Treceți la conținutul principal

Pactul cu durerea

Sufletul, un loc tainic în care se adună tot ceea ce trăim, toată zvâcnirea vieții noastre, în care se perindă trecutul, prezentul și viitorul, în care se zbat dorințe de tot felul, bucurii dăruite sau rod al ostenelilor, dar și dureri primite ca o suliță în inimă. Dintre toate acestea durerile au impregnat cel mai adânc viziunea noastră asupra vieții, ele au fost cei mai mari învățători, ele   ne-au ghidat cu putere pe drumul devenirii noastre.

Se spune că din amintirile frumoase nu reținem multă vreme bucuria emoției cu care le-am trăit. Durerile pot însă rămâne în noi ca și când ieri am fi trecut prin ele. Amintirea durerii ne stă la dispoziție chiar și o viață întreagă și ni se oferă permanent ca un material prețios care odată prelucrat în laboratoarele minții și ale inimii să devină sursă de lumină, de înțelepciune, de întărire. Firește pentru aceasta laboratorul nostru lăuntric are nevoie de dotarea necesară pentru a putea face din durere o sursă de putere, de vindecare a inconștienței și indiferenței.
Totuși, deși durerea este un semnal că ceva nu merge în direcția corectă, că suntem în pericol, că trebuie să procedăm altfel cu viața noastră, fugim de durere și căutând plăcerea, ne afundăm într-o durere sporită. „Căutând plăcerea, omul va avea în mod sigur, după gustarea ei, durerea. Iar fugind de durere, caută scăpare în braţele plăcerii, ca să dea dincolo de ea de o durere şi mai mare. Nu poate rupe nimeni acest cerc de fier al plăcerii şi al durerii, ca să rămână numai cu plăcerea. Cine caută plăcerea dă de durere, cine fuge de durere dă, prin plăcere, tot de durere”, spunea pe bună dreptate Sfântul Maxim Mărturisitorul. Durerea se voiește a fi astfel locul de întâlnire cu realitatea pe care oricât încercăm să o negăm ne copleșește la un moment dat. În durere omul se privește pe sine în față, își vede rodul gândurilor și al faptelor sale, își vede consecințele încrederii nesăbuite în oameni, în lucruri, în nimicuri.
Fără îndoială există un refuz puternic al acceptării durerii ca pe un bun învățător, care deși ne plesnește peste ochi, o face cu dorința de a ne trezi la viață dintr-un leșin cu potențial mortal. Cei ce iubesc înțelepciunea au văzut totdeauna un bun îndreptător în durere, au primit-o cu lacrimi de mulțumire, slăvindu-L pe Dumnezeu pentru acest dar și au văzut că dacă durerea nu ar fi fost parte din viața lor cu mult mai mult s-ar fi pierdut.
Astfel durerea nu poate lipsi din procesul devenirii noastre, pentru că suntem oameni care greșesc și putem învăța din greșeli, uneori chiar mai mult decât din teorii. Durerea este simptomul trezirii din adormirea minții care a creat un traseu greșit vieții noastre. Fie că e vorba de durerea dezamăgirilor din relații, de durerea eșecurilor profesionale, de durerea neîmplinirii dorințelor materiale, de durerea neacceptării sociale, toate formele durerii sunt operații greu de suportat, fără de care însă nu poate fi vorba de o însănătoșire fundamentală a inimii. Durerea este un strigăt către propria minte, către propriul suflet care poate însemna: „Te încrezi prea mult în oameni și prea puțin în Dumnezeu”, „Dacă mai bei sau mănânci, mori”, „Dacă mai curvești, te pustiești”, „Dacă mai furi, vei plăti cu și mai mari pagube decât acestea”, și altele asemenea. În spatele durerii există așadar totdeauna un sens, un mesaj, un semnal. Omul sincer caută dincolo de forme, dincolo de întâmplări. Durerea devine petrnu el o chemare la profundă căutare a sensurilor vieții.
Sunt însă și oameni care fug neîncetat de momentul adevărului la care provoacă durerea și încearcă să o alunge din inima lor cu minciuna, cu falsa îndreptățire, cu dorința de răzbunare. De fapt, sunt cei care nu înțeleg că toate aceste forme de eliminare a durerii sunt de practic mijloace de adâncire a ei, de încătușare a sufletului în și mai mare temniță a întunericului minții, de uscare a inimii, de distrugere a propriei persoane, de sălbăticire a sufletului. În consecință durerea devine pentru aceștia un tiran care le înrobește sufletul și-l leagă în lanțul urii, al disprețului, al revoltei fără sens, al gândirii înguste, pătimașe. Sub tortura durerii neînțelese și neacceptate ca atare, a gândurilor nedeslușite, a sensurilor neaprofundate, a emoțiilor nevindecate oamenii se înrăiesc și răspund răului cu rău, înmulțind durerea și pricinuind-o chiar și celor nevinovați, copii, părinți, colegi, frați, prieteni, și chiar lumii întregi.
Durerea celor nevinovați nu își găsește lămurire decât în soarta lui Hristos și a sfinților Săi. În Învierea lui Hristos s-a revelat Sensul Crucii, al răbdării Sale îndelungate, al primirii scuipărilor, palmelor, bătăilor, umilințelor, jignirilor, a torturii și a morții. În sfințenia prietenilor Săi se deslușește veșnicia ca dar al biruinței peste necredință, peste orice nedreptate. Iar biruința vine de la Hristos atunci când aducem înaintea Lui durerea noastră ca Unuia care a asumat dureri înfricoșătoare și le-a trăit până la capăt pentru ca să le biruiască. Și așa cum a făcut-o atunci, Domnul face același gest de fiecare dată când Îl rugăm să asume și durerea noastră, să pună umărul la purtarea ei așa cum odinioară Simon Cirineul a pus umărul la Crucea Sa.

Durerea nu se vrea refuzată, pentru că adevărul e lumina care nu poate fi pusă sub obroc. Dacă o respingem, va veni și cu mai multă putere asupra noastră. Durerea se vrea acceptată, înțeleasă și așezată înaintea lui Dumnezeu. Nu întâmplător sfinții au mulțumit pentru dureri și suferințe, le-au primit ca pe niște făclii din care aveau să își aprindă duhul de puterea credinței și a iubirii, ca pe niște povățuitori spre rai, spre Împărăția lui Dumnezeu, ca pe niște palme de trezire din închipuirile minții și ca pe niște probe de vrednicie. Primind durerea omul încetează să mai fie un fugar spre colțurile suferinței inutile, ci un curajos pentru care pactul cu durerea îl determină să își schimbe viața nu însușindu-și idei noi despre ea, ci luând deciziile cele mai bune ca viața să devină o binecuvântare pentru el și cei din jur.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale. Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte. La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany , în care totul funcționează perfect, unde

Ei mor acum în locul nostru

Ne temem de Corona?  Nu, o știm cu toții, nu ne temem de Corona, ne temem de moarte. Chiar dacă știm că moartea este o realitate a vieții noastre, totuși ne temem de ea, pentru că este urâtă și rece și pentru că noi știm în adâncul nostru că ne-am născut pentru a trăi veșnic. Răstimpul dintre naștere și moarte este perioada în care învățăm să trăim, sau cel puțin așa ar trebui. Este o vreme de descoperire a sensurilor vieții, o vreme în care căutăm să înțelegem de ce ne-am născut și pentru ce merită să ne ostenim în această viață. Dar este și o vreme în care învățăm să murim, o vreme în care învățăm să ne despărțim de oameni, de visurile noastre, de nevoile noastre, de dorințele noastre. Din multe despărțiri pe care le-am trăit în această viață am dobândit mult folos. Uneori despărțirile de anumiți oameni ne-au adus pe calea cea bună. Renunțarea la anumite visuri ne-a adus la adevărata noastră chemare. Jertfirea dorințele noastre a adus bucurie copiilor noștri și doa

Fală și pomană

Maia e cerșetoare. A crescut prin casele de copii și încă se luptă să scape de coșmarul pe care l-a trăit aievea în toți acei ani care ar fi trebuit să fie cei mai frumoși ani ai vieții sale. - Unde să mă duc la muncă? răspunde într-un ton agresiv celor care îi spun să nu mai întindă mâna și să meargă să muncească. Maia nu cunoaște alt ton pentru exprimările ei. Așa i s-a vorbit atâția ani, așa știe să răspundă înapoi. A văzut multe brațe și mâini în anii înfricoșători ai copilăriei sale, însă nicio mână nu i-a fost caldă, niciun braț nu s-a deschis să îi aline durerea. Ele au devenit instrumente de pedeapsă pentru neastâmpărul oricărui copil normal, în loc să fie mângâiere pentru o durere pe care niciun copil din lume nu o poate purta de unul singur. Maia e acum la ușa unui salon în care are loc o pomană. Înăuntru sunt oameni îmbrăcați cu haine scumpe, curați, frumoși, bogați, plini de slavă. Maia e uimită de o lume din care ar vrea să facă parte, dar știe că nu are șansa

Clopotele iertării

-  Va veni o vreme când ai să înțelegi ce-ai făcut, îi spuse Elisabeta, printre suspinele durerii venite nu de la palma primită de la fiul ei, ci din umilința pe care o simțea în acele clipe. Iulian nu dădu doi bani pe cuvintele mamei lui. Nicio urmă de regret. Dimpotrivă satisfacția pe care o așteptase atâta vreme îi copleșea inima. „Merita mai mult decât o palmă”, își spuse el. Iulian avea optsprezece ani. La vârsta de paisprezece ani mama lui plecase de acasă. Se căsătorise cu un bărbat care părea că i se potrivește întru toate. Avea să constante patru ani mai târziu că a fost o mare înșelare și se hotărî să lupte din nou pentru copilul ei. Numai că între timp Iulian se înveninase cumplit cu vorbele tatălui său care o condamna continuu pe Elisabeta, fără a aminti ceva din contribuția lui la despărțirea lor și nici refuzul lui încăpățânat de a-l lăsa pe Iulian să stea la ea. Cu ura hrănită de cuvintele tatălui său, dar și cu ura născută din neacceptarea sentimentului

În căutarea sufletului pereche?

  Melania vrea să se despartă de soțul ei. S-a căsătorit cu el la insistența părințior. Relația a început și a continuat prost. Acum ea dorește  să trăiască fără jigniri, fără certuri, fără învinuiri. Pur și simplu nu mai suportă atmosfera tensionată de acasă. Are un copil dintr-o relație atenrioară. Îl iubește enorm și ar face orice pentru el. Soțul ei face permanent reproșuri copilului pentru orice cadou pe care i-l dăruirește. Dureros și pentru copil și pentru mamă. Pentru soțul ei însă o normalitate. În astfel de reproșuri l-au crescut și părinții lui. Pentru tot ce i-au dat i-au scos ochii. Melania s-a hotărât să pornească din nou în căutarea sufletului pereche. Cei mai mulți oameni vor să găsească sufletul pereche cu care să își împartă viața. E firesc. Așa a zis Domnul: „Nu este bine să fie omul singur pe pământ.” (Facere 2,18) Relația dintre un bărbat și o femeie este așadar o rânduială a firii, un dar de la Dumnezeu. Mulți își doresc acest dar și pornesc în căutarea persoane