Treceți la conținutul principal

Autocondamnat la nefericire


Fericire, fericire, unde ești? Nimic altceva nu ne pune toate energiile în mișcare precum căutarea fericirii. Toți vrem să fim mulțumiți, împliniți, respectați, bogați, să nu ne lipsească nimic și să avem tot ce ne dorim.

Dar ca orice căutare și căutarea fericirii poate fi un demers greșit dacă luăm calea greșită. Ni se poate întâmpla, și multora ni se întâmplă, să avem soarta fetei babei din povestea lui Ion Creangă. Pornim adesea și noi în căutarea fericirii cu sufletul încă plin de resentimente față de cei din jur, cu o educație bazată pe spirit competițional incorect, cu nedreptăți și umilințe pe care alții au trebuit să le sufere din pricina noastră, plini de intrigile gândurilor de tot felul. 

Totodată luăm la drum visul deșert, că am putea atinge fericirea cu efort puțin, nefiind atenți nici la boala, nici la sărăcia, nici la amărăciunea, nici la necazul celor din jur. Și mergem, mergem până primim de lucru și acolo ne trudim precum ne-am ostenit pentru săracii întâlniți pe calea spre fericire. Și la urmă ne luăm plata: cufărul împodobit frumos cu plăceri de tot felul pe deasupra, având însă înlauntrul un monstru care ne mănâncă sufletul: NEFERICIREA! De ce o răsplată atât de „nedreaptă”? Pentru că aceasta este plata omului care nu știe să îi facă pe ceilalți fericiți. 

Să stăm o clipă în loc și să pune stop gălăgiei venite din adâncul egoului nostru specializat în a respinge orice mustrare de conștiință, orice aluzie că el ar putea greși, orice loc în afară de locul întâi în toate, orice sfat de bună credință, orice cuvânt vindecător care ne-ar putea scăpa de el.

Cine nu își dorește să meargă la serviciu și toți oamenii să se poarte frumos cu el și să îi fie adevărați prieteni, respectuoși, săritori, binevoitori? Cine nu își dorește să se întoarcă la casa lui și să fie întâmpinat cu bucurie, cu dor și nerăbdare de cei dragi? Cine nu își dorește să aibă în jur oamenii care îl prețuiesc și îl susțin, îl întăresc și îi bucură inima?
Dar lucrurile acestea atât de prețioase se câștigă oare peste noapte fără osteneală? Dacă facem treaba precum fata babei și ne dorim cufărul cel mai mare și mai ales, oare nu ne vom alege cu surpriza neplăcută?

Fata babei a fost mai preocupată de avere decât de relațiile pe care ar fi putut să le dezvolte pe drumul spre îmbogățire. Și noi adesea pe calea spre fericire ne lipsim de oameni pentru a ne umple de lucruri și când suntem plini de lucruri devenim lipsiți de oameni, adică cumplit de singuri. Fericirea vine mai întâi din relațiile pe care le îngrijești cu dragoste și care  vor da rod o iubire împlinitoare, mângâietoare și odihnitoare de suflet. Fericirea e ascunsă în iubire, iubirea înseamnă relație, relația înseamnă jertfă,  jertfa înseamnă a dărui de dragul celui iubit.

De aceea fericirea rămâne pentru mulți un obiectiv imposibil de atins...pentru că ne este cumplit de greu să dăm ceva din ce e al nostru, să dăm atenție din belșug celorlalți, să dăm o mână de ajutor, să dăm un cuvânt bun, să dăm respectul cuvenit, să dăruim fără să așteptăm restul, să dăruim de drag iubirea. O lege sfântă rămâne însă mereu valabilă: „mai fericit este a da decât a lua” ( FA 8,20)! Ignorarea acestei legi duhovnicești devine autocondamnarea noastră la singurătate și nefericire.



„Cel care nu bagă în seamă pe prietenul său săvârşeşte un păcat; 
iar cel ce se îndură de sărmani e fericit” (Pildele lui Solomon, 14, 21)










Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale. Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte. La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany , în care totul funcționează perfect, unde

În căutarea sufletului pereche?

  Melania vrea să se despartă de soțul ei. S-a căsătorit cu el la insistența părințior. Relația a început și a continuat prost. Acum ea dorește  să trăiască fără jigniri, fără certuri, fără învinuiri. Pur și simplu nu mai suportă atmosfera tensionată de acasă. Are un copil dintr-o relație atenrioară. Îl iubește enorm și ar face orice pentru el. Soțul ei face permanent reproșuri copilului pentru orice cadou pe care i-l dăruirește. Dureros și pentru copil și pentru mamă. Pentru soțul ei însă o normalitate. În astfel de reproșuri l-au crescut și părinții lui. Pentru tot ce i-au dat i-au scos ochii. Melania s-a hotărât să pornească din nou în căutarea sufletului pereche. Cei mai mulți oameni vor să găsească sufletul pereche cu care să își împartă viața. E firesc. Așa a zis Domnul: „Nu este bine să fie omul singur pe pământ.” (Facere 2,18) Relația dintre un bărbat și o femeie este așadar o rânduială a firii, un dar de la Dumnezeu. Mulți își doresc acest dar și pornesc în căutarea persoane
  Darul Sfântului Nicolae - Da. Am cancer.  Sun ă aiurea, dar aceasta este realitatea. Nu am ce să mai fac decât să mă rog lui Dumnezeu să îmi dea puterea să duc boala aceasta până la capăt, spune cu resemnare Luca. Luca a aflat de boală cu câteva săptămâni în urmă. Este o formă inoperabilă. I s-au mai dat patru luni de trăit, dacă nu se întâmplă vreo minune. -           Știți, părinte, când am aflat despre boală am avut un șoc. Am intrat în prima biserică pe care am văzut-o după ce am ieșit din spital. Era chiar în curtea spitalului. Și L-am privit pe Hristos în ochi, dar nu am avut puterea să îi cer să mă vindece, pentru că am știut că pentru păcatele mele sufăr acestea. Am plâns cum nu am plâns niciodată înainte icoanei Sale, dar vindecare nu i-am cerut. Nu am avut curajul. I-am spus doar să facă cum știe El că este mai bine pentru mine. Luca nu a avut această sensibilitate mereu. A pierdut-o când s-a pierdut cu sufletul într-o viață care nu se ridica la înălțimea frumuseț

Te-ai căutat pe tine însuți

Dorian privea picturile înmărmurite ale bătrânei biserici. Ca o multicenteneră biserica priveghea tăcută și încărcată de mireasma biruinței peste vremuri. Adunase în ea toate trăirile oamenilor care i-au călcat pragul pentru a-și destăinui acolo adâncul inimii. Și Dorian bătuse cale îndelungată pentru a ajunge aici. Aflase de părintele Gherasim, duhovnic vestit, și își puse nădejdea în el că avea să îl scoată din tumultul gândurilor care-l dezbinau lăuntric. Aștepta nerăbdător în universul plin de înțelesurile tăinuite pe chipurile sfinților zugrăviți pe pereții bisericii. Așteptarea se prelungise. I se spusese că părintele va veni negreșit, dar să aibă răbdare. Tocmai cu răbdarea nu stătea bine Dorian. Voia totul repede ca mulți dintre oamenii goniți fără răgaz spre moarte de timpurile sufocate de treburi. Ceasurile treceau cu greutate și Dorian intrase deja într-o neliniște răscolitoare. Privea liniștea angelică a sfinților ce stătea în deplin contrast cu forfota de gândur

Crăciunul a trecut deja

Nika se așează la un colt de stradă unde soarele își odihnește razele blânde. Oamenii se grăbesc să facă ultimele cumpărături pentru că mâine e Crăciunul. Ochii mari ai Nikăi scăldați de jocul razelor de soare devine un ecran de proiecție pentru filmul mut al mulțimii grăbite ce forfotește fără încetare. Amețită de atâta vânzoleală, dar odihnită de alintul dulce al soarelui, Nika pornește spre casa unde nu o așteaptă nimeni. Nici Moș Crăciun nu va poposi la ea acasă nici măcar să-și tragă răsuflarea. Nika își așează căciula învechită cu moțul răsfirat și își încheie nasturii hainei grele care atârnă pe trupul ei firav îngreunându-i mersul. -           Nu-i cam grea haina aceea pentru tine? o întreabă un trecător. -           Nu. E tocmai bună, răspunde Nika. Mă ajută să merg încet, căci și așa nu am unde să mă grăbesc. Așa este. Mersul domol o bucură pentru că o face spectatoare la o lume îmbrâncită continuu de gânduri, de planuri, de dorințe fără rost, o lume din care nu ar