Treceți la conținutul principal

Astăzi o să îmi meargă rău

Briana se întorcea fericită de la o petrecere. Se distrase de minune. Își întâlnise mulți prieteni din tinerețe și își aminti cu mult drag de momentele frumoase petrecute altăuri de ei în vremurile trecute. Băuse un pic cam mult, dar acest lucru nu o deranja, ba dimpotrivă o binedispuse. Era acum în drum spre casă dornică să recupereze orele de somn pierdute în noaptea pe care zorii zilei o dispersau biruitor.
„Doamne ajută, doamnă Mirunescu”, o salută părintele de la biserica pe lângă care tocmai trecea. „Bună dimineața, domnule preot”, îi răspunse Briana neștiind cum să i de adreseze și grăbi pasul. 

„Nu se poate! Astăzi o să îmi meargă rău. Am văzut un popă-n negru”, își zise enervată de întâmplarea nedorită. Briana nu era deloc credincioasă. Dimpotrivă considera credința o contrazicere flagrantă a rațiunii, deși avea destule momente în care își vedea rațiunea neputincioasă în fața miracolului dar și a greutăților vieții.  În schimb credea strașnic în superstiții băbești. Învățase de bunica să facă trei pași înapoi când vede o pisică neagră tăindu-i calea, să scuipe de trei ori în urma unui „popă” îmbrăcat în negru, să poarte tot felul de talismane, să zică tot felul de descântece. Astfel că scuipă de trei ori și zise tot felul de descântece ca nu cumva întâlnirea cu preotul să o înfluențeze negativ. Începu a se blama că nu a luat-o ea pe altă cale, că nu a plecat mai devreme.

Ajunse acasă tulburată. Nici vorbă de somn. Era trezită de-a binelea, atât de trează încât își reaminti cu amănunt ce făcuse la petrecerea de la care tocmai se întorsese. Nu exagerase doar cu paharul. Se lăsase dusă și de ispita trupească și căzu în păcat cu un necunoscut. Își aminti apoi subit de  minciunile pe care le inventase despre Adriana, colega ei de serviciu, sau mai bine zis rivala ei, pe care o invidia de ani de zile. Îi reveneau în minte și dansurile dizgrațioase cu care  încercase să acapareze atenția celor din jur. 

O fină mustrare începu să-i bată la porțile conștiinței. Un sentiment de rușine și goliciune se strecură în inima ei și o senzație de rău îi cuprinse trupul. Nu știa de unde vine, de la stomac sau de la mustrarea de conștiință. Briana era însă abilă în lupta cu propria conștiință, încercând adesea cu succes să îi învinovățească pe cei din jur pentru nemulțumirile ei. Începu a-l ocărî pe preot pentru că îi ieșise în cale și îi stricase toată ziua. Se simțea nevoită să-i dea din nou dreptate bunicii și continuă cu disperare să își spună tot felul de descântece ca să scape de urmările nefastei întâlniri. Și cu cât spunea mai arzător descântecele cu atât îi reveneau mai insistent faptele din noaptea trecută de care nu mai era așa de mândră.

Se așeză să doarmă, dar somnul ei era luptat de mustrări peste mustrări. „Dar ce mi-a trebuit mie să merg pe acolo”, se văită Briana, neștiind cum să mai facă față sentimentului de vinovăție care o înlănțuia și pe care încerca să-l proiecteze asupra preotului, făcându-l pe el răspunzător pentru starea deplorabilă în care se cufunda pe măsură ce ziua prindea putere. „Am zis eu că o să îmi meargă rău”, izbucni mânioasă Briana, insultând în fel și chip un om care nu făcuse nimic altceva decât să o salute respectuos.



de pr. Iosif-Cristian Rădulescu

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Nu am voie, dar am nevoie

Maria e nerăbdătoare. Întreaga Sfântă Liturghie e pătrunsă de fiorul așteptării Sfintei Împărtășanii. Astăzi se va împărtăși cu binecuvântarea părintelui duhovnic. Se ridică în picioare și se apropie de Sfântul Altar la îndemnul „Cu frică și cu dragoste să vă apropiați”.
În drum spre Sfântul Potir simte o mână pe spate care o trage înapoi.
-     - Unde te duci? Nu ai fost deja săptămâna trecută? Plus de asta nici post nu este. Nu ai voie, îi spune fulgerător o bătrânică. -    - Nu am voie, dar am nevoie, spune Maria și își continuă drumul, împlinindu-și nevoia de a se împărtăși în fiecare duminică.
O adevărată tulburare pentru Smaranda, care știe din copilărie că la Sfânta Împărtășanie nu se merge decât o dată pe an de Sfintele Paști și în rest doar dacă ești bolnav trupește. Boala sufletească nu intră în mintea Smarandei. Nu a auzit de așa ceva și nici nu crede că există. Ceea ce știe ea din copilărie nu poate nimeni contrazice.
După Sfânta Liturghie merge plină de mânie la părintele care…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Rușine de România

- Bună ziua. Sunt Maria Popescu și aș dori o programare la doamna doctor Müller. - Cum vă numiți? Nu am înțeles, răspunse pe un ton respingător asistenta. Maria îi repetă foarte clar  de două ori numele și îl silabisi ca asistenta să înceteze a se mai preface că nu înțelege. - Ce problemă aveți? întrebă asistenta pe același ton. - Am dureri de spate și aș dori un consult la doamna doctor. - Mergeți direct la chirurgie, sfătui prompt asistenta sătulă deja de cele 2 minute de conversație. - Aș prefera să fiu sfătuită de doctorul meu de familie și nu de dumneavoastră, dacă nu cer prea mult, rosti hotărât Maria. - Bine, veniți astăzi. Însă veți avea mult de așteptat, îngână asistenta și trânti telefonul cu o crasă lipsă de finețe.
Maria trăise în mai multe țări. Acum locuia în Germania de patru ani. Era obișnuită cu astfel de situații și reacționa extrem de calm și hotărât. Trecuse prin experiențe mai dure atunci când își menționa numele și țara de origine. După aspect ai fi jurat că este…

Cu proștii nu vreau să am de-a face

Ștefan crescuse într-un sat de munte înconjurat de priveliști copleșitor de frumoase. Era un loc de poveste încărcat cu lumina sufetelor oamenilor simpli, care și-au petrecut zecile de ani în bucuria de a munci și de a-și păstra conștiința curată. În acest sat, Ion și Ioana, părinții lui Ștefan, s-au trudit din greu să ofere singurului lor copil tot ce avea nevoie pentru a ajunge om mare.
- Să nu ne faci de rușine, îi repetau părinții lui Ștefan, încurajându-l să-și facă datoria față de Dumnezeu și față de oameni.
Au trecut anii și Ștefan a ajuns un renumit profesor universitar. Timpul se scurgea rapid sub presiunea mulțimii de proiecte în care era implicat, a nenumăratelor lucrări pe care le avea de scris sau de corectat, a congreselor fără sfârșit la care participa. 
Într-una din veri reușise să se întoarcă acasă în satul natal și să petreacă și cu părinții lui câteva zile. Bucuroși de revedere, părinții i-au pregătit lui Ștefan un adevărat praznic.
- De ce te-ai ostenit așa, mamă? într…