Treceți la conținutul principal

Știam eu că spovedania nu ajută!


Se grăbi să prindă autobuzul. Trebuia să ajungă numaidecât. Nu mai suporta durerea în care se afla. Știa foarte bine că avea să izbucnească în stări care deja îi creeaseră prea multe probleme. Își simțea sufletul încărcat și avea nevoie să se mărturisească unui preot. Andreea trecuse deja prin vâltoarea gândurilor, prin sentimente de teamă, de rușine, prin momente de descurajare și totuși într-un final biruise orice piedică lăuntrică și se hotărî să se spovedească. 
Ajunsese cu sufletul la gură. Își simțea respirația zvâcnind cu putere și nu mai putea desluși dacă e din cauza grabei care o purtase până aici sau a emoțiilor pe care le trăia în fața unei spovedanii pe care ar fi trebuit să o facă cel puțin cu douăzeci de ani în urmă.
- Cu dumneavoastră am vorbit la telefon? se adresă Andreea preotului care tocmai ieșea din altar.
- E posibil. Cu ce vă pot ajuta?
- Sunt Andreea Leonte și aș dori să mă spovedesc.
- V-ați pregătit? întrebă părintele cu tact.
- Sigur că da. De aceea sunt aici.

Părintele începu să citească rugăciunile pregătitoare pentru spovedania Andreei. Sub epitrahil Andreea pătrundea parcă într-o altă lume, o lume pe care deși o simțea aproape, nu se străduiese de atâta vreme să îi desfacă lanțurile de pe poartă. Era sufletul ei, era lumea dinlăuntru de care fugea de teamă să nu elibereze monștrii care o bântuiau adesea și pe care prefera să îi țină dincolo de zidurile zăvorâte, bine încătușați în lanțurile uitării.

Spovedania decurse lin și Andreea începu să își povestească întreaga viață și mai ales cât se străduise ea să facă față problemelor cu care s-a confruntat, cât de greu i-a fost, cum oamenii au rănit-o și doborât-o și cum ea ca pasărea phoenix a renăscut din propria cenușă. Părintele asculta cu răbdare și se ruga pentru sufletul ei. Andreea simțea în acele clipe că se întâmplă ceva înlăuntrul ei și se gândea ce efect terapeutic poate avea doar faptul că își povestea necazul. Era bucuroasă că cineva o ascultă cu atâta răbdare și nu uită să descrie nici cel mai mic detaliu privind experiențe dureroase prin care trecuse. Uitase de păcate, uitase de propriile greșeli, uitase să își ceară iertare pentru ele.

La un moment dat simți că a spus totul. Un moment îndelungat de tăcere se așternă peste cei doi. Andreea avu sentimentul că părintele ar mai fi așteptat ceva, însă ea nu mai avea nimic de spus. Se ridică și simți că începe o viață nouă. Plecă zburând spre casă de parcă niciodată nu ar fi fost apasată de ceva.

Trecură câteva zile. Andreea simți cum un cutremur lăuntric îi fisurase din nou liniștea pe care o dobândise la ultima spovedanie. Neliniștea își luă din nou locul în inima ei. Nu se mai simțea nici ușurată, nici împăcată. Freamătul interior ajunsese din nou la aceeași intensitate. Era descurajată, nemulțumită, revoltată. „Știam eu că spovedania nu ajută!”, se gândi Andreea, fără să se dumirească în vreun fel că nu făcuse de fapt nicio spovedanie.

de pr. Iosif-Cristian Rădulescu

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Vă invit la înmormântarea mea

- Bună ziua, domnule preot, mi se adresează telefonic o voce feminină. - Bună ziua, răspund, bănuind deja că am de-a face cu cineva care e foarte impregnat în gândire și abordare de mentalitatea locului. - Sunt doamna Schmidt și aș dori să vă invit la înmormântarea mea, îmi zice cu o deosebită detașare. - Vă mulțumesc de invitație, spun surprins de abordarea femeii care pare foarte împăcată cu evenimentul de care se pregătește. Nu am mai primit niciodată o astfel de invitație, răspund sfios.  - Păi, nu știu exact când va avea loc, însă eu vreau să mă asigur că totul va fi în regulă. - Suferiți de vreo boală?  - Da, am cancer și e posibil ca în trei ani să se agraveze foarte tare. Însă eu vreau să fiu sigură că înmormântarea mea va decurge așa cum îmi doresc. - Și ce vă doriți în mod deosebit? - Eu nu vreau să fie ca în România. Vreau ceva simplu, așa cum este aici, fără circ, îmi spune doamna pe un ton apăsat.
Mi-e greu să o conving acum că o înmormântare ortodoxă nu este un circ, chi…

Spurcata femeie lehuză

„Ne-ai spurcat casa. Nu știai că femeile lehuze nu au voie sa iasă din cameră?” Cam așa au fost și sunt încă întâmpinate proaspetele mămici în unele bordeie. Nașterea de prunci a devenit o spurcăciune,  în timp ce avortul și curvia o modă. Nu degeaba se spune că a înnebunit lumea. Da, a înnebunit lumea care a încetat să mai gândească. Vechea dispută vizavi de necurăția femeii lehuze, proaspătă mămică, sau a femeii aflate în perioada menstruației rămâne în actualitate și constituie pe nedrept un motiv de tulburare.
Dragă proaspătă mămică, îți mulțumesc că te-ai jertfit pe tine ca toată sarcina să decurgă bine. Îți mulțumesc că ai împlinit Cuvântul lui Hristos: „Lăsați copiii să vină la Mine”(Matei 19,14) și pentru tot chinul, nădejdea, rugăciunile, teama, îngrijorarea și toată osteanala care au însoțit  lunile de sarcină și momentul nașterii. Poate că îți faci încă o grijă acum că ești necurată datorită scurgerilor naturale, că nu te poți atinge de nimeni, că nu ai voie să intri în bise…

Femeia care își critică bărbatul

„Cu ăsta nu mai ai ce face!”, „E un incapabil, nu mai e ce a fost!”, „M-am săturat să stau în casă cu unul care nu mă bagă în seamă”, „Degeaba îmi bat gura, el tot ce știe face”, „Niciodată nu m-a apreciat”,  „E insuportabil, nu știu ce s-a întâmplat cu el”, „Ăsta nu e în stare de nimic”, „Niciodată nu face ce îi spun” și lista ar putea continua. E o listă plină de afirmații dureroase pe care adesea multe femei le fac la adresa soților lor. 
Sunt nedumerit de acest curent. Încep să caut un răspuns la oameni cu pricepere de sus. Străbat mii de kilometri pentru a ajunge la o cale deschizătoare de noi orizonturi. Întâlnesc un om rânduit de Dumnezeu. Întreb cu grijă ce se întâmplă de peste bărbați curge cu atâtea reproșuri și critici. Unii le merită din plin, deși ele nu fac decât să adâncească criza.  Dar sunt chiar toți atât de nevrednici?
-Femeia care își critică bărbatul pe sine se critică, pentru că la Cununie au devenit amândoi un trup, îmi răspunde părintele și mă aruncă într-o nouă …