgerător o bătrânică. -    - Nu am voie, dar am nevoie, spune Maria și își continuă drumul, împlinindu-și nevoia de a se împărtăși în fiecare duminică.
O adevărată tulburare pentru Smaranda, care știe din copilărie că la Sfânta Împărtășanie nu se merge decât o dată pe an de Sfintele Paști și în rest doar dacă ești bolnav trupește. Boala sufletească nu intră în mintea Smarandei. Nu a auzit de așa ceva și nici nu crede că există. Ceea ce știe ea din copilărie nu poate nimeni contrazice.
După Sfânta Liturghie merge plină de mânie la părintele care…

Copilul, coșul de gunoi

Ștefan se întoarse acasă. Se trânti pe pat, plin de lehamite. Oboseala făcea să îi tremure mâinile și picioarele. O stare de greață îi dădea târcoale. În minte i se derulau chipurile crispate ale colegilor de birou, nemulțumiți că nu au terminat la timp treaba. După douăsprezece ore de muncă Ștefan era la capătul puterilor. - Tata, ai venit? se repezi bucuros Daniel. - Lasă-mă acum. Caută-ți de lucru, răspunse scurt și bosumflat Ștefan.
Daniel se conformă. Simți că era ceva în neregulă cu tatăl său. Nu era prima dată. Daniel se confruntase de zeci de ori cu aceeași situație, chiar și atunci când Ștefan venea mult mai devreme acasă sau era liber. 
Ștefan făcu un duș și se așeză comod pe canapea pentru a se relaxa în fața televizorului. De fapt numai relaxare nu era aceea. Știri alarmante, emisiuni cu tot felul de vedete confecționate peste noapte, oameni fără morală care își etalau marile realizări economice și profesionale, cu acestea se delecta Ștefan.

- Mă, tu nu ești în stare de n…

O să mă duc la pocăiți!

E o seară întunecată și înfrigurată de vineri. În biserică se adăpostește un bărbat ca la cincizeci de ani. Așteaptă ca pe ace să se termine o dată slujba. Își întoarce capul în altă parte când preotul împărtășește pace tuturor. Cântecele de la strană par să îl neliniștească. La finalul slujbei se adresează preotului.
- Părinte, aș dori să vorbesc cu dumneavoastră. - Sigur. Cu ce vă pot ajuta? îl întreabă părintele.
Omul începe să își spună necazul. E o poveste pe care părintele a auzit-o de zeci de ori, un scenariu pe care îl cunoaște pe de rost. Ca de fiecare dată figura povestitorului nu se potrivește cu povestea. Părintele îl ascultă însă cu răbdare dar și cu speranța că va devia cumva de la clasicul traseu al omului păcălit de șarlatanii care l-au lăsat fără parale. 
- Și acum unde locuiți? întreabă părintele inspirat. - Locuiesc pe stradă de când am venit aici, doar v-am spus și la telefon.
De fapt la telefon spusese altceva. Doar că între timp nu mai știa că indicase o altă ad…

Doar fraierii merg la muncă

Mela se trezea în fiecare dimineață după un somn îndelungat. Își trăgea draperiile și constata de fiecare dată că soarele era deja pe mijlocul cerului. Servea apoi micul dejun pe care îl pregătea cu multă atenție. Era pretențioasă la mâncare și cheltuia pe măsură. Îndată după masă petrecea câteva ore la televizor cu emisiunile preferate. 
- Dar nu ți-ai găsit nimic de muncă? o întrebă Adela, prietena cu care se întâlnea destul de des. - Dar de ce îmi trebuie muncă? Nu o duc bine așa? Am ajutor social și trăiesc mai bine decât dacă m-aș duce la lucru. La ce folos? spuse Mela amuzându-se.
Adela lucra de zor. Era un spirit întreprinzător. Tot timpul avea idei noi. Lucra în domeniul decorațiunilor interioare, un domeniu care i se potrivea de minune. Își dezvoltase o nouă afacere în ciuda faptului că trecuse printr-un proaspăt faliment. Nu se lăsa. Ținea foarte mult la imaginea ei pe care o susținea cu muncă și sinceritate. 
- Hai să te angajez la firma mea, o ofertă Adela. - Mulțumesc, d…

Dragostea nu se cere răsplătită

- Eu pentru 1500 de lei nici măcar nu mă dau jos din pat. Am o promisiune să plec în străinătate. Acolo voi face bani buni. Munca mea va fi răsplătită.
Așa se lăuda Grigore înainte să plece de acasă, unde avea destule oferte de muncă. A preferat însă drumul străinătății dus de valul emigrării în masă. A plecat fără să se uite înapoi. „În veci nu mai întorc aici”, își spuse Grigore.
Începu entuziasmat la noul loc de muncă. Era singurul angajat nou în firmă. Intrase de la început într-o concurență nerostită cu colegii, însă curând ajunsese să vadă că nu era un meseriaș așa cum se credea, ci doar un amator care avea impresia că se pricepe la toate.
- Aici vei învăța să muncești de-adevăratelea, îi spuse șeful măsurându-l cu privirea din cap până în picioare.
Să îl vezi pe Grigore al meu. Dimineața zbura din pat de teamă să nu fie dat afară și să rămână pe drumuri. Muncea pe rupte. Nu cârtea, nu comenta, nu contrazicea, doar executa. De dimineața până seara lucra aproape fără pauză. Refă…

Ochi de văzut minunea

Plouă din senin cu stropi mari.  Pe stradă oamenii caută fiecare câte un adăpost. Ploaia i-a luat prin surprindere. Prin fața mea trece rapid un tată care își ține fetița în brațe. Micuța nu are mai mult de doi anișori. E de o frumusețe rară. Are ochi mari și albaștri, părul negru, discret încrețit. Se cuibărește la sânul tatălui, ținându-l strâns cu brațele ei mici și gingașe și râde cu poftă, legănată de pasul lui rapid. Se simte atât de bine în brațele lui, iar zâmbetul ei mai frumos decât tot universul este pentru el o bucurie care i se așează pe chip ca o rază de soare.
E o minune că ei există. E o minune că își zâmbesc atât de frumos. E o minune că se iubesc. Îmbrățișarea lor e o minune. E o minune pe care o trăiesc și eu privind la ei în treacăt, grăbit de ploaia bogată ca și sufletele celor doi. Cea mai mare minune este însă că am avut ochi de văzut minunea. Mulțumesc,  Doamne!