Treceți la conținutul principal

De ce îmi cere popa bani?


Tudose își număra banii savurând fiecare mișcare a degetelor. Culorile bancnotelor îl femercau. Se simțea parcă într-un basm pe care mintea lui încă nu îl putea asocia cu realitatea. Bucuria îi umplea inima și un entuziasm fără margini își făcea loc în sufletul său. Nu își imaginase niciodată că poate fi atât de bogat. Moștenise averea mătușii Tamara, care se răzgândise și îi lăsase întreaga ei agoniseală.  „Ce ar fi să scot acum toți banii de la bancă și să îi număr?” se gândi el dorind să simtă cu adevărat că ceea ce se întâmplase nu era un vis deșert.

Viața lui se schimba cu fiecare zi, la fel și lumea din jurul lui. Oamenii deveneau tot mai răi, mai egoiști, mai neatenți. Cel puțin așa se plângea el prietenului său, Horia, pe care începuse să-l suspecteze de interese meschine. Nu îl mai mulțumeau oamenii din jurul său și prefera să rupă legătura cu ei. „M-am săturat de ei. Ăștia-s oameni? Toți vor care mai de care să te jupuiască”, repeta ca un ieșit din minți înainte de culcare. Tudose își făcu un plan de acțiune. Voia să plece din sat, dar nu dintr-o dată pentru ca nu cumva oamenii să intre la bănuială. Prefera să-l știe toți un om cu situație materială modestă și să creadă că pleacă în lume pentru a-și căuta norocul.



Trecuse o lună de la aflarea veștii care îi schimbase viața. Era duminică dimineața, ziua Sfântului Nicolae. Se hotărî să meargă la biserică. Nu frecventa Biserica decât la marile sărbători. I se părea că Dumnezeu e nedrept, dând unora mai mult și altora mai puțin. Acum era atent ca nu cumva să trădeze ceva din noul lui statut social. Atenția pe care o avea la viața celorlalți înainte de a se îmbogăți o acorda acum cuvintelor și gesturilor sale. Era extrem de discret, iar oamenii din jurul lui gândeau că a luat-o razna.



Clopotele bisericii își răspândeau răsunetele până în vârful munților, chemând parcă și pietrele la rugăciune. Tudose își puse hainele de sărbătoare și porni cu mers apăsat pe ulița care ducea direct la biserică. Intră cu adâncă plecăciune și cu coada ochilor iscodi chipurile oamenilor. Se simți în siguranță. Nimeni nu privea către el. Toți erau atenți la slujbă.



În timpul Liturghiei Tudose se împrăștia în gânduri, în planurile pe care le chibzuise cu grijă până târziu după miezul nopții. O stare de încordare îl bântuia. Trăia necontenit grija de a nu lăsa bucuria marelui câștig să iasă la iveală. Se temea ca nu cumva cineva aflând că e atât de bogat să îi ceară ceva. 


Părintele își încheie predica. Tocmai vorbise despre credința și bunătatea Sfântului Nicolae care au făcut posibilă pomenirea lui din neam în neam. Tudose nu auzise nimic mai mult decât vocile sale lăuntrice care se întreceau în soluții pentru buna chivernisire a averii dobândite.  Un cuvânt însă îl trezise la realitate. Părintele îndemnă credincioșii, ca în fiecare Post al Crăciunului, să doneze bani, haine, mâncare sau jucării pentru copiii săraci din satele din împrejurimi. Tudose însă nu reținuse decât cuvântul bani și simți cum îi crescu brusc tensiunea arterială. „De ce îmi cere popa bani?” șopți cu chipul încruntat vecinului său. „Nu, nu îți cere nimeni bani. Poți dona și haine, mâncare sau jucării. Dar nu e obligatoriu, doar dacă vrei. Nu îți bagă nimeni mâna în buzunar”, îi răspunse omul surprins de fizionomia hidoasă a lui Tudose. 

Tudose nu aștepta însă un răspuns. Îl avea deja. Cu o satisfacție deplină se închină în mijlocul bisericii și se retrase cu prudență să nu iasă cu spatele la altar. Era fericit că găsise motivul pentru care să nu mai calce niciodată pragul bisericii.


de pr. Iosif-Cristian Rădulescu

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale. Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte. La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany , în care totul funcționează perfect, unde

Ei mor acum în locul nostru

Ne temem de Corona?  Nu, o știm cu toții, nu ne temem de Corona, ne temem de moarte. Chiar dacă știm că moartea este o realitate a vieții noastre, totuși ne temem de ea, pentru că este urâtă și rece și pentru că noi știm în adâncul nostru că ne-am născut pentru a trăi veșnic. Răstimpul dintre naștere și moarte este perioada în care învățăm să trăim, sau cel puțin așa ar trebui. Este o vreme de descoperire a sensurilor vieții, o vreme în care căutăm să înțelegem de ce ne-am născut și pentru ce merită să ne ostenim în această viață. Dar este și o vreme în care învățăm să murim, o vreme în care învățăm să ne despărțim de oameni, de visurile noastre, de nevoile noastre, de dorințele noastre. Din multe despărțiri pe care le-am trăit în această viață am dobândit mult folos. Uneori despărțirile de anumiți oameni ne-au adus pe calea cea bună. Renunțarea la anumite visuri ne-a adus la adevărata noastră chemare. Jertfirea dorințele noastre a adus bucurie copiilor noștri și doa

Fală și pomană

Maia e cerșetoare. A crescut prin casele de copii și încă se luptă să scape de coșmarul pe care l-a trăit aievea în toți acei ani care ar fi trebuit să fie cei mai frumoși ani ai vieții sale. - Unde să mă duc la muncă? răspunde într-un ton agresiv celor care îi spun să nu mai întindă mâna și să meargă să muncească. Maia nu cunoaște alt ton pentru exprimările ei. Așa i s-a vorbit atâția ani, așa știe să răspundă înapoi. A văzut multe brațe și mâini în anii înfricoșători ai copilăriei sale, însă nicio mână nu i-a fost caldă, niciun braț nu s-a deschis să îi aline durerea. Ele au devenit instrumente de pedeapsă pentru neastâmpărul oricărui copil normal, în loc să fie mângâiere pentru o durere pe care niciun copil din lume nu o poate purta de unul singur. Maia e acum la ușa unui salon în care are loc o pomană. Înăuntru sunt oameni îmbrăcați cu haine scumpe, curați, frumoși, bogați, plini de slavă. Maia e uimită de o lume din care ar vrea să facă parte, dar știe că nu are șansa

Clopotele iertării

-  Va veni o vreme când ai să înțelegi ce-ai făcut, îi spuse Elisabeta, printre suspinele durerii venite nu de la palma primită de la fiul ei, ci din umilința pe care o simțea în acele clipe. Iulian nu dădu doi bani pe cuvintele mamei lui. Nicio urmă de regret. Dimpotrivă satisfacția pe care o așteptase atâta vreme îi copleșea inima. „Merita mai mult decât o palmă”, își spuse el. Iulian avea optsprezece ani. La vârsta de paisprezece ani mama lui plecase de acasă. Se căsătorise cu un bărbat care părea că i se potrivește întru toate. Avea să constante patru ani mai târziu că a fost o mare înșelare și se hotărî să lupte din nou pentru copilul ei. Numai că între timp Iulian se înveninase cumplit cu vorbele tatălui său care o condamna continuu pe Elisabeta, fără a aminti ceva din contribuția lui la despărțirea lor și nici refuzul lui încăpățânat de a-l lăsa pe Iulian să stea la ea. Cu ura hrănită de cuvintele tatălui său, dar și cu ura născută din neacceptarea sentimentului

În căutarea sufletului pereche?

  Melania vrea să se despartă de soțul ei. S-a căsătorit cu el la insistența părințior. Relația a început și a continuat prost. Acum ea dorește  să trăiască fără jigniri, fără certuri, fără învinuiri. Pur și simplu nu mai suportă atmosfera tensionată de acasă. Are un copil dintr-o relație atenrioară. Îl iubește enorm și ar face orice pentru el. Soțul ei face permanent reproșuri copilului pentru orice cadou pe care i-l dăruirește. Dureros și pentru copil și pentru mamă. Pentru soțul ei însă o normalitate. În astfel de reproșuri l-au crescut și părinții lui. Pentru tot ce i-au dat i-au scos ochii. Melania s-a hotărât să pornească din nou în căutarea sufletului pereche. Cei mai mulți oameni vor să găsească sufletul pereche cu care să își împartă viața. E firesc. Așa a zis Domnul: „Nu este bine să fie omul singur pe pământ.” (Facere 2,18) Relația dintre un bărbat și o femeie este așadar o rânduială a firii, un dar de la Dumnezeu. Mulți își doresc acest dar și pornesc în căutarea persoane