Briana se întorcea fericită de la o petrecere. Se distrase de minune. Își întâlnise mulți prieteni din tinerețe și își aminti cu mult drag de momentele frumoase petrecute altăuri de ei în vremurile trecute. Băuse un pic cam mult, dar acest lucru nu o deranja, ba dimpotrivă o binedispuse. Era acum în drum spre casă dornică să recupereze orele de somn pierdute în noaptea pe care zorii zilei o dispersau biruitor.
„Doamne ajută, doamnă Mirunescu”, o salută părintele de la biserica pe lângă care tocmai trecea. „Bună dimineața, domnule preot”, îi răspunse Briana neștiind cum să i de adreseze și grăbi pasul.
„Nu se poate! Astăzi o să îmi meargă rău. Am văzut un popă-n negru”, își zise enervată de întâmplarea nedorită. Briana nu era deloc credincioasă. Dimpotrivă considera credința o contrazicere flagrantă a rațiunii, deși avea destule momente în care își vedea rațiunea neputincioasă în fața miracolului dar și a greutăților vieții. În schimb credea strașnic în superstiții băbești. Învățase de bunica să facă trei pași înapoi când vede o pisică neagră tăindu-i calea, să scuipe de trei ori în urma unui „popă” îmbrăcat în negru, să poarte tot felul de talismane, să zică tot felul de descântece. Astfel că scuipă de trei ori și zise tot felul de descântece ca nu cumva întâlnirea cu preotul să o înfluențeze negativ. Începu a se blama că nu a luat-o ea pe altă cale, că nu a plecat mai devreme.
Ajunse acasă tulburată. Nici vorbă de somn. Era trezită de-a binelea, atât de trează încât își reaminti cu amănunt ce făcuse la petrecerea de la care tocmai se întorsese. Nu exagerase doar cu paharul. Se lăsase dusă și de ispita trupească și căzu în păcat cu un necunoscut. Își aminti apoi subit de minciunile pe care le inventase despre Adriana, colega ei de serviciu, sau mai bine zis rivala ei, pe care o invidia de ani de zile. Îi reveneau în minte și dansurile dizgrațioase cu care încercase să acapareze atenția celor din jur.
O fină mustrare începu să-i bată la porțile conștiinței. Un sentiment de rușine și goliciune se strecură în inima ei și o senzație de rău îi cuprinse trupul. Nu știa de unde vine, de la stomac sau de la mustrarea de conștiință. Briana era însă abilă în lupta cu propria conștiință, încercând adesea cu succes să îi învinovățească pe cei din jur pentru nemulțumirile ei. Începu a-l ocărî pe preot pentru că îi ieșise în cale și îi stricase toată ziua. Se simțea nevoită să-i dea din nou dreptate bunicii și continuă cu disperare să își spună tot felul de descântece ca să scape de urmările nefastei întâlniri. Și cu cât spunea mai arzător descântecele cu atât îi reveneau mai insistent faptele din noaptea trecută de care nu mai era așa de mândră.
Se așeză să doarmă, dar somnul ei era luptat de mustrări peste mustrări. „Dar ce mi-a trebuit mie să merg pe acolo”, se văită Briana, neștiind cum să mai facă față sentimentului de vinovăție care o înlănțuia și pe care încerca să-l proiecteze asupra preotului, făcându-l pe el răspunzător pentru starea deplorabilă în care se cufunda pe măsură ce ziua prindea putere. „Am zis eu că o să îmi meargă rău”, izbucni mânioasă Briana, insultând în fel și chip un om care nu făcuse nimic altceva decât să o salute respectuos.
de pr. Iosif-Cristian Rădulescu
Comentarii
Trimiteți un comentariu