Fericire, fericire,
unde ești? Nimic altceva nu ne pune toate energiile în mișcare precum căutarea
fericirii. Toți vrem să fim mulțumiți, împliniți, respectați, bogați, să nu ne
lipsească nimic și să avem tot ce ne dorim.
Dar ca orice căutare și căutarea fericirii poate fi un demers greșit
dacă luăm calea greșită. Ni se poate întâmpla, și multora ni se întâmplă, să
avem soarta fetei babei din povestea lui Ion Creangă. Pornim adesea și noi în
căutarea fericirii cu sufletul încă plin de resentimente față de cei din jur,
cu o educație bazată pe spirit competițional incorect, cu nedreptăți și
umilințe pe care alții au trebuit să le sufere din pricina noastră, plini de
intrigile gândurilor de tot felul.
Totodată luăm la drum visul deșert, că am putea atinge fericirea cu
efort puțin, nefiind atenți nici la boala, nici la sărăcia, nici la
amărăciunea, nici la necazul celor din jur. Și mergem, mergem până primim de
lucru și acolo ne trudim precum ne-am ostenit pentru săracii întâlniți pe calea
spre fericire. Și la urmă ne luăm plata: cufărul împodobit frumos cu plăceri de
tot felul pe deasupra, având însă înlauntrul un monstru care ne mănâncă
sufletul: NEFERICIREA! De ce o răsplată atât de „nedreaptă”? Pentru că aceasta
este plata omului care nu știe să îi facă pe ceilalți fericiți.
Să stăm o clipă în loc și să pune stop gălăgiei venite din adâncul
egoului nostru specializat în a respinge orice mustrare de conștiință, orice
aluzie că el ar putea greși, orice loc în afară de locul întâi în toate, orice
sfat de bună credință, orice cuvânt vindecător care ne-ar putea scăpa de el.
Cine nu își dorește să meargă la serviciu și toți oamenii să se poarte
frumos cu el și să îi fie adevărați prieteni, respectuoși, săritori,
binevoitori? Cine nu își dorește să se întoarcă la casa lui și să fie
întâmpinat cu bucurie, cu dor și nerăbdare de cei dragi? Cine nu își dorește să
aibă în jur oamenii care îl prețuiesc și îl susțin, îl întăresc și îi bucură
inima?
Dar lucrurile acestea atât de prețioase se câștigă oare peste noapte
fără osteneală? Dacă facem treaba precum fata babei și ne dorim cufărul cel mai
mare și mai ales, oare nu ne vom alege cu surpriza neplăcută?
Fata babei a fost mai preocupată de avere decât de relațiile pe care ar
fi putut să le dezvolte pe drumul spre îmbogățire. Și noi adesea pe calea spre
fericire ne lipsim de oameni pentru a ne umple de lucruri și când suntem plini
de lucruri devenim lipsiți de oameni, adică cumplit de singuri. Fericirea vine
mai întâi din relațiile pe care le îngrijești cu dragoste și care vor da
rod o iubire împlinitoare, mângâietoare și odihnitoare de suflet. Fericirea e
ascunsă în iubire, iubirea înseamnă relație, relația înseamnă jertfă,
jertfa înseamnă a dărui de dragul celui iubit.
De aceea fericirea rămâne pentru mulți un obiectiv imposibil de atins...pentru că ne este cumplit de greu să dăm ceva din ce e al nostru, să dăm atenție din belșug celorlalți, să dăm o mână de ajutor, să dăm un cuvânt bun, să dăm respectul cuvenit, să dăruim fără să așteptăm restul, să dăruim de drag iubirea. O lege sfântă rămâne însă mereu valabilă: „mai fericit este a da decât a lua” ( FA 8,20)! Ignorarea acestei legi duhovnicești devine autocondamnarea noastră la singurătate și nefericire.
„Cel care nu bagă în seamă pe prietenul său săvârşeşte un păcat;
iar cel ce se îndură de sărmani e fericit” (Pildele lui Solomon,
14, 21)
Comentarii
Trimiteți un comentariu