Treceți la conținutul principal

8 stăpâni ai sufletului

Sufletul are darul libertății și oricine îi ia acest dar îl întristează până în adâncuri, îl tulbură, îl neliniștește, îl înlănțuiește. Cât de dulce este dorința de a fi liberi de orice lucru care ne apasă, ne nemulțumește, ne necăjește!  Cât de liber este însă sufletul nostru? Câtă odihnă și pace află el în ceea ce face și mai ales în ceea ce este? Este el stăpânul peste toate ale sale sau are stăpâni? Dar poate sufletul nostru să devină sclav cuiva? „Câte patimi are sufletul atâția stăpâni are”, spunea Sf. Ignatie Teoforul.  Așadar patimile supun sufletul, îi iau puterea de a se bucura de libertate. Sufletul nostru sub ce stăpânire se află? Ce duh stăpân necăjește, înșeală și chinuiește sufletul nostru că nu mai poate afla tihnă?

Sfântul Ioan Cassian și Sfântul Evagrie Pontincul ne vorbesc despre opt duhuri ale răutății, opt duhuri care subjugă sufletul făcând din el prin plăcere sclavul răutăților și al nefericirii. La acestea trebuie să ia seama creștinul care luptă pentru libertatea duhului său: lăcomia pântecelui, desfrâul (porneia), iubirea de bani (avariția), mânia, întristarea din cauze lumești, lenea, slava deșartă (dorința de a primi laude de la ceilalți, de a-i impresiona cu minciuni, cu comportament neautentic), mândria (supraestimarea propriei persoane, atitudine de disprețuire față de ceilalți).

Toate aceste duhuri îmbolnăvesc sufletul și sufletul bolnav e ca și trupul, nu mai duce, nu te mai poți simți în largul tău, parcă ești ceea ce nu ești. Această stare devine o nemulțumire generalizată și declinul comportamentului nostru și al relațiilor cu cei din jur nu reprezintă decât o consecință firească a neatenției față de suflet. Sufletul care nu luptă cu bolile lui se închide într-o celula obscură, lipsită de bucurie, de mângâiere adâncă, de pace, de odihnă lăuntrică. 

Ne îmbolnăvim mâncând, desfrânând, alergând după bani, mâniindu-ne că nu ni se împlinesc dorințele și ordinele, întristându-ne pentru orice lucru de nimic care ni se întâmplă, lenevindu-ne să lucrăm la sănătatea sufletului,  încercând să epatăm, să îi umim pe cei din jur cu ceea ce nu suntem, judecând, bârfind și disprețuind semenii.

Nu e om care să nu fi cunoscut aceste boli într-o formă mai gravă sau mai ușoară. Puțini sunt oamenii însă care au înțeles că prin puterea lui Dumnezeu pot deveni  sănătoși și la suflet, căutând și urmând adevărul despre Dumnezeu (Ioan 8, 32) și astfel să trăiască precum oamenii liberi (1 Petru 2, 16).

Dar unde este adevărata libertate a sufletului nostru? Oare nu acolo „unde este Duhul Domnului, acolo este libertate”? (2 Corinteni 3,17).  ”Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie” (Marcu 1, 15), a spus Domnul, și aceasta este singura cale spre libertate, spre sănătate, spre bucurie. 


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale. Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte. La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany , în care totul funcționează perfect, unde

Ei mor acum în locul nostru

Ne temem de Corona?  Nu, o știm cu toții, nu ne temem de Corona, ne temem de moarte. Chiar dacă știm că moartea este o realitate a vieții noastre, totuși ne temem de ea, pentru că este urâtă și rece și pentru că noi știm în adâncul nostru că ne-am născut pentru a trăi veșnic. Răstimpul dintre naștere și moarte este perioada în care învățăm să trăim, sau cel puțin așa ar trebui. Este o vreme de descoperire a sensurilor vieții, o vreme în care căutăm să înțelegem de ce ne-am născut și pentru ce merită să ne ostenim în această viață. Dar este și o vreme în care învățăm să murim, o vreme în care învățăm să ne despărțim de oameni, de visurile noastre, de nevoile noastre, de dorințele noastre. Din multe despărțiri pe care le-am trăit în această viață am dobândit mult folos. Uneori despărțirile de anumiți oameni ne-au adus pe calea cea bună. Renunțarea la anumite visuri ne-a adus la adevărata noastră chemare. Jertfirea dorințele noastre a adus bucurie copiilor noștri și doa

Fală și pomană

Maia e cerșetoare. A crescut prin casele de copii și încă se luptă să scape de coșmarul pe care l-a trăit aievea în toți acei ani care ar fi trebuit să fie cei mai frumoși ani ai vieții sale. - Unde să mă duc la muncă? răspunde într-un ton agresiv celor care îi spun să nu mai întindă mâna și să meargă să muncească. Maia nu cunoaște alt ton pentru exprimările ei. Așa i s-a vorbit atâția ani, așa știe să răspundă înapoi. A văzut multe brațe și mâini în anii înfricoșători ai copilăriei sale, însă nicio mână nu i-a fost caldă, niciun braț nu s-a deschis să îi aline durerea. Ele au devenit instrumente de pedeapsă pentru neastâmpărul oricărui copil normal, în loc să fie mângâiere pentru o durere pe care niciun copil din lume nu o poate purta de unul singur. Maia e acum la ușa unui salon în care are loc o pomană. Înăuntru sunt oameni îmbrăcați cu haine scumpe, curați, frumoși, bogați, plini de slavă. Maia e uimită de o lume din care ar vrea să facă parte, dar știe că nu are șansa

Clopotele iertării

-  Va veni o vreme când ai să înțelegi ce-ai făcut, îi spuse Elisabeta, printre suspinele durerii venite nu de la palma primită de la fiul ei, ci din umilința pe care o simțea în acele clipe. Iulian nu dădu doi bani pe cuvintele mamei lui. Nicio urmă de regret. Dimpotrivă satisfacția pe care o așteptase atâta vreme îi copleșea inima. „Merita mai mult decât o palmă”, își spuse el. Iulian avea optsprezece ani. La vârsta de paisprezece ani mama lui plecase de acasă. Se căsătorise cu un bărbat care părea că i se potrivește întru toate. Avea să constante patru ani mai târziu că a fost o mare înșelare și se hotărî să lupte din nou pentru copilul ei. Numai că între timp Iulian se înveninase cumplit cu vorbele tatălui său care o condamna continuu pe Elisabeta, fără a aminti ceva din contribuția lui la despărțirea lor și nici refuzul lui încăpățânat de a-l lăsa pe Iulian să stea la ea. Cu ura hrănită de cuvintele tatălui său, dar și cu ura născută din neacceptarea sentimentului

În căutarea sufletului pereche?

  Melania vrea să se despartă de soțul ei. S-a căsătorit cu el la insistența părințior. Relația a început și a continuat prost. Acum ea dorește  să trăiască fără jigniri, fără certuri, fără învinuiri. Pur și simplu nu mai suportă atmosfera tensionată de acasă. Are un copil dintr-o relație atenrioară. Îl iubește enorm și ar face orice pentru el. Soțul ei face permanent reproșuri copilului pentru orice cadou pe care i-l dăruirește. Dureros și pentru copil și pentru mamă. Pentru soțul ei însă o normalitate. În astfel de reproșuri l-au crescut și părinții lui. Pentru tot ce i-au dat i-au scos ochii. Melania s-a hotărât să pornească din nou în căutarea sufletului pereche. Cei mai mulți oameni vor să găsească sufletul pereche cu care să își împartă viața. E firesc. Așa a zis Domnul: „Nu este bine să fie omul singur pe pământ.” (Facere 2,18) Relația dintre un bărbat și o femeie este așadar o rânduială a firii, un dar de la Dumnezeu. Mulți își doresc acest dar și pornesc în căutarea persoane