Treceți la conținutul principal

Opriți nebunia părinților! Opriți nebunia profesorilor!


„Nu sunt în stare de nimic”. își repeta copilul printre suspinele înăbușite adânc într-un sentiment de deznădejde. „Nu reușesc să mulțumesc pe nimeni. Ce rost mai are totul?”, se întreba adesea Alexandru, covârșit de mulțimea așteptărilor și presiunilor care planau asupra lui.

Cu aceste gânduri nopțile copilului deveneau zile și zilele nopți. Adormea cu greu și se trezea simțindu-și neputința de a face față aceluiași ciclu istovitor, aceleași frici îngrozitoare de a nu deveni încă o dată motiv de rușine pentru părinții lui, de batjocură pentru profesori și colegi. 

Alexandru muncea cât îl țineau puterile firave ale unui copil de 11 ani, aruncat prea devreme în mrejele unei societăți competiționale. Aproape opt ore petrecute la școala axată pe perfomanța acumulării de informații și încă trei-patru ore acasă la teme cu o mamă narcisistă, Alexandru nu mai găsea sensul vieții. Trăia sub teroarea lipsei de pauză, de refugiu, de un suflet care să-l înțeleagă că nu mai poate, că e prea mult.

Marilena, mama lui, nu reușise să-și atingă ambițiile adolescentine. Eșuase sub influența unei relații amoroase care-i umpluse adolescența cu neîmpliniri. Acum voia ca prin Alexandru să se răzbune pe trecutul ei și punea asupra lui presiunea perfomanței absolute. Răbufnea adesea cu jigniri, bătăi, pedepse și crize de isterie la orice scădere a lui Alexandru.

Profesorii o încurajau în această atitudine prin ambiția stupidă de a face din obiectul lor de predare cea mai importantă materie. Ședințele cu părinții în care Alexandru era pus în umbra celor mai buni din clasă deveneau sursa de reîncărcare a răzbunării Marilenei pe copilul tot mai slăbit de puteri, al cărui tată privea indiferent, convins fiind că educația copiilor este treaba femeilor. Astfel și tatăl o încuraja pe Marilena în izbuncnirile ei, dar și în ambiția ei de a avea un copil model precum Iana, vecina ei.

Marius, copilul Ianei, trăia o dramă care avea să-și arate roadele mai târziu. Copil a doi absolvenți de studii superioare, Marius avea să țină ridicat stindardul falsei intelectualități a părinților săi. Însă el nu era bătut și umilit. El era lăudat și încurajat până la extremă să creadă că este cel mai bun din școală. Era ambițios și se hrănea cu gloria și statutul părinților săi „deștepți” și bogați.  Din această pricină Marius ajunsese să îi disprețuiască pe colegi și chiar pe profesori.

Alexandru era însă prietenos, căutând apropierea colegilor. Își dorea măcar un prieten căruia să îi spună ce avea pe suflet, că nu mai vrea să lupte, că nu mai vrea să trăiască pentru tonele de teme care îi împovăraseră atât de mult copilăria, inima, viața, pentru ambițiile stupide ale părinților. Nu mai voia să sufere pentru orgoliul profesorilor care se întreceau între ei prin cantitatea conținuturilor predate, prin numărul de copii olimpici, prin duiumul de teme cu care îi terorizau pe copii, orbiți fiind de sistemul comunist în care ei înșiși fuseseră educați și de lanțurile căruia nu se puteau elibera.

Venise primăvara. Florile își dezvăluiau cu gingășie frumusețea și parfumul cuceritor. Copacii umpleau discret văzduhul de culoare. Natura întreagă se trezea parcă dintr-un coșmar.  Doar coșmarul lui Alexandru nu se mai termina: școală, afterschool, activități, teme, acasă, teme, țipete, înjurături, blesteme, teme. Niciun cuvânt nu îl mai atingea. Era anesteziat de durerea singurătății. Era devastat de tăcerea pe care și-o impunea ca să nu supere pe nimeni. Nu ar fi îndrăznit niciodată să spună părinților sau profesorilor ce îl chinuia, deși petrecea cu ei viața lui, a lui și nu a lor. Și la școală, și acasă era înconjurat de oameni lipsiți de vocație, de tact, de atenție, de inimă.

Mai trecu o noapte nedormită. Spre dimineață adormi cu aceleași bătăi de inimă alerte ca și ritmul lui de viață, cu aceleași lacrimi pe obrajii uscați de griji, cu aceleași gânduri epuizante. După numai câteva minute, Marilena și Radu se treziră speriați. Din camera lui Alexandru se auzeau țipete disperate. Opriți nebunia părinților! Opriți nebunia profesorilor

Veniseră plini de mânie în camera lui. Alexandru dormea. Pe chipul său un zâmbet larg. Reușise în sfârșit să-și strige durerea, să-și ceară dreptatea. Părinții se liniștiseră crezând că are un coșmar, fără să realizeze că acel coșmar era chiar viața lui.


de pr. Iosif-Cristian Rădulescu




Comentarii

  1. Dragi parinti, lasati copiii sa se bucure de copilarie! Nu-i invinovatiti de frustrarile si greselile voastre...
    Copiii-sunt asemeni florilor, trebuie sa creasca si sa se dezvolte frumos,sub "aripa" voastra. Nu trebuie stresati si epuizati înainte de vreme...fiecare vor avea de infruntat la un moment dat greutatile vietii.

    RăspundețiȘtergere
  2. Sa ne dea Dumnezeu intelepciunea sibunul simt sa i intelegem pe copii sa le fim alaturi sa i sprijinim si sa nu le distrugem copilaria.Un copil fericit are sanse mai mari sa devina un adult fericit.

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Nu am voie, dar am nevoie

Maria e nerăbdătoare. Întreaga Sfântă Liturghie e pătrunsă de fiorul așteptării Sfintei Împărtășanii. Astăzi se va împărtăși cu binecuvântarea părintelui duhovnic. Se ridică în picioare și se apropie de Sfântul Altar la îndemnul „Cu frică și cu dragoste să vă apropiați”.
În drum spre Sfântul Potir simte o mână pe spate care o trage înapoi.
-     - Unde te duci? Nu ai fost deja săptămâna trecută? Plus de asta nici post nu este. Nu ai voie, îi spune fulgerător o bătrânică. -    - Nu am voie, dar am nevoie, spune Maria și își continuă drumul, împlinindu-și nevoia de a se împărtăși în fiecare duminică.
O adevărată tulburare pentru Smaranda, care știe din copilărie că la Sfânta Împărtășanie nu se merge decât o dată pe an de Sfintele Paști și în rest doar dacă ești bolnav trupește. Boala sufletească nu intră în mintea Smarandei. Nu a auzit de așa ceva și nici nu crede că există. Ceea ce știe ea din copilărie nu poate nimeni contrazice.
După Sfânta Liturghie merge plină de mânie la părintele care…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Rușine de România

- Bună ziua. Sunt Maria Popescu și aș dori o programare la doamna doctor Müller. - Cum vă numiți? Nu am înțeles, răspunse pe un ton respingător asistenta. Maria îi repetă foarte clar  de două ori numele și îl silabisi ca asistenta să înceteze a se mai preface că nu înțelege. - Ce problemă aveți? întrebă asistenta pe același ton. - Am dureri de spate și aș dori un consult la doamna doctor. - Mergeți direct la chirurgie, sfătui prompt asistenta sătulă deja de cele 2 minute de conversație. - Aș prefera să fiu sfătuită de doctorul meu de familie și nu de dumneavoastră, dacă nu cer prea mult, rosti hotărât Maria. - Bine, veniți astăzi. Însă veți avea mult de așteptat, îngână asistenta și trânti telefonul cu o crasă lipsă de finețe.
Maria trăise în mai multe țări. Acum locuia în Germania de patru ani. Era obișnuită cu astfel de situații și reacționa extrem de calm și hotărât. Trecuse prin experiențe mai dure atunci când își menționa numele și țara de origine. După aspect ai fi jurat că este…

Cu proștii nu vreau să am de-a face

Ștefan crescuse într-un sat de munte înconjurat de priveliști copleșitor de frumoase. Era un loc de poveste încărcat cu lumina sufetelor oamenilor simpli, care și-au petrecut zecile de ani în bucuria de a munci și de a-și păstra conștiința curată. În acest sat, Ion și Ioana, părinții lui Ștefan, s-au trudit din greu să ofere singurului lor copil tot ce avea nevoie pentru a ajunge om mare.
- Să nu ne faci de rușine, îi repetau părinții lui Ștefan, încurajându-l să-și facă datoria față de Dumnezeu și față de oameni.
Au trecut anii și Ștefan a ajuns un renumit profesor universitar. Timpul se scurgea rapid sub presiunea mulțimii de proiecte în care era implicat, a nenumăratelor lucrări pe care le avea de scris sau de corectat, a congreselor fără sfârșit la care participa. 
Într-una din veri reușise să se întoarcă acasă în satul natal și să petreacă și cu părinții lui câteva zile. Bucuroși de revedere, părinții i-au pregătit lui Ștefan un adevărat praznic.
- De ce te-ai ostenit așa, mamă? într…