Treceți la conținutul principal

Autocondamnat la nefericire


Fericire, fericire, unde ești? Nimic altceva nu ne pune toate energiile în mișcare precum căutarea fericirii. Toți vrem să fim mulțumiți, împliniți, respectați, bogați, să nu ne lipsească nimic și să avem tot ce ne dorim.

Dar ca orice căutare și căutarea fericirii poate fi un demers greșit dacă luăm calea greșită. Ni se poate întâmpla, și multora ni se întâmplă, să avem soarta fetei babei din povestea lui Ion Creangă. Pornim adesea și noi în căutarea fericirii cu sufletul încă plin de resentimente față de cei din jur, cu o educație bazată pe spirit competițional incorect, cu nedreptăți și umilințe pe care alții au trebuit să le sufere din pricina noastră, plini de intrigile gândurilor de tot felul. 

Totodată luăm la drum visul deșert, că am putea atinge fericirea cu efort puțin, nefiind atenți nici la boala, nici la sărăcia, nici la amărăciunea, nici la necazul celor din jur. Și mergem, mergem până primim de lucru și acolo ne trudim precum ne-am ostenit pentru săracii întâlniți pe calea spre fericire. Și la urmă ne luăm plata: cufărul împodobit frumos cu plăceri de tot felul pe deasupra, având însă înlauntrul un monstru care ne mănâncă sufletul: NEFERICIREA! De ce o răsplată atât de „nedreaptă”? Pentru că aceasta este plata omului care nu știe să îi facă pe ceilalți fericiți. 

Să stăm o clipă în loc și să pune stop gălăgiei venite din adâncul egoului nostru specializat în a respinge orice mustrare de conștiință, orice aluzie că el ar putea greși, orice loc în afară de locul întâi în toate, orice sfat de bună credință, orice cuvânt vindecător care ne-ar putea scăpa de el.

Cine nu își dorește să meargă la serviciu și toți oamenii să se poarte frumos cu el și să îi fie adevărați prieteni, respectuoși, săritori, binevoitori? Cine nu își dorește să se întoarcă la casa lui și să fie întâmpinat cu bucurie, cu dor și nerăbdare de cei dragi? Cine nu își dorește să aibă în jur oamenii care îl prețuiesc și îl susțin, îl întăresc și îi bucură inima?
Dar lucrurile acestea atât de prețioase se câștigă oare peste noapte fără osteneală? Dacă facem treaba precum fata babei și ne dorim cufărul cel mai mare și mai ales, oare nu ne vom alege cu surpriza neplăcută?

Fata babei a fost mai preocupată de avere decât de relațiile pe care ar fi putut să le dezvolte pe drumul spre îmbogățire. Și noi adesea pe calea spre fericire ne lipsim de oameni pentru a ne umple de lucruri și când suntem plini de lucruri devenim lipsiți de oameni, adică cumplit de singuri. Fericirea vine mai întâi din relațiile pe care le îngrijești cu dragoste și care  vor da rod o iubire împlinitoare, mângâietoare și odihnitoare de suflet. Fericirea e ascunsă în iubire, iubirea înseamnă relație, relația înseamnă jertfă,  jertfa înseamnă a dărui de dragul celui iubit.

De aceea fericirea rămâne pentru mulți un obiectiv imposibil de atins...pentru că ne este cumplit de greu să dăm ceva din ce e al nostru, să dăm atenție din belșug celorlalți, să dăm o mână de ajutor, să dăm un cuvânt bun, să dăm respectul cuvenit, să dăruim fără să așteptăm restul, să dăruim de drag iubirea. O lege sfântă rămâne însă mereu valabilă: „mai fericit este a da decât a lua” ( FA 8,20)! Ignorarea acestei legi duhovnicești devine autocondamnarea noastră la singurătate și nefericire.



„Cel care nu bagă în seamă pe prietenul său săvârşeşte un păcat; 
iar cel ce se îndură de sărmani e fericit” (Pildele lui Solomon, 14, 21)










Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Nu am voie, dar am nevoie

Maria e nerăbdătoare. Întreaga Sfântă Liturghie e pătrunsă de fiorul așteptării Sfintei Împărtășanii. Astăzi se va împărtăși cu binecuvântarea părintelui duhovnic. Se ridică în picioare și se apropie de Sfântul Altar la îndemnul „Cu frică și cu dragoste să vă apropiați”.
În drum spre Sfântul Potir simte o mână pe spate care o trage înapoi.
-     - Unde te duci? Nu ai fost deja săptămâna trecută? Plus de asta nici post nu este. Nu ai voie, îi spune fulgerător o bătrânică. -    - Nu am voie, dar am nevoie, spune Maria și își continuă drumul, împlinindu-și nevoia de a se împărtăși în fiecare duminică.
O adevărată tulburare pentru Smaranda, care știe din copilărie că la Sfânta Împărtășanie nu se merge decât o dată pe an de Sfintele Paști și în rest doar dacă ești bolnav trupește. Boala sufletească nu intră în mintea Smarandei. Nu a auzit de așa ceva și nici nu crede că există. Ceea ce știe ea din copilărie nu poate nimeni contrazice.
După Sfânta Liturghie merge plină de mânie la părintele care…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Rușine de România

- Bună ziua. Sunt Maria Popescu și aș dori o programare la doamna doctor Müller. - Cum vă numiți? Nu am înțeles, răspunse pe un ton respingător asistenta. Maria îi repetă foarte clar  de două ori numele și îl silabisi ca asistenta să înceteze a se mai preface că nu înțelege. - Ce problemă aveți? întrebă asistenta pe același ton. - Am dureri de spate și aș dori un consult la doamna doctor. - Mergeți direct la chirurgie, sfătui prompt asistenta sătulă deja de cele 2 minute de conversație. - Aș prefera să fiu sfătuită de doctorul meu de familie și nu de dumneavoastră, dacă nu cer prea mult, rosti hotărât Maria. - Bine, veniți astăzi. Însă veți avea mult de așteptat, îngână asistenta și trânti telefonul cu o crasă lipsă de finețe.
Maria trăise în mai multe țări. Acum locuia în Germania de patru ani. Era obișnuită cu astfel de situații și reacționa extrem de calm și hotărât. Trecuse prin experiențe mai dure atunci când își menționa numele și țara de origine. După aspect ai fi jurat că este…

Cu proștii nu vreau să am de-a face

Ștefan crescuse într-un sat de munte înconjurat de priveliști copleșitor de frumoase. Era un loc de poveste încărcat cu lumina sufetelor oamenilor simpli, care și-au petrecut zecile de ani în bucuria de a munci și de a-și păstra conștiința curată. În acest sat, Ion și Ioana, părinții lui Ștefan, s-au trudit din greu să ofere singurului lor copil tot ce avea nevoie pentru a ajunge om mare.
- Să nu ne faci de rușine, îi repetau părinții lui Ștefan, încurajându-l să-și facă datoria față de Dumnezeu și față de oameni.
Au trecut anii și Ștefan a ajuns un renumit profesor universitar. Timpul se scurgea rapid sub presiunea mulțimii de proiecte în care era implicat, a nenumăratelor lucrări pe care le avea de scris sau de corectat, a congreselor fără sfârșit la care participa. 
Într-una din veri reușise să se întoarcă acasă în satul natal și să petreacă și cu părinții lui câteva zile. Bucuroși de revedere, părinții i-au pregătit lui Ștefan un adevărat praznic.
- De ce te-ai ostenit așa, mamă? într…