Treceți la conținutul principal

Știam eu că spovedania nu ajută!


Se grăbi să prindă autobuzul. Trebuia să ajungă numaidecât. Nu mai suporta durerea în care se afla. Știa foarte bine că avea să izbucnească în stări care deja îi creeaseră prea multe probleme. Își simțea sufletul încărcat și avea nevoie să se mărturisească unui preot. Andreea trecuse deja prin vâltoarea gândurilor, prin sentimente de teamă, de rușine, prin momente de descurajare și totuși într-un final biruise orice piedică lăuntrică și se hotărî să se spovedească. 
Ajunsese cu sufletul la gură. Își simțea respirația zvâcnind cu putere și nu mai putea desluși dacă e din cauza grabei care o purtase până aici sau a emoțiilor pe care le trăia în fața unei spovedanii pe care ar fi trebuit să o facă cel puțin cu douăzeci de ani în urmă.
- Cu dumneavoastră am vorbit la telefon? se adresă Andreea preotului care tocmai ieșea din altar.
- E posibil. Cu ce vă pot ajuta?
- Sunt Andreea Leonte și aș dori să mă spovedesc.
- V-ați pregătit? întrebă părintele cu tact.
- Sigur că da. De aceea sunt aici.

Părintele începu să citească rugăciunile pregătitoare pentru spovedania Andreei. Sub epitrahil Andreea pătrundea parcă într-o altă lume, o lume pe care deși o simțea aproape, nu se străduiese de atâta vreme să îi desfacă lanțurile de pe poartă. Era sufletul ei, era lumea dinlăuntru de care fugea de teamă să nu elibereze monștrii care o bântuiau adesea și pe care prefera să îi țină dincolo de zidurile zăvorâte, bine încătușați în lanțurile uitării.

Spovedania decurse lin și Andreea începu să își povestească întreaga viață și mai ales cât se străduise ea să facă față problemelor cu care s-a confruntat, cât de greu i-a fost, cum oamenii au rănit-o și doborât-o și cum ea ca pasărea phoenix a renăscut din propria cenușă. Părintele asculta cu răbdare și se ruga pentru sufletul ei. Andreea simțea în acele clipe că se întâmplă ceva înlăuntrul ei și se gândea ce efect terapeutic poate avea doar faptul că își povestea necazul. Era bucuroasă că cineva o ascultă cu atâta răbdare și nu uită să descrie nici cel mai mic detaliu privind experiențe dureroase prin care trecuse. Uitase de păcate, uitase de propriile greșeli, uitase să își ceară iertare pentru ele.

La un moment dat simți că a spus totul. Un moment îndelungat de tăcere se așternă peste cei doi. Andreea avu sentimentul că părintele ar mai fi așteptat ceva, însă ea nu mai avea nimic de spus. Se ridică și simți că începe o viață nouă. Plecă zburând spre casă de parcă niciodată nu ar fi fost apasată de ceva.

Trecură câteva zile. Andreea simți cum un cutremur lăuntric îi fisurase din nou liniștea pe care o dobândise la ultima spovedanie. Neliniștea își luă din nou locul în inima ei. Nu se mai simțea nici ușurată, nici împăcată. Freamătul interior ajunsese din nou la aceeași intensitate. Era descurajată, nemulțumită, revoltată. „Știam eu că spovedania nu ajută!”, se gândi Andreea, fără să se dumirească în vreun fel că nu făcuse de fapt nicio spovedanie.

de pr. Iosif-Cristian Rădulescu

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Nu am voie, dar am nevoie

Maria e nerăbdătoare. Întreaga Sfântă Liturghie e pătrunsă de fiorul așteptării Sfintei Împărtășanii. Astăzi se va împărtăși cu binecuvântarea părintelui duhovnic. Se ridică în picioare și se apropie de Sfântul Altar la îndemnul „Cu frică și cu dragoste să vă apropiați”.
În drum spre Sfântul Potir simte o mână pe spate care o trage înapoi.
-     - Unde te duci? Nu ai fost deja săptămâna trecută? Plus de asta nici post nu este. Nu ai voie, îi spune fulgerător o bătrânică. -    - Nu am voie, dar am nevoie, spune Maria și își continuă drumul, împlinindu-și nevoia de a se împărtăși în fiecare duminică.
O adevărată tulburare pentru Smaranda, care știe din copilărie că la Sfânta Împărtășanie nu se merge decât o dată pe an de Sfintele Paști și în rest doar dacă ești bolnav trupește. Boala sufletească nu intră în mintea Smarandei. Nu a auzit de așa ceva și nici nu crede că există. Ceea ce știe ea din copilărie nu poate nimeni contrazice.
După Sfânta Liturghie merge plină de mânie la părintele care…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Rușine de România

- Bună ziua. Sunt Maria Popescu și aș dori o programare la doamna doctor Müller. - Cum vă numiți? Nu am înțeles, răspunse pe un ton respingător asistenta. Maria îi repetă foarte clar  de două ori numele și îl silabisi ca asistenta să înceteze a se mai preface că nu înțelege. - Ce problemă aveți? întrebă asistenta pe același ton. - Am dureri de spate și aș dori un consult la doamna doctor. - Mergeți direct la chirurgie, sfătui prompt asistenta sătulă deja de cele 2 minute de conversație. - Aș prefera să fiu sfătuită de doctorul meu de familie și nu de dumneavoastră, dacă nu cer prea mult, rosti hotărât Maria. - Bine, veniți astăzi. Însă veți avea mult de așteptat, îngână asistenta și trânti telefonul cu o crasă lipsă de finețe.
Maria trăise în mai multe țări. Acum locuia în Germania de patru ani. Era obișnuită cu astfel de situații și reacționa extrem de calm și hotărât. Trecuse prin experiențe mai dure atunci când își menționa numele și țara de origine. După aspect ai fi jurat că este…

Cu proștii nu vreau să am de-a face

Ștefan crescuse într-un sat de munte înconjurat de priveliști copleșitor de frumoase. Era un loc de poveste încărcat cu lumina sufetelor oamenilor simpli, care și-au petrecut zecile de ani în bucuria de a munci și de a-și păstra conștiința curată. În acest sat, Ion și Ioana, părinții lui Ștefan, s-au trudit din greu să ofere singurului lor copil tot ce avea nevoie pentru a ajunge om mare.
- Să nu ne faci de rușine, îi repetau părinții lui Ștefan, încurajându-l să-și facă datoria față de Dumnezeu și față de oameni.
Au trecut anii și Ștefan a ajuns un renumit profesor universitar. Timpul se scurgea rapid sub presiunea mulțimii de proiecte în care era implicat, a nenumăratelor lucrări pe care le avea de scris sau de corectat, a congreselor fără sfârșit la care participa. 
Într-una din veri reușise să se întoarcă acasă în satul natal și să petreacă și cu părinții lui câteva zile. Bucuroși de revedere, părinții i-au pregătit lui Ștefan un adevărat praznic.
- De ce te-ai ostenit așa, mamă? într…