Încetează cu reproșurile!

Viața intimă specifică familiei face ca cei ce o împărtășesc să aibă acces reciproc la taina celuilalt. Ei nu își împărtășesc doar bucuriile și necazurile, ei își poartă și slăbiciunile unul altuia, își cunosc neîmplinirile, rănile, suferințele din trecut. Intimii devin astfel tărămuri deschise unul către altul, comunicându-și aspecte profunde ale ființei lor. La vreme de cumpănă în orice relație este pusă în pericol tocmai această intimitate ca împărtășire a tainei celuilalt. Sub presiunea îndemnului celui rău omul cade în capcana gândurilor negative despre celălalt, începe a-l judeca, a se scârbi de el și prin aceasta a-l ocărî. Reproșul devine în aceste condiții cea mai la  îndemână armă de atac împotriva partenerului de viață.

Care sunt principalele cauze pentru care se nasc reproșurile în familie?

Lipsa de atenție a unuia față de celălalt. În special femeile se simt insuficient apreciate, pentru că adesea munca lor nu se vede și roadele muncii lor se consumă repede (curățenia, mâncarea, etc.), ceea ce nu înseamnă că ele nu există. Această lipsă de atenție este de fapt și o urmare a faptului că suntem tentați să ne obișnuim cu binele și să vedem doar ce lipsește. E ca și când ai privi o față de masă de un alb imaculat, dar care prezintă o mică pată undeva într-un colț. Fixându-ne pe acea pată ignoră de fapt calitatea de ansamblu al obiectului respectiv. Același lucru îl facem și cu cei din jurul nostru, mai ales cu cei intimi cu care tindem să fim extrem de critici, fiind foarte zgârciți cu recunoștința și cuvintele de apreciere. Și astfel se creează o tensiune adesea revărsată în reproșuri greu de purtat.

Relația cu părinții și eventual cu restul familiei. Sfânta Scriptură menționează că prin căsătorie „va lăsa omul pe  tatăl său și pe mama sa și se va alipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup”. (Facere 2, 24). Acest lucru nu înseamnă însă că uităm de părinții noștri și de neamul nostru, le ignorăm nevoile și suferințele și ne unim în mod egoist cu soția, ci este vorba de responsabilitatea și maturitatea de care trebuie să dăm dovadă în rezolvarea problemelor pe care le aduce cu sine viața în comun, precum și de unicitatea noii familii care trebuie să își rezolve problemele intime în interiorul său și nu prin apelul la părinți, rude, etc. 

Nu sunt puține cazurile în care soții își reproșează lucruri unii altora jignindu-și reciproc părinții și rudele, subliniind că o familie a făcut mai mult decât cealaltă. O greșeală capitală. Cel mai mult nu trebuie să facă părinții, cel mai mult pentru noua familie trebuie să facă chiar soții înșiși. Ei trebuie să înțeleagă că intimitatea rămâne rezervată exclusiv lor și nu se cuvine a fi împărtășită cu ceilalți membri ai familiei lărgite. Părinții au făcut deja destul că au născut și și-au crescut copiii. Porunca „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta” rămâne valabilă și atunci când ne căsătorim. De aceea rămânem datori cu respectul față de părinții noștri, fără însă a le îngădui să se amestece în initmitatea soților.

Relația cu prietenii. „Tovărășiile rele strică obiceiurile bune”, spunea Sf. Ap. Pavel în Epistola către Corinteni (1 Cor 15,33). Există destul de multe căsnicii stricate datorită influențelor prietenilor „binevoitori” care în blană de oaie au lucrat ca niște lupi, sfâșiind fericirea familiilor, constituindu-se adesea ca subiect de dispută între soți. La cealaltă extremă se află însă izolarea totală de prieteni de teamă, din gelozie, din lipsă de bunătate și ospitalitate a unuia dintre soți sau a amândurora. Și cum nicio extremă nu e bună, nici oamenii căsătoriți lipsiți de prieteni nu sunt în cea mai avantajoasă stare. Să luăm aminte la cuvântul lui Solomon: „Sunt prieteni aducători de nenorocire; dar este şi câte un prieten mai apropiat decât un frate”  (Sol 18,24) și așa să îi deosebim și de cei buni să învățăm a ne bucura fără a aștepta de la ei perfecțiunea.

Rănile. „Ai uitat intenționat”, „Știam eu că nu ești în stare de nimic”,  și multe afirmații de acest gen le rostim fără suficientă înainte cugetare. Pur și simpul ne facem tot felul de scenarii în minte și fiecare închipuire a noastră devine un motiv de ceartă, de reproș, de umilire a celuilalt. Este un semnal că avem nevoie să devenim conștienți de noi înșine, de trăirile noastre acumulate până acum, de rănile noastre adânci, de dezechilibrele noastre interioare pentru care soțul/soția nu poartă nicio vină, ci dimpotrivă ar fi singurii care ne-ar putea ajuta dacă ne-am lăsa ajutați și nu ne-am mai refugia în băutură, distracții fără rost, în tot felul de dependențe sau suferințe imaginare.

Lipsa de credință.  Cununați în Sfânta Biserică, împărtășiți de Sfânta Taina a Cununiei, umpluți de puterea dumnezeaiască menită să îi apere și să îi întărească în momentele dificile ale vieții, mulți soți se lipsesc de acest dar o dată cu ieșirea pe ușa bisericii chiar în ziua nunții. Sunt mulțumiți că au împlinit tradiția, însă această mulțumire nu îi ajută cu mai nimic. Ca orice har și harul cununiei se înmulțește prin credință, iar credința se înmulțește cu rugăciunea. În multe familii lipsesc credința, rugăciunea, milostenia, postul, Spovedania, Împărtășania, Sfeștania. Nu este de mirare că nemaifiind în Hristos și în Biserică taina unirii își micșorează lucrarea. „Taina aceasta mare este, iar eu zic, în Hristos și în Biserică” consemna Sf. Ap. Pavel în Epistola către Efeseni. Dacă ea e mare în Hristos și în Biserică, fără Hristos și fără Biserică oare cum devine? Plină de suferințe, jigniri, umilințe, reproșuri...???

Egoismul. În căsătorie fiecare întră cu mari speranțe că i se vor îndeplini toate dorințele pe care le-a nutrit până în ziua căsătoriei. În consecință fiecare se așează într-o stare de așteptare ca la un salon de wellness unde nu își dorește decât să se simtă bine și să îl revigoreze celălalt. Fals! Căsătoria nu înseamnă împlinirea egoului, ci vindecare de ego-ul nostru prin slujirea celuilalt. Tocmai de aici vine starea de bine, de wellness, că renunțăm să mai trăim egoist, să ne mai căutăm cu disperare împlinirea plăcerilor, unde încetăm să-l mai considerăm pe celălalt obiectul cu care îmi pot împlini poftele. De ce ne mâniem? Pentru că nu ni se împlinesc dorințele, așteptările, când lucrurile nu se întâmplă așa cum le programăm sau schițăm noi în mintea noastră. Din această mânie se nasc reproșuri, răniri, jigniri. De fapt în căsătorie ca și în orice relație de bun simț principiul salvator nu este ”Cum poți să mă faci fericit(ă)?” ci „Cum pot eu să te fac fericit(ă)?” astfel încât să pot face ceea ce este bineplăcut înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor?

Ce e de făcut?

În primul rând trebuie să înțelegem că niciodată REPROȘUL nu va vindeca vreodată o relație, dimpotrivă o rănește adânc. Să renunțăm la a reproșa celuilalt ceva indiferent câtă dreptate am avea și ce motive am putea găsi, reproșul ucide relația. Apoi să înțelegem că trebuie să îl acceptăm pe cel de lângă noi cu neputințele, cu lipsurile, cu problemele lui și să-l sprijinim foarte mult cu rugăciunea în fiecare zi (proba adevărată a iubirii!!!). Să învățăm să iertăm și mai ales să ne cerem iertare, adică să ne smerim, pentru că smerenia a salvat multe căsnicii, în timp ce orgoliu le-a nenorocit. Să ne gândim și la ceilalți, mai ales la copiii noștri pe care se vede clar că îi iubim mai puțin decât dreptatea noastră, decât dorința noastră de ceartă, de reproș, de răzbunare, făcându-i martori la scene care îi afectează pe viață.

Să privim lucrurile bune care se întâmplă în familia noastră, să gândim pozitiv despre celălalt, să-i vedem calitățile, să apreciem, să mulțumim pentru ele. Să ne asumăm responsabilitățile, să purtăm și noi greutatea familiei, echilibrând eforturile ei prin contribuția noastră. Să fim dăruitori, generoși, milostivi, gata de a ajuta pe cel căzut.

 Să ne orientăm împreună spre un duhovnic comun care să ne ajute să ne așezăm într-o rânduială  prin care să Îl cunoaștem mai mult pe Dumnezeu și să ne apropiem de El. Să ne dorim să ne vindecăm pe noi înșine mai întâi, să ne împăcăm cu rănile trecutului prin iertarea a tot ceea ce s-a întâmplat în viața noastră, să ne împăcăm cu ceilalți și mai ales să ne împăcăm cu Dumnezeu. Din această împăcare înmulțită se naște pacea care ne dă puterea să încetăm cu reproșurile.