Treceți la conținutul principal

Astăzi o să îmi meargă rău

Briana se întorcea fericită de la o petrecere. Se distrase de minune. Își întâlnise mulți prieteni din tinerețe și își aminti cu mult drag de momentele frumoase petrecute altăuri de ei în vremurile trecute. Băuse un pic cam mult, dar acest lucru nu o deranja, ba dimpotrivă o binedispuse. Era acum în drum spre casă dornică să recupereze orele de somn pierdute în noaptea pe care zorii zilei o dispersau biruitor.
„Doamne ajută, doamnă Mirunescu”, o salută părintele de la biserica pe lângă care tocmai trecea. „Bună dimineața, domnule preot”, îi răspunse Briana neștiind cum să i de adreseze și grăbi pasul. 

„Nu se poate! Astăzi o să îmi meargă rău. Am văzut un popă-n negru”, își zise enervată de întâmplarea nedorită. Briana nu era deloc credincioasă. Dimpotrivă considera credința o contrazicere flagrantă a rațiunii, deși avea destule momente în care își vedea rațiunea neputincioasă în fața miracolului dar și a greutăților vieții.  În schimb credea strașnic în superstiții băbești. Învățase de bunica să facă trei pași înapoi când vede o pisică neagră tăindu-i calea, să scuipe de trei ori în urma unui „popă” îmbrăcat în negru, să poarte tot felul de talismane, să zică tot felul de descântece. Astfel că scuipă de trei ori și zise tot felul de descântece ca nu cumva întâlnirea cu preotul să o înfluențeze negativ. Începu a se blama că nu a luat-o ea pe altă cale, că nu a plecat mai devreme.

Ajunse acasă tulburată. Nici vorbă de somn. Era trezită de-a binelea, atât de trează încât își reaminti cu amănunt ce făcuse la petrecerea de la care tocmai se întorsese. Nu exagerase doar cu paharul. Se lăsase dusă și de ispita trupească și căzu în păcat cu un necunoscut. Își aminti apoi subit de  minciunile pe care le inventase despre Adriana, colega ei de serviciu, sau mai bine zis rivala ei, pe care o invidia de ani de zile. Îi reveneau în minte și dansurile dizgrațioase cu care  încercase să acapareze atenția celor din jur. 

O fină mustrare începu să-i bată la porțile conștiinței. Un sentiment de rușine și goliciune se strecură în inima ei și o senzație de rău îi cuprinse trupul. Nu știa de unde vine, de la stomac sau de la mustrarea de conștiință. Briana era însă abilă în lupta cu propria conștiință, încercând adesea cu succes să îi învinovățească pe cei din jur pentru nemulțumirile ei. Începu a-l ocărî pe preot pentru că îi ieșise în cale și îi stricase toată ziua. Se simțea nevoită să-i dea din nou dreptate bunicii și continuă cu disperare să își spună tot felul de descântece ca să scape de urmările nefastei întâlniri. Și cu cât spunea mai arzător descântecele cu atât îi reveneau mai insistent faptele din noaptea trecută de care nu mai era așa de mândră.

Se așeză să doarmă, dar somnul ei era luptat de mustrări peste mustrări. „Dar ce mi-a trebuit mie să merg pe acolo”, se văită Briana, neștiind cum să mai facă față sentimentului de vinovăție care o înlănțuia și pe care încerca să-l proiecteze asupra preotului, făcându-l pe el răspunzător pentru starea deplorabilă în care se cufunda pe măsură ce ziua prindea putere. „Am zis eu că o să îmi meargă rău”, izbucni mânioasă Briana, insultând în fel și chip un om care nu făcuse nimic altceva decât să o salute respectuos.



de pr. Iosif-Cristian Rădulescu

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale. Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte. La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany , în care totul funcționează perfect, unde

În căutarea sufletului pereche?

  Melania vrea să se despartă de soțul ei. S-a căsătorit cu el la insistența părințior. Relația a început și a continuat prost. Acum ea dorește  să trăiască fără jigniri, fără certuri, fără învinuiri. Pur și simplu nu mai suportă atmosfera tensionată de acasă. Are un copil dintr-o relație atenrioară. Îl iubește enorm și ar face orice pentru el. Soțul ei face permanent reproșuri copilului pentru orice cadou pe care i-l dăruirește. Dureros și pentru copil și pentru mamă. Pentru soțul ei însă o normalitate. În astfel de reproșuri l-au crescut și părinții lui. Pentru tot ce i-au dat i-au scos ochii. Melania s-a hotărât să pornească din nou în căutarea sufletului pereche. Cei mai mulți oameni vor să găsească sufletul pereche cu care să își împartă viața. E firesc. Așa a zis Domnul: „Nu este bine să fie omul singur pe pământ.” (Facere 2,18) Relația dintre un bărbat și o femeie este așadar o rânduială a firii, un dar de la Dumnezeu. Mulți își doresc acest dar și pornesc în căutarea persoane
  Darul Sfântului Nicolae - Da. Am cancer.  Sun ă aiurea, dar aceasta este realitatea. Nu am ce să mai fac decât să mă rog lui Dumnezeu să îmi dea puterea să duc boala aceasta până la capăt, spune cu resemnare Luca. Luca a aflat de boală cu câteva săptămâni în urmă. Este o formă inoperabilă. I s-au mai dat patru luni de trăit, dacă nu se întâmplă vreo minune. -           Știți, părinte, când am aflat despre boală am avut un șoc. Am intrat în prima biserică pe care am văzut-o după ce am ieșit din spital. Era chiar în curtea spitalului. Și L-am privit pe Hristos în ochi, dar nu am avut puterea să îi cer să mă vindece, pentru că am știut că pentru păcatele mele sufăr acestea. Am plâns cum nu am plâns niciodată înainte icoanei Sale, dar vindecare nu i-am cerut. Nu am avut curajul. I-am spus doar să facă cum știe El că este mai bine pentru mine. Luca nu a avut această sensibilitate mereu. A pierdut-o când s-a pierdut cu sufletul într-o viață care nu se ridica la înălțimea frumuseț

Crăciunul a trecut deja

Nika se așează la un colt de stradă unde soarele își odihnește razele blânde. Oamenii se grăbesc să facă ultimele cumpărături pentru că mâine e Crăciunul. Ochii mari ai Nikăi scăldați de jocul razelor de soare devine un ecran de proiecție pentru filmul mut al mulțimii grăbite ce forfotește fără încetare. Amețită de atâta vânzoleală, dar odihnită de alintul dulce al soarelui, Nika pornește spre casa unde nu o așteaptă nimeni. Nici Moș Crăciun nu va poposi la ea acasă nici măcar să-și tragă răsuflarea. Nika își așează căciula învechită cu moțul răsfirat și își încheie nasturii hainei grele care atârnă pe trupul ei firav îngreunându-i mersul. -           Nu-i cam grea haina aceea pentru tine? o întreabă un trecător. -           Nu. E tocmai bună, răspunde Nika. Mă ajută să merg încet, căci și așa nu am unde să mă grăbesc. Așa este. Mersul domol o bucură pentru că o face spectatoare la o lume îmbrâncită continuu de gânduri, de planuri, de dorințe fără rost, o lume din care nu ar

Te-ai căutat pe tine însuți

Dorian privea picturile înmărmurite ale bătrânei biserici. Ca o multicenteneră biserica priveghea tăcută și încărcată de mireasma biruinței peste vremuri. Adunase în ea toate trăirile oamenilor care i-au călcat pragul pentru a-și destăinui acolo adâncul inimii. Și Dorian bătuse cale îndelungată pentru a ajunge aici. Aflase de părintele Gherasim, duhovnic vestit, și își puse nădejdea în el că avea să îl scoată din tumultul gândurilor care-l dezbinau lăuntric. Aștepta nerăbdător în universul plin de înțelesurile tăinuite pe chipurile sfinților zugrăviți pe pereții bisericii. Așteptarea se prelungise. I se spusese că părintele va veni negreșit, dar să aibă răbdare. Tocmai cu răbdarea nu stătea bine Dorian. Voia totul repede ca mulți dintre oamenii goniți fără răgaz spre moarte de timpurile sufocate de treburi. Ceasurile treceau cu greutate și Dorian intrase deja într-o neliniște răscolitoare. Privea liniștea angelică a sfinților ce stătea în deplin contrast cu forfota de gândur