Treceți la conținutul principal

Postări

Vine nebuna

- Vine nebuna, ziceau copiii râzând și începeau să strige după ea fel de fel de expresii învățate de la cei mari.

Marighioala era considerată bolnavă psihic. Pe tot timpul anului străbătea străzile îmbrăcată în aceleași haine peste care uneori mai punea câte un rând. Îi era inima înghețată de atâta neiubire cât vedea în jur și avea nădejde că măcar hainele îi pot încălzi sufletul. Marighioala avea șaptezeci de ani și începuse a colinda străzile după ce mama ei, în vârstă de nouăzeci de ani, părăsise lumea cu teama că își lasă fiica pe mâinile unor oameni indiferenți la suferința ei.
Teama mamei se adeverise pentru că Marighioala nu avea pe nimeni care să îi dea o mână de ajutor. Pentru oamenii din cartierul în care locuia Marighioala își pierduse valoarea de om. Ea era nebuna cartierului și atât.
- E ne-bună! zise un vecin cu zâmbet sarcastic. Doar nu credeți că acest cuvânt s-a inventat degeaba? Adică nu mai e bună de nimic.
Și mulți îi împărtășeau părerea și făceau din Marighioala un co…
Postări recente

Rușine de România

- Bună ziua. Sunt Maria Popescu și aș dori o programare la doamna doctor Müller. - Cum vă numiți? Nu am înțeles, răspunse pe un ton respingător asistenta. Maria îi repetă foarte clar  de două ori numele și îl silabisi ca asistenta să înceteze a se mai preface că nu înțelege. - Ce problemă aveți? întrebă asistenta pe același ton. - Am dureri de spate și aș dori un consult la doamna doctor. - Mergeți direct la chirurgie, sfătui prompt asistenta sătulă deja de cele 2 minute de conversație. - Aș prefera să fiu sfătuită de doctorul meu de familie și nu de dumneavoastră, dacă nu cer prea mult, rosti hotărât Maria. - Bine, veniți astăzi. Însă veți avea mult de așteptat, îngână asistenta și trânti telefonul cu o crasă lipsă de finețe.
Maria trăise în mai multe țări. Acum locuia în Germania de patru ani. Era obișnuită cu astfel de situații și reacționa extrem de calm și hotărât. Trecuse prin experiențe mai dure atunci când își menționa numele și țara de origine. După aspect ai fi jurat că este…

Când dai, Dumnezeu îți dă

Un om bogat trecu în grabă pe lângă un bătrân care cerșea pe o margine de drum. Omul se opri și începu să se scotocească prin buzunare. „Să fac și eu astăzi o faptă bună, că atunci când dai, Dumnezeu îți dă”, se gândi bogatul. Căută el niște bani mărunți și scoase din buzunar monede aurii și arămii. Monedele aurii i se păreau prea valoroase pentru un gest de milostenie. Așa că se uită îndelung la bani și se hotărî să o dea una dintre monedele arămii. Văzu o singură monedă de 1 cent, astfel că sufletul i se umplu de bucurie că a găsit cel mai bun compromis între dorința de a face milostenie și iubirea lui de bani.
Întinse centul și-l aruncă în paharul de platisc al bătrânului, însă în același moment scăpă din mână și o monedă de 2 cenți. Disperat omul începu să o caute de parcă ar fi pierdut o avere. Îi dispăru orice bucurie și mulțumire și începu în gând a se blama pe sine că i-a trebuit să facă fapte bune.
- V-am găsit banul căzut, spuse bătrânul cerșetor privind uimit disperarea bo…

Sunt alcoolic

- Mircea este alcoolic, dar se va schimba. Cred din toată inima. Nu este posibil ca iubirea mea să nu îl schimbe, mărturisi Crina prietenei sale.

Mircea nu se considera alcoolic. Credea că bea așa cum beau toți bărbații. Se certa cu soția așa cum, credea el, se ceartă toți bărbații. Mințea așa cum, credea el, mint toți bărbații.  O înșela așa cum, credea el, toți bărbații înșeală. Și lista ar putea continua. Cel mai mult însă se înșela pe sine.

Anii au trecut și lucrurile nu s-au schimbat cu nimic. Resursele sufletești ale Crinei erau pe sfârșite. După ani și ani Crina s-a decis să urmeze calea Bisericii. A pornit cu pași șovăielnici, dar cu timpul și-a recăpătat puterile prin credință.

Într-o zi Crina își făcu din nou curaj și îl rugă pe Mircea pe un ton stăruitor:
- Te rog, împlinește-mi o singură dorință. Azi vom merge împreună la biserică.
- Eu nu am de ce să merg la biserică. Acolo merg doar fățarnicii și minicinoșii. Ce să fac eu acolo? răspundea Mircea fără să conștientizeze că…

Viața noastră nu a trecut degeaba

Dumitru privea casa părinților care începea să se degradeze. Lacrimi i se revărsau pe chip lăsând în urma lor niște fisuri asemenea celor de pe clădirea în fața căreia stătea nemișcat. Nu îndrăznea să intre în casă. Refuza să accepte că în acea clădire și-a petrecut cea mai bucuroasă parte a vieții lui. Într-un târziu roti cheia în poarta înțepenită și pătrunse în curtea pusă la punct. Părinții lui așezaseră totul în ordine înainte de a se duce să se odihnească în locul în care nu mai duceau dorul lui Dumnezeu pentru că Îl vedeau aievea. Iarba înaltă și tăcută așteptase îndelung ca singurul stăpân rămas să calce din nou pragul casei.

Dumitru își scoase instinctiv încălțămintea și începu să meargă desculț prin iarbă. Un fior adânc îi cuprinse sufletul și trupul și îi dădu sentimentul că nu a plecat niciodată, că nu se desparțise nicio clipă de pământul care l-a hrănit atâția ani, că aici a fost dintotdeauna locul lui.

 "Casă, dulce casă", rosti în gând Dumitru. Dar gândul la…

Iubirea mi-a promis că vine repede

O fetiță stătea ghemuită pe o bancă aflată în colțul unei gări. Privea în depărtări cu ochii triști de parcă trenul pe care îl aștepta nu mai avea să mai vină niciodată. În brațe strângea un ursuleț cu blana tocită, cu nasul turtit și cu un ochi lipsă. 
Dintr-o locomotivă se coborî la un moment dat un mecanic și o întrebă: - Tot aici ești? Pe cine aștepți? - Aștept Iubirea, spuse fetița, întorcându-și privirea către ursuleț, singurul care părea să îi înțeleagă dorul.  - Au înnebunit copiii, îngână mecanicul. Tu îi întrebi ceva și ei îți răspund altceva. Nu mai au pic de respect. Acolo să zaci, aruncă mecanicul vorba necugetată și se grăbi să plece acasă.
Fetița se uită atentă la ursuleț. Și el părea obosit de aceleași vorbe. Le auzise de zeci de ori în cele câteva luni de când fetița venea să aștepte Iubirea.
- Hai să ne întindem și să dormim un pic. Poate că vine și Iubirea, îi șopti fata ursulețului și se întinseră împreună pe bancă.
Ochii micuței se închiseră cu repeziciune și vis…

Cu proștii nu vreau să am de-a face

Ștefan crescuse într-un sat de munte înconjurat de priveliști copleșitor de frumoase. Era un loc de poveste încărcat cu lumina sufetelor oamenilor simpli, care și-au petrecut zecile de ani în bucuria de a munci și de a-și păstra conștiința curată. În acest sat, Ion și Ioana, părinții lui Ștefan, s-au trudit din greu să ofere singurului lor copil tot ce avea nevoie pentru a ajunge om mare.
- Să nu ne faci de rușine, îi repetau părinții lui Ștefan, încurajându-l să-și facă datoria față de Dumnezeu și față de oameni.
Au trecut anii și Ștefan a ajuns un renumit profesor universitar. Timpul se scurgea rapid sub presiunea mulțimii de proiecte în care era implicat, a nenumăratelor lucrări pe care le avea de scris sau de corectat, a congreselor fără sfârșit la care participa. 
Într-una din veri reușise să se întoarcă acasă în satul natal și să petreacă și cu părinții lui câteva zile. Bucuroși de revedere, părinții i-au pregătit lui Ștefan un adevărat praznic.
- De ce te-ai ostenit așa, mamă? într…