Se grăbi să prindă autobuzul. Trebuia să ajungă numaidecât. Nu mai suporta durerea în care se afla. Știa foarte bine că avea să izbucnească în stări care deja îi creeaseră prea multe probleme. Își simțea sufletul încărcat și avea nevoie să se mărturisească unui preot. Andreea trecuse deja prin vâltoarea gândurilor, prin sentimente de teamă, de rușine, prin momente de descurajare și totuși într-un final biruise orice piedică lăuntrică și se hotărî să se spovedească.
Ajunsese cu sufletul la gură. Își simțea respirația zvâcnind cu putere și nu mai putea desluși dacă e din cauza grabei care o purtase până aici sau a emoțiilor pe care le trăia în fața unei spovedanii pe care ar fi trebuit să o facă cel puțin cu douăzeci de ani în urmă.
- Cu dumneavoastră am vorbit la telefon? se adresă Andreea preotului care tocmai ieșea din altar.
- E posibil. Cu ce vă pot ajuta?
- Sunt Andreea Leonte și aș dori să mă spovedesc.
- V-ați pregătit? întrebă părintele cu tact.
- Sigur că da. De aceea sunt aici.
Părintele începu să citească rugăciunile pregătitoare pentru spovedania Andreei. Sub epitrahil Andreea pătrundea parcă într-o altă lume, o lume pe care deși o simțea aproape, nu se străduiese de atâta vreme să îi desfacă lanțurile de pe poartă. Era sufletul ei, era lumea dinlăuntru de care fugea de teamă să nu elibereze monștrii care o bântuiau adesea și pe care prefera să îi țină dincolo de zidurile zăvorâte, bine încătușați în lanțurile uitării.
Spovedania decurse lin și Andreea începu să își povestească întreaga viață și mai ales cât se străduise ea să facă față problemelor cu care s-a confruntat, cât de greu i-a fost, cum oamenii au rănit-o și doborât-o și cum ea ca pasărea phoenix a renăscut din propria cenușă. Părintele asculta cu răbdare și se ruga pentru sufletul ei. Andreea simțea în acele clipe că se întâmplă ceva înlăuntrul ei și se gândea ce efect terapeutic poate avea doar faptul că își povestea necazul. Era bucuroasă că cineva o ascultă cu atâta răbdare și nu uită să descrie nici cel mai mic detaliu privind experiențe dureroase prin care trecuse. Uitase de păcate, uitase de propriile greșeli, uitase să își ceară iertare pentru ele.
La un moment dat simți că a spus totul. Un moment îndelungat de tăcere se așternă peste cei doi. Andreea avu sentimentul că părintele ar mai fi așteptat ceva, însă ea nu mai avea nimic de spus. Se ridică și simți că începe o viață nouă. Plecă zburând spre casă de parcă niciodată nu ar fi fost apasată de ceva.
Trecură câteva zile. Andreea simți cum un cutremur lăuntric îi fisurase din nou liniștea pe care o dobândise la ultima spovedanie. Neliniștea își luă din nou locul în inima ei. Nu se mai simțea nici ușurată, nici împăcată. Freamătul interior ajunsese din nou la aceeași intensitate. Era descurajată, nemulțumită, revoltată. „Știam eu că spovedania nu ajută!”, se gândi Andreea, fără să se dumirească în vreun fel că nu făcuse de fapt nicio spovedanie.
de pr. Iosif-Cristian Rădulescu
Comentarii
Trimiteți un comentariu