„Nu sunt în stare de nimic”. își repeta copilul printre suspinele înăbușite adânc într-un sentiment de deznădejde. „Nu reușesc să mulțumesc pe nimeni. Ce rost mai are totul?”, se întreba adesea Alexandru, covârșit de mulțimea așteptărilor și presiunilor care planau asupra lui.
Cu aceste gânduri nopțile copilului deveneau zile și zilele nopți. Adormea cu greu și se trezea simțindu-și neputința de a face față aceluiași ciclu istovitor, aceleași frici îngrozitoare de a nu deveni încă o dată motiv de rușine pentru părinții lui, de batjocură pentru profesori și colegi.
Alexandru muncea cât îl țineau puterile firave ale unui copil de 11 ani, aruncat prea devreme în mrejele unei societăți competiționale. Aproape opt ore petrecute la școala axată pe perfomanța acumulării de informații și încă trei-patru ore acasă la teme cu o mamă narcisistă, Alexandru nu mai găsea sensul vieții. Trăia sub teroarea lipsei de pauză, de refugiu, de un suflet care să-l înțeleagă că nu mai poate, că e prea mult.
Marilena, mama lui, nu reușise să-și atingă ambițiile adolescentine. Eșuase sub influența unei relații amoroase care-i umpluse adolescența cu neîmpliniri. Acum voia ca prin Alexandru să se răzbune pe trecutul ei și punea asupra lui presiunea perfomanței absolute. Răbufnea adesea cu jigniri, bătăi, pedepse și crize de isterie la orice scădere a lui Alexandru.
Profesorii o încurajau în această atitudine prin ambiția stupidă de a face din obiectul lor de predare cea mai importantă materie. Ședințele cu părinții în care Alexandru era pus în umbra celor mai buni din clasă deveneau sursa de reîncărcare a răzbunării Marilenei pe copilul tot mai slăbit de puteri, al cărui tată privea indiferent, convins fiind că educația copiilor este treaba femeilor. Astfel și tatăl o încuraja pe Marilena în izbuncnirile ei, dar și în ambiția ei de a avea un copil model precum Iana, vecina ei.
Marius, copilul Ianei, trăia o dramă care avea să-și arate roadele mai târziu. Copil a doi absolvenți de studii superioare, Marius avea să țină ridicat stindardul falsei intelectualități a părinților săi. Însă el nu era bătut și umilit. El era lăudat și încurajat până la extremă să creadă că este cel mai bun din școală. Era ambițios și se hrănea cu gloria și statutul părinților săi „deștepți” și bogați. Din această pricină Marius ajunsese să îi disprețuiască pe colegi și chiar pe profesori.
Alexandru era însă prietenos, căutând apropierea colegilor. Își dorea măcar un prieten căruia să îi spună ce avea pe suflet, că nu mai vrea să lupte, că nu mai vrea să trăiască pentru tonele de teme care îi împovăraseră atât de mult copilăria, inima, viața, pentru ambițiile stupide ale părinților. Nu mai voia să sufere pentru orgoliul profesorilor care se întreceau între ei prin cantitatea conținuturilor predate, prin numărul de copii olimpici, prin duiumul de teme cu care îi terorizau pe copii, orbiți fiind de sistemul comunist în care ei înșiși fuseseră educați și de lanțurile căruia nu se puteau elibera.
Venise primăvara. Florile își dezvăluiau cu gingășie frumusețea și parfumul cuceritor. Copacii umpleau discret văzduhul de culoare. Natura întreagă se trezea parcă dintr-un coșmar. Doar coșmarul lui Alexandru nu se mai termina: școală, afterschool, activități, teme, acasă, teme, țipete, înjurături, blesteme, teme. Niciun cuvânt nu îl mai atingea. Era anesteziat de durerea singurătății. Era devastat de tăcerea pe care și-o impunea ca să nu supere pe nimeni. Nu ar fi îndrăznit niciodată să spună părinților sau profesorilor ce îl chinuia, deși petrecea cu ei viața lui, a lui și nu a lor. Și la școală, și acasă era înconjurat de oameni lipsiți de vocație, de tact, de atenție, de inimă.
Mai trecu o noapte nedormită. Spre dimineață adormi cu aceleași bătăi de inimă alerte ca și ritmul lui de viață, cu aceleași lacrimi pe obrajii uscați de griji, cu aceleași gânduri epuizante. După numai câteva minute, Marilena și Radu se treziră speriați. Din camera lui Alexandru se auzeau țipete disperate. Opriți nebunia părinților! Opriți nebunia profesorilor!
Veniseră plini de mânie în camera lui. Alexandru dormea. Pe chipul său un zâmbet larg. Reușise în sfârșit să-și strige durerea, să-și ceară dreptatea. Părinții se liniștiseră crezând că are un coșmar, fără să realizeze că acel coșmar era chiar viața lui.
de pr. Iosif-Cristian Rădulescu
Dragi parinti, lasati copiii sa se bucure de copilarie! Nu-i invinovatiti de frustrarile si greselile voastre...
RăspundețiȘtergereCopiii-sunt asemeni florilor, trebuie sa creasca si sa se dezvolte frumos,sub "aripa" voastra. Nu trebuie stresati si epuizati înainte de vreme...fiecare vor avea de infruntat la un moment dat greutatile vietii.
Sa ne dea Dumnezeu intelepciunea sibunul simt sa i intelegem pe copii sa le fim alaturi sa i sprijinim si sa nu le distrugem copilaria.Un copil fericit are sanse mai mari sa devina un adult fericit.
RăspundețiȘtergere