Treceți la conținutul principal

Pactul cu durerea

Sufletul, un loc tainic în care se adună tot ceea ce trăim, toată zvâcnirea vieții noastre, în care se perindă trecutul, prezentul și viitorul, în care se zbat dorințe de tot felul, bucurii dăruite sau rod al ostenelilor, dar și dureri primite ca o suliță în inimă. Dintre toate acestea durerile au impregnat cel mai adânc viziunea noastră asupra vieții, ele au fost cei mai mari învățători, ele   ne-au ghidat cu putere pe drumul devenirii noastre.

Se spune că din amintirile frumoase nu reținem multă vreme bucuria emoției cu care le-am trăit. Durerile pot însă rămâne în noi ca și când ieri am fi trecut prin ele. Amintirea durerii ne stă la dispoziție chiar și o viață întreagă și ni se oferă permanent ca un material prețios care odată prelucrat în laboratoarele minții și ale inimii să devină sursă de lumină, de înțelepciune, de întărire. Firește pentru aceasta laboratorul nostru lăuntric are nevoie de dotarea necesară pentru a putea face din durere o sursă de putere, de vindecare a inconștienței și indiferenței.
Totuși, deși durerea este un semnal că ceva nu merge în direcția corectă, că suntem în pericol, că trebuie să procedăm altfel cu viața noastră, fugim de durere și căutând plăcerea, ne afundăm într-o durere sporită. „Căutând plăcerea, omul va avea în mod sigur, după gustarea ei, durerea. Iar fugind de durere, caută scăpare în braţele plăcerii, ca să dea dincolo de ea de o durere şi mai mare. Nu poate rupe nimeni acest cerc de fier al plăcerii şi al durerii, ca să rămână numai cu plăcerea. Cine caută plăcerea dă de durere, cine fuge de durere dă, prin plăcere, tot de durere”, spunea pe bună dreptate Sfântul Maxim Mărturisitorul. Durerea se voiește a fi astfel locul de întâlnire cu realitatea pe care oricât încercăm să o negăm ne copleșește la un moment dat. În durere omul se privește pe sine în față, își vede rodul gândurilor și al faptelor sale, își vede consecințele încrederii nesăbuite în oameni, în lucruri, în nimicuri.
Fără îndoială există un refuz puternic al acceptării durerii ca pe un bun învățător, care deși ne plesnește peste ochi, o face cu dorința de a ne trezi la viață dintr-un leșin cu potențial mortal. Cei ce iubesc înțelepciunea au văzut totdeauna un bun îndreptător în durere, au primit-o cu lacrimi de mulțumire, slăvindu-L pe Dumnezeu pentru acest dar și au văzut că dacă durerea nu ar fi fost parte din viața lor cu mult mai mult s-ar fi pierdut.
Astfel durerea nu poate lipsi din procesul devenirii noastre, pentru că suntem oameni care greșesc și putem învăța din greșeli, uneori chiar mai mult decât din teorii. Durerea este simptomul trezirii din adormirea minții care a creat un traseu greșit vieții noastre. Fie că e vorba de durerea dezamăgirilor din relații, de durerea eșecurilor profesionale, de durerea neîmplinirii dorințelor materiale, de durerea neacceptării sociale, toate formele durerii sunt operații greu de suportat, fără de care însă nu poate fi vorba de o însănătoșire fundamentală a inimii. Durerea este un strigăt către propria minte, către propriul suflet care poate însemna: „Te încrezi prea mult în oameni și prea puțin în Dumnezeu”, „Dacă mai bei sau mănânci, mori”, „Dacă mai curvești, te pustiești”, „Dacă mai furi, vei plăti cu și mai mari pagube decât acestea”, și altele asemenea. În spatele durerii există așadar totdeauna un sens, un mesaj, un semnal. Omul sincer caută dincolo de forme, dincolo de întâmplări. Durerea devine petrnu el o chemare la profundă căutare a sensurilor vieții.
Sunt însă și oameni care fug neîncetat de momentul adevărului la care provoacă durerea și încearcă să o alunge din inima lor cu minciuna, cu falsa îndreptățire, cu dorința de răzbunare. De fapt, sunt cei care nu înțeleg că toate aceste forme de eliminare a durerii sunt de practic mijloace de adâncire a ei, de încătușare a sufletului în și mai mare temniță a întunericului minții, de uscare a inimii, de distrugere a propriei persoane, de sălbăticire a sufletului. În consecință durerea devine pentru aceștia un tiran care le înrobește sufletul și-l leagă în lanțul urii, al disprețului, al revoltei fără sens, al gândirii înguste, pătimașe. Sub tortura durerii neînțelese și neacceptate ca atare, a gândurilor nedeslușite, a sensurilor neaprofundate, a emoțiilor nevindecate oamenii se înrăiesc și răspund răului cu rău, înmulțind durerea și pricinuind-o chiar și celor nevinovați, copii, părinți, colegi, frați, prieteni, și chiar lumii întregi.
Durerea celor nevinovați nu își găsește lămurire decât în soarta lui Hristos și a sfinților Săi. În Învierea lui Hristos s-a revelat Sensul Crucii, al răbdării Sale îndelungate, al primirii scuipărilor, palmelor, bătăilor, umilințelor, jignirilor, a torturii și a morții. În sfințenia prietenilor Săi se deslușește veșnicia ca dar al biruinței peste necredință, peste orice nedreptate. Iar biruința vine de la Hristos atunci când aducem înaintea Lui durerea noastră ca Unuia care a asumat dureri înfricoșătoare și le-a trăit până la capăt pentru ca să le biruiască. Și așa cum a făcut-o atunci, Domnul face același gest de fiecare dată când Îl rugăm să asume și durerea noastră, să pună umărul la purtarea ei așa cum odinioară Simon Cirineul a pus umărul la Crucea Sa.

Durerea nu se vrea refuzată, pentru că adevărul e lumina care nu poate fi pusă sub obroc. Dacă o respingem, va veni și cu mai multă putere asupra noastră. Durerea se vrea acceptată, înțeleasă și așezată înaintea lui Dumnezeu. Nu întâmplător sfinții au mulțumit pentru dureri și suferințe, le-au primit ca pe niște făclii din care aveau să își aprindă duhul de puterea credinței și a iubirii, ca pe niște povățuitori spre rai, spre Împărăția lui Dumnezeu, ca pe niște palme de trezire din închipuirile minții și ca pe niște probe de vrednicie. Primind durerea omul încetează să mai fie un fugar spre colțurile suferinței inutile, ci un curajos pentru care pactul cu durerea îl determină să își schimbe viața nu însușindu-și idei noi despre ea, ci luând deciziile cele mai bune ca viața să devină o binecuvântare pentru el și cei din jur.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Nu am voie, dar am nevoie

Maria e nerăbdătoare. Întreaga Sfântă Liturghie e pătrunsă de fiorul așteptării Sfintei Împărtășanii. Astăzi se va împărtăși cu binecuvântarea părintelui duhovnic. Se ridică în picioare și se apropie de Sfântul Altar la îndemnul „Cu frică și cu dragoste să vă apropiați”.
În drum spre Sfântul Potir simte o mână pe spate care o trage înapoi.
-     - Unde te duci? Nu ai fost deja săptămâna trecută? Plus de asta nici post nu este. Nu ai voie, îi spune fulgerător o bătrânică. -    - Nu am voie, dar am nevoie, spune Maria și își continuă drumul, împlinindu-și nevoia de a se împărtăși în fiecare duminică.
O adevărată tulburare pentru Smaranda, care știe din copilărie că la Sfânta Împărtășanie nu se merge decât o dată pe an de Sfintele Paști și în rest doar dacă ești bolnav trupește. Boala sufletească nu intră în mintea Smarandei. Nu a auzit de așa ceva și nici nu crede că există. Ceea ce știe ea din copilărie nu poate nimeni contrazice.
După Sfânta Liturghie merge plină de mânie la părintele care…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Rușine de România

- Bună ziua. Sunt Maria Popescu și aș dori o programare la doamna doctor Müller. - Cum vă numiți? Nu am înțeles, răspunse pe un ton respingător asistenta. Maria îi repetă foarte clar  de două ori numele și îl silabisi ca asistenta să înceteze a se mai preface că nu înțelege. - Ce problemă aveți? întrebă asistenta pe același ton. - Am dureri de spate și aș dori un consult la doamna doctor. - Mergeți direct la chirurgie, sfătui prompt asistenta sătulă deja de cele 2 minute de conversație. - Aș prefera să fiu sfătuită de doctorul meu de familie și nu de dumneavoastră, dacă nu cer prea mult, rosti hotărât Maria. - Bine, veniți astăzi. Însă veți avea mult de așteptat, îngână asistenta și trânti telefonul cu o crasă lipsă de finețe.
Maria trăise în mai multe țări. Acum locuia în Germania de patru ani. Era obișnuită cu astfel de situații și reacționa extrem de calm și hotărât. Trecuse prin experiențe mai dure atunci când își menționa numele și țara de origine. După aspect ai fi jurat că este…

Cu proștii nu vreau să am de-a face

Ștefan crescuse într-un sat de munte înconjurat de priveliști copleșitor de frumoase. Era un loc de poveste încărcat cu lumina sufetelor oamenilor simpli, care și-au petrecut zecile de ani în bucuria de a munci și de a-și păstra conștiința curată. În acest sat, Ion și Ioana, părinții lui Ștefan, s-au trudit din greu să ofere singurului lor copil tot ce avea nevoie pentru a ajunge om mare.
- Să nu ne faci de rușine, îi repetau părinții lui Ștefan, încurajându-l să-și facă datoria față de Dumnezeu și față de oameni.
Au trecut anii și Ștefan a ajuns un renumit profesor universitar. Timpul se scurgea rapid sub presiunea mulțimii de proiecte în care era implicat, a nenumăratelor lucrări pe care le avea de scris sau de corectat, a congreselor fără sfârșit la care participa. 
Într-una din veri reușise să se întoarcă acasă în satul natal și să petreacă și cu părinții lui câteva zile. Bucuroși de revedere, părinții i-au pregătit lui Ștefan un adevărat praznic.
- De ce te-ai ostenit așa, mamă? într…