Treceți la conținutul principal

Opriți nebunia părinților! Opriți nebunia profesorilor!


„Nu sunt în stare de nimic”. își repeta copilul printre suspinele înăbușite adânc într-un sentiment de deznădejde. „Nu reușesc să mulțumesc pe nimeni. Ce rost mai are totul?”, se întreba adesea Alexandru, covârșit de mulțimea așteptărilor și presiunilor care planau asupra lui.

Cu aceste gânduri nopțile copilului deveneau zile și zilele nopți. Adormea cu greu și se trezea simțindu-și neputința de a face față aceluiași ciclu istovitor, aceleași frici îngrozitoare de a nu deveni încă o dată motiv de rușine pentru părinții lui, de batjocură pentru profesori și colegi. 

Alexandru muncea cât îl țineau puterile firave ale unui copil de 11 ani, aruncat prea devreme în mrejele unei societăți competiționale. Aproape opt ore petrecute la școala axată pe perfomanța acumulării de informații și încă trei-patru ore acasă la teme cu o mamă narcisistă, Alexandru nu mai găsea sensul vieții. Trăia sub teroarea lipsei de pauză, de refugiu, de un suflet care să-l înțeleagă că nu mai poate, că e prea mult.

Marilena, mama lui, nu reușise să-și atingă ambițiile adolescentine. Eșuase sub influența unei relații amoroase care-i umpluse adolescența cu neîmpliniri. Acum voia ca prin Alexandru să se răzbune pe trecutul ei și punea asupra lui presiunea perfomanței absolute. Răbufnea adesea cu jigniri, bătăi, pedepse și crize de isterie la orice scădere a lui Alexandru.

Profesorii o încurajau în această atitudine prin ambiția stupidă de a face din obiectul lor de predare cea mai importantă materie. Ședințele cu părinții în care Alexandru era pus în umbra celor mai buni din clasă deveneau sursa de reîncărcare a răzbunării Marilenei pe copilul tot mai slăbit de puteri, al cărui tată privea indiferent, convins fiind că educația copiilor este treaba femeilor. Astfel și tatăl o încuraja pe Marilena în izbuncnirile ei, dar și în ambiția ei de a avea un copil model precum Iana, vecina ei.

Marius, copilul Ianei, trăia o dramă care avea să-și arate roadele mai târziu. Copil a doi absolvenți de studii superioare, Marius avea să țină ridicat stindardul falsei intelectualități a părinților săi. Însă el nu era bătut și umilit. El era lăudat și încurajat până la extremă să creadă că este cel mai bun din școală. Era ambițios și se hrănea cu gloria și statutul părinților săi „deștepți” și bogați.  Din această pricină Marius ajunsese să îi disprețuiască pe colegi și chiar pe profesori.

Alexandru era însă prietenos, căutând apropierea colegilor. Își dorea măcar un prieten căruia să îi spună ce avea pe suflet, că nu mai vrea să lupte, că nu mai vrea să trăiască pentru tonele de teme care îi împovăraseră atât de mult copilăria, inima, viața, pentru ambițiile stupide ale părinților. Nu mai voia să sufere pentru orgoliul profesorilor care se întreceau între ei prin cantitatea conținuturilor predate, prin numărul de copii olimpici, prin duiumul de teme cu care îi terorizau pe copii, orbiți fiind de sistemul comunist în care ei înșiși fuseseră educați și de lanțurile căruia nu se puteau elibera.

Venise primăvara. Florile își dezvăluiau cu gingășie frumusețea și parfumul cuceritor. Copacii umpleau discret văzduhul de culoare. Natura întreagă se trezea parcă dintr-un coșmar.  Doar coșmarul lui Alexandru nu se mai termina: școală, afterschool, activități, teme, acasă, teme, țipete, înjurături, blesteme, teme. Niciun cuvânt nu îl mai atingea. Era anesteziat de durerea singurătății. Era devastat de tăcerea pe care și-o impunea ca să nu supere pe nimeni. Nu ar fi îndrăznit niciodată să spună părinților sau profesorilor ce îl chinuia, deși petrecea cu ei viața lui, a lui și nu a lor. Și la școală, și acasă era înconjurat de oameni lipsiți de vocație, de tact, de atenție, de inimă.

Mai trecu o noapte nedormită. Spre dimineață adormi cu aceleași bătăi de inimă alerte ca și ritmul lui de viață, cu aceleași lacrimi pe obrajii uscați de griji, cu aceleași gânduri epuizante. După numai câteva minute, Marilena și Radu se treziră speriați. Din camera lui Alexandru se auzeau țipete disperate. Opriți nebunia părinților! Opriți nebunia profesorilor

Veniseră plini de mânie în camera lui. Alexandru dormea. Pe chipul său un zâmbet larg. Reușise în sfârșit să-și strige durerea, să-și ceară dreptatea. Părinții se liniștiseră crezând că are un coșmar, fără să realizeze că acel coșmar era chiar viața lui.


de pr. Iosif-Cristian Rădulescu




Comentarii

  1. Dragi parinti, lasati copiii sa se bucure de copilarie! Nu-i invinovatiti de frustrarile si greselile voastre...
    Copiii-sunt asemeni florilor, trebuie sa creasca si sa se dezvolte frumos,sub "aripa" voastra. Nu trebuie stresati si epuizati înainte de vreme...fiecare vor avea de infruntat la un moment dat greutatile vietii.

    RăspundețiȘtergere
  2. Sa ne dea Dumnezeu intelepciunea sibunul simt sa i intelegem pe copii sa le fim alaturi sa i sprijinim si sa nu le distrugem copilaria.Un copil fericit are sanse mai mari sa devina un adult fericit.

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale. Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte. La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany , în care totul funcționează perfect, unde

În căutarea sufletului pereche?

  Melania vrea să se despartă de soțul ei. S-a căsătorit cu el la insistența părințior. Relația a început și a continuat prost. Acum ea dorește  să trăiască fără jigniri, fără certuri, fără învinuiri. Pur și simplu nu mai suportă atmosfera tensionată de acasă. Are un copil dintr-o relație atenrioară. Îl iubește enorm și ar face orice pentru el. Soțul ei face permanent reproșuri copilului pentru orice cadou pe care i-l dăruirește. Dureros și pentru copil și pentru mamă. Pentru soțul ei însă o normalitate. În astfel de reproșuri l-au crescut și părinții lui. Pentru tot ce i-au dat i-au scos ochii. Melania s-a hotărât să pornească din nou în căutarea sufletului pereche. Cei mai mulți oameni vor să găsească sufletul pereche cu care să își împartă viața. E firesc. Așa a zis Domnul: „Nu este bine să fie omul singur pe pământ.” (Facere 2,18) Relația dintre un bărbat și o femeie este așadar o rânduială a firii, un dar de la Dumnezeu. Mulți își doresc acest dar și pornesc în căutarea persoane
  Darul Sfântului Nicolae - Da. Am cancer.  Sun ă aiurea, dar aceasta este realitatea. Nu am ce să mai fac decât să mă rog lui Dumnezeu să îmi dea puterea să duc boala aceasta până la capăt, spune cu resemnare Luca. Luca a aflat de boală cu câteva săptămâni în urmă. Este o formă inoperabilă. I s-au mai dat patru luni de trăit, dacă nu se întâmplă vreo minune. -           Știți, părinte, când am aflat despre boală am avut un șoc. Am intrat în prima biserică pe care am văzut-o după ce am ieșit din spital. Era chiar în curtea spitalului. Și L-am privit pe Hristos în ochi, dar nu am avut puterea să îi cer să mă vindece, pentru că am știut că pentru păcatele mele sufăr acestea. Am plâns cum nu am plâns niciodată înainte icoanei Sale, dar vindecare nu i-am cerut. Nu am avut curajul. I-am spus doar să facă cum știe El că este mai bine pentru mine. Luca nu a avut această sensibilitate mereu. A pierdut-o când s-a pierdut cu sufletul într-o viață care nu se ridica la înălțimea frumuseț

Ariana urăște Skype-ul

- Bine ați venit la centrul de consiliere școlară. Ariana, va merge în curând la școală aici în Germania, iar noi vom face toate demersurile ca acest lucru să se întâmple cât mai repede, le spune consilierul pe un ton încurajator. Ariana și Adriana, sora ei cea mare, privesc în gol. Nu doar numele lor sunt aproape la fel, ci și experiența de viață. Amândouă au trăit cu bunicii aproape întreaga viață, întrucât tatăl și mama lor muncesc de peste douăzeci de ani împreună în Italia. Adriana s-a bucurat totuși în primul an de viață de prezența mamei, Ariana nu a avut această mângâiere. - Dumnevoastră sunteți tutorele surorii dumneavoastră după cum reiese din actele pe care le-ați depus la dosar. Veniți direct din România? întreabă consilierul. - Da. Am venit aici la o mătușă cu speranța unei vieți mai bune, zice Adriana. Ariana își roade unghiile și își rotește privirea prin încăperea aproape goală în care are loc consilierea școlară. Ar vrea să dea și ea un răspuns perso

Te-ai căutat pe tine însuți

Dorian privea picturile înmărmurite ale bătrânei biserici. Ca o multicenteneră biserica priveghea tăcută și încărcată de mireasma biruinței peste vremuri. Adunase în ea toate trăirile oamenilor care i-au călcat pragul pentru a-și destăinui acolo adâncul inimii. Și Dorian bătuse cale îndelungată pentru a ajunge aici. Aflase de părintele Gherasim, duhovnic vestit, și își puse nădejdea în el că avea să îl scoată din tumultul gândurilor care-l dezbinau lăuntric. Aștepta nerăbdător în universul plin de înțelesurile tăinuite pe chipurile sfinților zugrăviți pe pereții bisericii. Așteptarea se prelungise. I se spusese că părintele va veni negreșit, dar să aibă răbdare. Tocmai cu răbdarea nu stătea bine Dorian. Voia totul repede ca mulți dintre oamenii goniți fără răgaz spre moarte de timpurile sufocate de treburi. Ceasurile treceau cu greutate și Dorian intrase deja într-o neliniște răscolitoare. Privea liniștea angelică a sfinților ce stătea în deplin contrast cu forfota de gândur