Treceți la conținutul principal

Mi-e lene

„Me lene” înseamnă pe limba greacă „mă numesc”. Mă face să zâmbesc aceasta expresie atât de apropiată de un cuvânt care ne stă adesea pe limbă și care ne tulbură de multe ori gândul cel bun: „Mi-e lene”.

Lenea e o stare contrară firii, o ispită majoră a vieții și un păcat capital. E păcatul prin care ratăm destinația noastră finală: împlinirea chemării. Ea mai este definită ca moleșeală, lipsă de energie, întristare, lipsă de motivație și naște în inimile noastre o stare de nemulțumire generalizată, făcându-ne să identificăm imperfectul, imposibilul, nedreptatea chiar și acolo unde nu sunt de fapt, doar doar ne-am putea justifica nelucrarea.
Un duhovnic, întrebat cum poate cineva să își afle darul, a răspuns: „Darul omului este să facă, restul decurge din aceasta.”  Ce să facă omul? Nimic altceva decât BINELE! Aceasta este chemarea fiecăruia dintre noi și criteriul Judecății lui Dumnezeu! El ne va întreba pe fiecare în parte cât BINE am făcut pe acest pământ! 

De acest BINE are nevoie trupul nostru, sufletul nostru, aproapele nostru.  Ce e bine pentru trupul nostru? Odihna, hrana sănătoasă și măsurată, plimbarea, aerul, echilibrul în toate. De ce bine are nevoie sufletul nostru? De hrană (rugăciune, post, Spovedanie, Împărtășanie), de pacea care vine prin împăcare, de simplitatea care vine prin renunțarea la falsele dorințe și planuri mincinoase, de lumina care vine prin empatia cu ceilalți, prin faptele bune  puse în slujirea aproapelui nostru pentru că ele aprind făclii de înțelepciune și bucurie înlăuntrul nostru.

În lucrarea acestui BINE ne paște marea ispită a lenevirii. De cele mai multe ori  dacă trupului nostru îi merge bine și este îngrijit, ni se pare că și sufletului nostru i se transferă această stare de bine.  Și atunci rugăciunea și postul devin în mintea noastră căzută în trup o povară, spovedania un nonsens, împăcarea cu ceilalți o pierdere de vreme. Aceasta se întâmplă oamenilor care confundă trupul cu sufletul sau celor care au renunțat să mai creadă că există suflet de dragul împlinirii poftelor trupului. Astfel prin lenevirea care vine prin aparenta stare de bine trupească ignorăm cuvântul Domnului : „Privegheați și vă rugați ca să nu cădeți în ispită, căci duhul este osârduitor, dar trupul neputincios.” (Matei 26, 41)

Și astfel lenea ne face răul pe care nu ni-l dorim. Ne impinge să confundăm trupul cu sufletul și să renunțăm la lucrarea faptelor care ne dau viață. 

Ce ne-ar putea spune oare lenea dacă ar avea glas și sinceritate?

 Iartă-mă, că din cauza mea ai ratat atât de mult în viață. Iartă-mă, că te-am făcut rob al trupului, ți-am întunecat sufletul, ți-am tulburat gândurile, ți-am biruit gândurile bune. Iartă-mă, că din cauza mea ți-ai pierdut prietenii, serviciul, respectul față de tine însuți și respectul celorlalți. Iartă-mă că din pricina mea ți-ai pierdut credința, bunătatea, milostivirea, dragostea, răbdarea, nădejdea, sufletul. Iartă-mă pentru toate clipele frumoase pe care le-ai fi putut petrece cu Dumnezeu și nu le-ai petrecut din cauza mea, pentru toată mângâierea pe care ai putut-o aduce sufletului tău prin post, Spovedanie, Împărtășanie și fapte bune. Iartă-mă, că din cauza mea nu ai mai avut momente de liniște, de încredere, de curaj. Iartă-mă că ți-am promis pace și ți-am adus război, că ți-am promis viață și ți-am adus moarte, că ți-am promis ușurință și ți-am adus greutăți. Iartă-mă, că ți-am făcut viața un calvar.



Izbăvește-ne, Doamne, de duhul lenevirii!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Nu am voie, dar am nevoie

Maria e nerăbdătoare. Întreaga Sfântă Liturghie e pătrunsă de fiorul așteptării Sfintei Împărtășanii. Astăzi se va împărtăși cu binecuvântarea părintelui duhovnic. Se ridică în picioare și se apropie de Sfântul Altar la îndemnul „Cu frică și cu dragoste să vă apropiați”.
În drum spre Sfântul Potir simte o mână pe spate care o trage înapoi.
-     - Unde te duci? Nu ai fost deja săptămâna trecută? Plus de asta nici post nu este. Nu ai voie, îi spune fulgerător o bătrânică. -    - Nu am voie, dar am nevoie, spune Maria și își continuă drumul, împlinindu-și nevoia de a se împărtăși în fiecare duminică.
O adevărată tulburare pentru Smaranda, care știe din copilărie că la Sfânta Împărtășanie nu se merge decât o dată pe an de Sfintele Paști și în rest doar dacă ești bolnav trupește. Boala sufletească nu intră în mintea Smarandei. Nu a auzit de așa ceva și nici nu crede că există. Ceea ce știe ea din copilărie nu poate nimeni contrazice.
După Sfânta Liturghie merge plină de mânie la părintele care…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Rușine de România

- Bună ziua. Sunt Maria Popescu și aș dori o programare la doamna doctor Müller. - Cum vă numiți? Nu am înțeles, răspunse pe un ton respingător asistenta. Maria îi repetă foarte clar  de două ori numele și îl silabisi ca asistenta să înceteze a se mai preface că nu înțelege. - Ce problemă aveți? întrebă asistenta pe același ton. - Am dureri de spate și aș dori un consult la doamna doctor. - Mergeți direct la chirurgie, sfătui prompt asistenta sătulă deja de cele 2 minute de conversație. - Aș prefera să fiu sfătuită de doctorul meu de familie și nu de dumneavoastră, dacă nu cer prea mult, rosti hotărât Maria. - Bine, veniți astăzi. Însă veți avea mult de așteptat, îngână asistenta și trânti telefonul cu o crasă lipsă de finețe.
Maria trăise în mai multe țări. Acum locuia în Germania de patru ani. Era obișnuită cu astfel de situații și reacționa extrem de calm și hotărât. Trecuse prin experiențe mai dure atunci când își menționa numele și țara de origine. După aspect ai fi jurat că este…

Cu proștii nu vreau să am de-a face

Ștefan crescuse într-un sat de munte înconjurat de priveliști copleșitor de frumoase. Era un loc de poveste încărcat cu lumina sufetelor oamenilor simpli, care și-au petrecut zecile de ani în bucuria de a munci și de a-și păstra conștiința curată. În acest sat, Ion și Ioana, părinții lui Ștefan, s-au trudit din greu să ofere singurului lor copil tot ce avea nevoie pentru a ajunge om mare.
- Să nu ne faci de rușine, îi repetau părinții lui Ștefan, încurajându-l să-și facă datoria față de Dumnezeu și față de oameni.
Au trecut anii și Ștefan a ajuns un renumit profesor universitar. Timpul se scurgea rapid sub presiunea mulțimii de proiecte în care era implicat, a nenumăratelor lucrări pe care le avea de scris sau de corectat, a congreselor fără sfârșit la care participa. 
Într-una din veri reușise să se întoarcă acasă în satul natal și să petreacă și cu părinții lui câteva zile. Bucuroși de revedere, părinții i-au pregătit lui Ștefan un adevărat praznic.
- De ce te-ai ostenit așa, mamă? într…