Click click și la inimă nimic!

Generația click, așa se vorbește astăzi despre sutele de milioane de persoane pentru care internetul este un mod de viață oscilant între realitate și irealitate, între închipuire și distorsionare, între prezență și absență, între implicare și retragere.

Studii de specialitate relevă faptul că ne propagăm o imagine mult cosmetizată în special pe facebook. Facebook-ul nu a devenit doar o formă de comunicare, de păstrarea a contactului între oameni pe care viața i-a îndepărtat fizic unii de alții, ci s-a arătat totodată a fi o unealtă de propovăduire a unei imagini false despre noi.

Pe fundamentul acestei falsități se străduiesc unii să comunice frânturi din viața lor pentru ca astfel să creeze sau să aprofundeze relațiile cu ceilalți. Nebunia continuă când omul se torturează pe sine și în mediu real încercând să răspândească aceeași falsitate, umplând relațiile cu balast, cu nimicuri, cu himere, cu minciuni.

Te miri că de atâtea ori te macină un sentiment de saturație față de toate și de toți? De fapt te-ai săturat să mai trăiești așa, să mai joci această piesă de teatru urâtă și obositoare, cu un scenariu din ce în ce mai greu și mai imprevizibil. Te-ai săturat să îți fie frică să fii autentic ca nu cumva ceilalți să descopere că nu ești așa cum se cere pe facebook: totdeauna super!

Orice lucru greșit își are răsplata lui. Obosim comunicând minciuna, obosim comunicând vise deșarte, obosim comunicând lucruri fără valoare, obosim încercând să fim ceea ce nu suntem. Ne golim inimile de adevăr, ne secătuim sufletele de bucuria contactului viu cu ceilalți, ne împietrim lăuntricul, stingem luminile în suflet, oprim orice sursă viabilă de căldură sufletească pentru că am învățat să refuzăm viața așa cum ni se oferă. Viața ne este oferită și poate fi transformată în binecuvântare cu o singură condiție: să o primim, să o acceptăm așa cum este ea! Forța acceptării a ceea ce trăim devine forța prefacerii noastre sufletești, sursa biruinței și bucuriei noastre.

Avem nevoie să redevenim noi înșine, să ne simțim în largul nostru, acceptându-ne și neputințele, scăderile, lipsurile. Avem nevoie să încetăm să vindem imagini false despre noi. Ignorând semnalele falsei comunicări prin internet și efectele ei asupra vieții reale, vom rămâne doar cu click click și la inimă nimic!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale. Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte. La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem made in Germany , în care totul funcționează perfect, unde

Citiți mai multe

În căutarea sufletului pereche?

Melania vrea să se despartă de soțul ei. S-a căsătorit cu el la insistența părințior. Relația a început și a continuat prost. Acum ea dorește să trăiască fără jigniri, fără certuri, fără învinuiri. Pur și simplu nu mai suportă atmosfera tensionată de acasă. Are un copil dintr-o relație atenrioară. Îl iubește enorm și ar face orice pentru el. Soțul ei face permanent reproșuri copilului pentru orice cadou pe care i-l dăruirește. Dureros și pentru copil și pentru mamă. Pentru soțul ei însă o normalitate. În astfel de reproșuri l-au crescut și părinții lui. Pentru tot ce i-au dat i-au scos ochii. Melania s-a hotărât să pornească din nou în căutarea sufletului pereche. Cei mai mulți oameni vor să găsească sufletul pereche cu care să își împartă viața. E firesc. Așa a zis Domnul: „Nu este bine să fie omul singur pe pământ.” (Facere 2,18) Relația dintre un bărbat și o femeie este așadar o rânduială a firii, un dar de la Dumnezeu. Mulți își doresc acest dar și pornesc în căutarea persoane

Citiți mai multe

Darul Sfântului Nicolae - Da. Am cancer. Sun ă aiurea, dar aceasta este realitatea. Nu am ce să mai fac decât să mă rog lui Dumnezeu să îmi dea puterea să duc boala aceasta până la capăt, spune cu resemnare Luca. Luca a aflat de boală cu câteva săptămâni în urmă. Este o formă inoperabilă. I s-au mai dat patru luni de trăit, dacă nu se întâmplă vreo minune. - Știți, părinte, când am aflat despre boală am avut un șoc. Am intrat în prima biserică pe care am văzut-o după ce am ieșit din spital. Era chiar în curtea spitalului. Și L-am privit pe Hristos în ochi, dar nu am avut puterea să îi cer să mă vindece, pentru că am știut că pentru păcatele mele sufăr acestea. Am plâns cum nu am plâns niciodată înainte icoanei Sale, dar vindecare nu i-am cerut. Nu am avut curajul. I-am spus doar să facă cum știe El că este mai bine pentru mine. Luca nu a avut această sensibilitate mereu. A pierdut-o când s-a pierdut cu sufletul într-o viață care nu se ridica la înălțimea frumuseț

Citiți mai multe

Crăciunul a trecut deja

Nika se așează la un colt de stradă unde soarele își odihnește razele blânde. Oamenii se grăbesc să facă ultimele cumpărături pentru că mâine e Crăciunul. Ochii mari ai Nikăi scăldați de jocul razelor de soare devine un ecran de proiecție pentru filmul mut al mulțimii grăbite ce forfotește fără încetare. Amețită de atâta vânzoleală, dar odihnită de alintul dulce al soarelui, Nika pornește spre casa unde nu o așteaptă nimeni. Nici Moș Crăciun nu va poposi la ea acasă nici măcar să-și tragă răsuflarea. Nika își așează căciula învechită cu moțul răsfirat și își încheie nasturii hainei grele care atârnă pe trupul ei firav îngreunându-i mersul. - Nu-i cam grea haina aceea pentru tine? o întreabă un trecător. - Nu. E tocmai bună, răspunde Nika. Mă ajută să merg încet, căci și așa nu am unde să mă grăbesc. Așa este. Mersul domol o bucură pentru că o face spectatoare la o lume îmbrâncită continuu de gânduri, de planuri, de dorințe fără rost, o lume din care nu ar

Citiți mai multe

Te-ai căutat pe tine însuți

Dorian privea picturile înmărmurite ale bătrânei biserici. Ca o multicenteneră biserica priveghea tăcută și încărcată de mireasma biruinței peste vremuri. Adunase în ea toate trăirile oamenilor care i-au călcat pragul pentru a-și destăinui acolo adâncul inimii. Și Dorian bătuse cale îndelungată pentru a ajunge aici. Aflase de părintele Gherasim, duhovnic vestit, și își puse nădejdea în el că avea să îl scoată din tumultul gândurilor care-l dezbinau lăuntric. Aștepta nerăbdător în universul plin de înțelesurile tăinuite pe chipurile sfinților zugrăviți pe pereții bisericii. Așteptarea se prelungise. I se spusese că părintele va veni negreșit, dar să aibă răbdare. Tocmai cu răbdarea nu stătea bine Dorian. Voia totul repede ca mulți dintre oamenii goniți fără răgaz spre moarte de timpurile sufocate de treburi. Ceasurile treceau cu greutate și Dorian intrase deja într-o neliniște răscolitoare. Privea liniștea angelică a sfinților ce stătea în deplin contrast cu forfota de gândur

Citiți mai multe

Povestiri din Occident

Faceți căutări pe acest blog