Treceți la conținutul principal

Mi-e lene

„Me lene” înseamnă pe limba greacă „mă numesc”. Mă face să zâmbesc aceasta expresie atât de apropiată de un cuvânt care ne stă adesea pe limbă și care ne tulbură de multe ori gândul cel bun: „Mi-e lene”.

Lenea e o stare contrară firii, o ispită majoră a vieții și un păcat capital. E păcatul prin care ratăm destinația noastră finală: împlinirea chemării. Ea mai este definită ca moleșeală, lipsă de energie, întristare, lipsă de motivație și naște în inimile noastre o stare de nemulțumire generalizată, făcându-ne să identificăm imperfectul, imposibilul, nedreptatea chiar și acolo unde nu sunt de fapt, doar doar ne-am putea justifica nelucrarea.
Un duhovnic, întrebat cum poate cineva să își afle darul, a răspuns: „Darul omului este să facă, restul decurge din aceasta.”  Ce să facă omul? Nimic altceva decât BINELE! Aceasta este chemarea fiecăruia dintre noi și criteriul Judecății lui Dumnezeu! El ne va întreba pe fiecare în parte cât BINE am făcut pe acest pământ! 

De acest BINE are nevoie trupul nostru, sufletul nostru, aproapele nostru.  Ce e bine pentru trupul nostru? Odihna, hrana sănătoasă și măsurată, plimbarea, aerul, echilibrul în toate. De ce bine are nevoie sufletul nostru? De hrană (rugăciune, post, Spovedanie, Împărtășanie), de pacea care vine prin împăcare, de simplitatea care vine prin renunțarea la falsele dorințe și planuri mincinoase, de lumina care vine prin empatia cu ceilalți, prin faptele bune  puse în slujirea aproapelui nostru pentru că ele aprind făclii de înțelepciune și bucurie înlăuntrul nostru.

În lucrarea acestui BINE ne paște marea ispită a lenevirii. De cele mai multe ori  dacă trupului nostru îi merge bine și este îngrijit, ni se pare că și sufletului nostru i se transferă această stare de bine.  Și atunci rugăciunea și postul devin în mintea noastră căzută în trup o povară, spovedania un nonsens, împăcarea cu ceilalți o pierdere de vreme. Aceasta se întâmplă oamenilor care confundă trupul cu sufletul sau celor care au renunțat să mai creadă că există suflet de dragul împlinirii poftelor trupului. Astfel prin lenevirea care vine prin aparenta stare de bine trupească ignorăm cuvântul Domnului : „Privegheați și vă rugați ca să nu cădeți în ispită, căci duhul este osârduitor, dar trupul neputincios.” (Matei 26, 41)

Și astfel lenea ne face răul pe care nu ni-l dorim. Ne impinge să confundăm trupul cu sufletul și să renunțăm la lucrarea faptelor care ne dau viață. 

Ce ne-ar putea spune oare lenea dacă ar avea glas și sinceritate?

 Iartă-mă, că din cauza mea ai ratat atât de mult în viață. Iartă-mă, că te-am făcut rob al trupului, ți-am întunecat sufletul, ți-am tulburat gândurile, ți-am biruit gândurile bune. Iartă-mă, că din cauza mea ți-ai pierdut prietenii, serviciul, respectul față de tine însuți și respectul celorlalți. Iartă-mă că din pricina mea ți-ai pierdut credința, bunătatea, milostivirea, dragostea, răbdarea, nădejdea, sufletul. Iartă-mă pentru toate clipele frumoase pe care le-ai fi putut petrece cu Dumnezeu și nu le-ai petrecut din cauza mea, pentru toată mângâierea pe care ai putut-o aduce sufletului tău prin post, Spovedanie, Împărtășanie și fapte bune. Iartă-mă, că din cauza mea nu ai mai avut momente de liniște, de încredere, de curaj. Iartă-mă că ți-am promis pace și ți-am adus război, că ți-am promis viață și ți-am adus moarte, că ți-am promis ușurință și ți-am adus greutăți. Iartă-mă, că ți-am făcut viața un calvar.



Izbăvește-ne, Doamne, de duhul lenevirii!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale. Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte. La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany , în care totul funcționează perfect, unde

În căutarea sufletului pereche?

  Melania vrea să se despartă de soțul ei. S-a căsătorit cu el la insistența părințior. Relația a început și a continuat prost. Acum ea dorește  să trăiască fără jigniri, fără certuri, fără învinuiri. Pur și simplu nu mai suportă atmosfera tensionată de acasă. Are un copil dintr-o relație atenrioară. Îl iubește enorm și ar face orice pentru el. Soțul ei face permanent reproșuri copilului pentru orice cadou pe care i-l dăruirește. Dureros și pentru copil și pentru mamă. Pentru soțul ei însă o normalitate. În astfel de reproșuri l-au crescut și părinții lui. Pentru tot ce i-au dat i-au scos ochii. Melania s-a hotărât să pornească din nou în căutarea sufletului pereche. Cei mai mulți oameni vor să găsească sufletul pereche cu care să își împartă viața. E firesc. Așa a zis Domnul: „Nu este bine să fie omul singur pe pământ.” (Facere 2,18) Relația dintre un bărbat și o femeie este așadar o rânduială a firii, un dar de la Dumnezeu. Mulți își doresc acest dar și pornesc în căutarea persoane
  Darul Sfântului Nicolae - Da. Am cancer.  Sun ă aiurea, dar aceasta este realitatea. Nu am ce să mai fac decât să mă rog lui Dumnezeu să îmi dea puterea să duc boala aceasta până la capăt, spune cu resemnare Luca. Luca a aflat de boală cu câteva săptămâni în urmă. Este o formă inoperabilă. I s-au mai dat patru luni de trăit, dacă nu se întâmplă vreo minune. -           Știți, părinte, când am aflat despre boală am avut un șoc. Am intrat în prima biserică pe care am văzut-o după ce am ieșit din spital. Era chiar în curtea spitalului. Și L-am privit pe Hristos în ochi, dar nu am avut puterea să îi cer să mă vindece, pentru că am știut că pentru păcatele mele sufăr acestea. Am plâns cum nu am plâns niciodată înainte icoanei Sale, dar vindecare nu i-am cerut. Nu am avut curajul. I-am spus doar să facă cum știe El că este mai bine pentru mine. Luca nu a avut această sensibilitate mereu. A pierdut-o când s-a pierdut cu sufletul într-o viață care nu se ridica la înălțimea frumuseț

Te-ai căutat pe tine însuți

Dorian privea picturile înmărmurite ale bătrânei biserici. Ca o multicenteneră biserica priveghea tăcută și încărcată de mireasma biruinței peste vremuri. Adunase în ea toate trăirile oamenilor care i-au călcat pragul pentru a-și destăinui acolo adâncul inimii. Și Dorian bătuse cale îndelungată pentru a ajunge aici. Aflase de părintele Gherasim, duhovnic vestit, și își puse nădejdea în el că avea să îl scoată din tumultul gândurilor care-l dezbinau lăuntric. Aștepta nerăbdător în universul plin de înțelesurile tăinuite pe chipurile sfinților zugrăviți pe pereții bisericii. Așteptarea se prelungise. I se spusese că părintele va veni negreșit, dar să aibă răbdare. Tocmai cu răbdarea nu stătea bine Dorian. Voia totul repede ca mulți dintre oamenii goniți fără răgaz spre moarte de timpurile sufocate de treburi. Ceasurile treceau cu greutate și Dorian intrase deja într-o neliniște răscolitoare. Privea liniștea angelică a sfinților ce stătea în deplin contrast cu forfota de gândur

Crăciunul a trecut deja

Nika se așează la un colt de stradă unde soarele își odihnește razele blânde. Oamenii se grăbesc să facă ultimele cumpărături pentru că mâine e Crăciunul. Ochii mari ai Nikăi scăldați de jocul razelor de soare devine un ecran de proiecție pentru filmul mut al mulțimii grăbite ce forfotește fără încetare. Amețită de atâta vânzoleală, dar odihnită de alintul dulce al soarelui, Nika pornește spre casa unde nu o așteaptă nimeni. Nici Moș Crăciun nu va poposi la ea acasă nici măcar să-și tragă răsuflarea. Nika își așează căciula învechită cu moțul răsfirat și își încheie nasturii hainei grele care atârnă pe trupul ei firav îngreunându-i mersul. -           Nu-i cam grea haina aceea pentru tine? o întreabă un trecător. -           Nu. E tocmai bună, răspunde Nika. Mă ajută să merg încet, căci și așa nu am unde să mă grăbesc. Așa este. Mersul domol o bucură pentru că o face spectatoare la o lume îmbrâncită continuu de gânduri, de planuri, de dorințe fără rost, o lume din care nu ar