Treceți la conținutul principal

Plictiseală, plictiseală

Dureri de cap, moleșeală, dezinteres, neputință, descurajare...și lista ar putea continua pentru a ne descrie starea în care zăcem uneori fără a vedea luminița de la capătul tunelului. Plictiseală. Ne lipsește motivația de a face chiar și lucruri care știm că ne sunt de folos. Plictiseala, o stare înfricoșătoare nu doar prin ea însăși, ci mai ales prin efectele ei asupra vieții noastre.

Plictiseala se asează în minte și în inimă mai ales atunci când nu ne sunt împlinite dorințele și așteptările. Ce poftă de viață să mai ai atunci când viața ta o ia pe altă cărare decât cea pe care o „luminează”mintea prin dorințele ei? Ce energie și interes să mai avem atunci când planurile noastre se prăbușesc ca un domino la o simplă adiere de vânt? Nu doar plictiseala, ci mânia se înțețește, nervii se întind la maxim, dracii...te apucă la propriu din toate părțile. Și nu e glumă sau o metaforă. De aici o stare de plictis general, de demotivare, de tristețe, de instabilitate emoțională. Nu mai poți ședea într-o stare de liniște, de odihnă sufletească, nu îți mai găsești rostul și prin acela pacea.

Plictiseala apare atunci când nu mai avem capacitatea de a ne concentra mai ales datorită alergăturii minții prin toate coridoarele vieții acesteia. Cu cât ne aleargă mai mult mintea, cu atât ne plictisim mai repede. De aceea Domnul spune: ”Privegheați și vă rugați ca să nu cădeți în ispită!” Privegherea, adică atenția, și rugăciunea, îndeosebi rugăciunea minții (Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul), ne aduc într-o stare de constientizare a vieții, pun capăt dezechilibrelor determinate de stimuli exteriori, ne țin într-o stare de prezență!!! Și nu de o prezență oarecare ci de prezență în prezența lui Dumnezeu! 

De fapt aceasta este plictiseala: o stare de absență! Plictiseala te fură și te poartă acolo unde nu ești de fapt. Plictiseala la serviciu face ca lucrul tău să iasă prost, plictiseala în relația cu familia face ca totul să devină un coșmar, plictiseala în rugăciune face din ea doar o bolboroseală fără niciun rezultat. Un om plictisit este un absent din propria viață. Adeseori visează cum ar trebui să fie viața, refugiindu-se într-o viață imaginară care nici ea nu îi devine un impuls spre lucrare, spre acțiunea de a schimba ceva, pentru că plictiseala aduce lene,  iar lenea aduce dezastrul. 

Antidotul la plictiseală: starea de prezență! A fi prezenți înseamnă a accepta realitatea și nu a ne izola în tărâmurile fabulației.  A fi prezenți înseamnă a trăi viața și nu a o umple cu dorințe. A fi prezent înseamnă a vedea, a auzi, a simți, adică a deveni conștienți de ceea ce trăim. Stare de prezență se adâncește prin gândire, meditație, rugăciune.

Viața este aici, fii și tu aici! În viața ta nu exiști doar TU, există și lumea în care trăiești. Pe aceea nu o poți schimba, te poți schimba însă pe tine și modul în care reacționezi la ceea ce se întâmplă în jurul tău. Acceptă lumea așa cum este, nu mai nega realitatea, culege din ea ceea ce este mai bun și mai frumos în jurul tău și fă din viața ta o stea,  care să lumineze zâmbind noaptea lumii acesteia!

Viața este un dar al lui Dumnezeu, iar Evanghelia îți descoperă arta de a te bucura neîncetat de viață! Retrage-te în tine, acceptă-te așa cum ești și cheamă pe Dumnezeul Vieții și te va învăța să înțelegi și să trăiești Evanghelia. Fii prezent acolo unde este Domnul, în inima ta!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Nu am voie, dar am nevoie

Maria e nerăbdătoare. Întreaga Sfântă Liturghie e pătrunsă de fiorul așteptării Sfintei Împărtășanii. Astăzi se va împărtăși cu binecuvântarea părintelui duhovnic. Se ridică în picioare și se apropie de Sfântul Altar la îndemnul „Cu frică și cu dragoste să vă apropiați”.
În drum spre Sfântul Potir simte o mână pe spate care o trage înapoi.
-     - Unde te duci? Nu ai fost deja săptămâna trecută? Plus de asta nici post nu este. Nu ai voie, îi spune fulgerător o bătrânică. -    - Nu am voie, dar am nevoie, spune Maria și își continuă drumul, împlinindu-și nevoia de a se împărtăși în fiecare duminică.
O adevărată tulburare pentru Smaranda, care știe din copilărie că la Sfânta Împărtășanie nu se merge decât o dată pe an de Sfintele Paști și în rest doar dacă ești bolnav trupește. Boala sufletească nu intră în mintea Smarandei. Nu a auzit de așa ceva și nici nu crede că există. Ceea ce știe ea din copilărie nu poate nimeni contrazice.
După Sfânta Liturghie merge plină de mânie la părintele care…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Rușine de România

- Bună ziua. Sunt Maria Popescu și aș dori o programare la doamna doctor Müller. - Cum vă numiți? Nu am înțeles, răspunse pe un ton respingător asistenta. Maria îi repetă foarte clar  de două ori numele și îl silabisi ca asistenta să înceteze a se mai preface că nu înțelege. - Ce problemă aveți? întrebă asistenta pe același ton. - Am dureri de spate și aș dori un consult la doamna doctor. - Mergeți direct la chirurgie, sfătui prompt asistenta sătulă deja de cele 2 minute de conversație. - Aș prefera să fiu sfătuită de doctorul meu de familie și nu de dumneavoastră, dacă nu cer prea mult, rosti hotărât Maria. - Bine, veniți astăzi. Însă veți avea mult de așteptat, îngână asistenta și trânti telefonul cu o crasă lipsă de finețe.
Maria trăise în mai multe țări. Acum locuia în Germania de patru ani. Era obișnuită cu astfel de situații și reacționa extrem de calm și hotărât. Trecuse prin experiențe mai dure atunci când își menționa numele și țara de origine. După aspect ai fi jurat că este…

Cu proștii nu vreau să am de-a face

Ștefan crescuse într-un sat de munte înconjurat de priveliști copleșitor de frumoase. Era un loc de poveste încărcat cu lumina sufetelor oamenilor simpli, care și-au petrecut zecile de ani în bucuria de a munci și de a-și păstra conștiința curată. În acest sat, Ion și Ioana, părinții lui Ștefan, s-au trudit din greu să ofere singurului lor copil tot ce avea nevoie pentru a ajunge om mare.
- Să nu ne faci de rușine, îi repetau părinții lui Ștefan, încurajându-l să-și facă datoria față de Dumnezeu și față de oameni.
Au trecut anii și Ștefan a ajuns un renumit profesor universitar. Timpul se scurgea rapid sub presiunea mulțimii de proiecte în care era implicat, a nenumăratelor lucrări pe care le avea de scris sau de corectat, a congreselor fără sfârșit la care participa. 
Într-una din veri reușise să se întoarcă acasă în satul natal și să petreacă și cu părinții lui câteva zile. Bucuroși de revedere, părinții i-au pregătit lui Ștefan un adevărat praznic.
- De ce te-ai ostenit așa, mamă? într…