Treceți la conținutul principal

De ce îmi cere popa bani?


Tudose își număra banii savurând fiecare mișcare a degetelor. Culorile bancnotelor îl femercau. Se simțea parcă într-un basm pe care mintea lui încă nu îl putea asocia cu realitatea. Bucuria îi umplea inima și un entuziasm fără margini își făcea loc în sufletul său. Nu își imaginase niciodată că poate fi atât de bogat. Moștenise averea mătușii Tamara, care se răzgândise și îi lăsase întreaga ei agoniseală.  „Ce ar fi să scot acum toți banii de la bancă și să îi număr?” se gândi el dorind să simtă cu adevărat că ceea ce se întâmplase nu era un vis deșert.

Viața lui se schimba cu fiecare zi, la fel și lumea din jurul lui. Oamenii deveneau tot mai răi, mai egoiști, mai neatenți. Cel puțin așa se plângea el prietenului său, Horia, pe care începuse să-l suspecteze de interese meschine. Nu îl mai mulțumeau oamenii din jurul său și prefera să rupă legătura cu ei. „M-am săturat de ei. Ăștia-s oameni? Toți vor care mai de care să te jupuiască”, repeta ca un ieșit din minți înainte de culcare. Tudose își făcu un plan de acțiune. Voia să plece din sat, dar nu dintr-o dată pentru ca nu cumva oamenii să intre la bănuială. Prefera să-l știe toți un om cu situație materială modestă și să creadă că pleacă în lume pentru a-și căuta norocul.



Trecuse o lună de la aflarea veștii care îi schimbase viața. Era duminică dimineața, ziua Sfântului Nicolae. Se hotărî să meargă la biserică. Nu frecventa Biserica decât la marile sărbători. I se părea că Dumnezeu e nedrept, dând unora mai mult și altora mai puțin. Acum era atent ca nu cumva să trădeze ceva din noul lui statut social. Atenția pe care o avea la viața celorlalți înainte de a se îmbogăți o acorda acum cuvintelor și gesturilor sale. Era extrem de discret, iar oamenii din jurul lui gândeau că a luat-o razna.



Clopotele bisericii își răspândeau răsunetele până în vârful munților, chemând parcă și pietrele la rugăciune. Tudose își puse hainele de sărbătoare și porni cu mers apăsat pe ulița care ducea direct la biserică. Intră cu adâncă plecăciune și cu coada ochilor iscodi chipurile oamenilor. Se simți în siguranță. Nimeni nu privea către el. Toți erau atenți la slujbă.



În timpul Liturghiei Tudose se împrăștia în gânduri, în planurile pe care le chibzuise cu grijă până târziu după miezul nopții. O stare de încordare îl bântuia. Trăia necontenit grija de a nu lăsa bucuria marelui câștig să iasă la iveală. Se temea ca nu cumva cineva aflând că e atât de bogat să îi ceară ceva. 


Părintele își încheie predica. Tocmai vorbise despre credința și bunătatea Sfântului Nicolae care au făcut posibilă pomenirea lui din neam în neam. Tudose nu auzise nimic mai mult decât vocile sale lăuntrice care se întreceau în soluții pentru buna chivernisire a averii dobândite.  Un cuvânt însă îl trezise la realitate. Părintele îndemnă credincioșii, ca în fiecare Post al Crăciunului, să doneze bani, haine, mâncare sau jucării pentru copiii săraci din satele din împrejurimi. Tudose însă nu reținuse decât cuvântul bani și simți cum îi crescu brusc tensiunea arterială. „De ce îmi cere popa bani?” șopți cu chipul încruntat vecinului său. „Nu, nu îți cere nimeni bani. Poți dona și haine, mâncare sau jucării. Dar nu e obligatoriu, doar dacă vrei. Nu îți bagă nimeni mâna în buzunar”, îi răspunse omul surprins de fizionomia hidoasă a lui Tudose. 

Tudose nu aștepta însă un răspuns. Îl avea deja. Cu o satisfacție deplină se închină în mijlocul bisericii și se retrase cu prudență să nu iasă cu spatele la altar. Era fericit că găsise motivul pentru care să nu mai calce niciodată pragul bisericii.


de pr. Iosif-Cristian Rădulescu

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Escrocule!

- Trăiești pe spatele nostru, escrocule! șopti Radu în timp ce părintele Ioan predica. Radu era în primul rând și își exprima nemulțumirea față de predică prin comentarii răutăcioase, rostite în așa fel încât să fie auzite de cei din preajmă.
Părintele auzise și el câte ceva și se ruga.  Îi trecu prin minte gândul să-l oprească după miruit și să îl întrebe ce s-a întâmplat. Știa însă că nu poate ajunge la inima lui Radu. De aceea prefera să se roage pentru el, convins că de multe ori rugăciunea transmite mai mult decât cuvintele.
Radu își epuizase energia mâniei și se depărtă mulțumit că cei din jur au auzit tot ce avea pe suflet. De fapt ceea ce avea pe suflet nu avea legătură cu preotul, ci cu propriul tată care de ani mulți trăia pe spatele soției și al copiilor.
Radu își ura tatăl. Voia să îi fie fiu și nu părinte. Voia ca tatăl său să aibă grijă de el și nu invers. Nu putea accepta că un părinte poate avea slăbiciuni așa de mari, că poate cădea, că poate suferi atât de mult din …

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Ce-au făcut din țara mea?

Ioana te privește cu ochi mari și încărcați de cearcăne negre ca și gândurile ei. Stă pe prispsa unei case cârpite cu materiale găsite prin curțile părăsite. Doar verdele ierbii care crește în voie în fața casei pare să dea un pic de culoare tabloului copleșit de îngândurarea chipului unei femei îmbătrânite înainte de vreme.
- Aș fi plecat și eu, maică. Dar unde să mă mai duc? Sunt bătrână.
Așa se simte Ioana la cei patruzeci de ani ai săi. E prea înțeleaptă să mai creadă că viața ei se poate îmbunătăți așa cum și-ar dori atunci când privește la televizor. De altfel, televizorul este cea mai mare bogăție a ei. Cu el își petrece timpul și chiar dacă știe că adesea o minte, îi trece cu vederea neputințele și vicleniile, pentru că altfel ar rămâne de tot singură.
-Uite, nici dinți în gură nu mai am, se plânge Ioana. De unde să am bani să mă îngrijesc de sănătate? Abia mă descurc cu cheltuielile de zi cu zi, deși muncesc vânzătoare de dimineață până seara. Nici duminica nu primesc liber de l…

Mi-e dor să fiu iubită

- Îmi place foarte mult freza ta nouă, o complimentă Laura pe Dragostina. - Da, este singurul lucru pe care îl mai
pot schimba în viața mea, îngână Dragostina.
Laura o privi atent. Chipul Dragostinei trăda nopțile nedormite, lacrimile discrete, frământările nerostite. 
- Hai, să mergem la un ceai care să ne încălzească, zise Laura zgribulită de frig. - Mai degrabă mi-ai da ceva care să îmi încălzească sufletul, rosti Dragostina pierdută în gânduri.
Intrară într-o ceainărie cochetă cu o ambianță încărcată de arome de ceai proaspăt. Se așezară într-un colț retras și depănară amintiri comune. Pe fața Dragostinei reapăru zâmbetul copilului de odinioară. Era bucuroasă că amintirile frumoase stăteau cuminți în adâncul ei și se lăsau acum scoase de pe rafturile copilăriei pentru a fi readuse în atenția inimii. Hohotea de bucurie trecând cu mintea printre acele momente de fericire pe care le împărtășise cu cea mai bună prietenă a ei, Laura.
- Tu ești tot ce mi-a mai rămas din copilărie, măr…