Tudose își număra banii
savurând fiecare mișcare a degetelor. Culorile bancnotelor îl
femercau. Se simțea parcă într-un basm pe care mintea lui încă nu îl putea asocia cu
realitatea. Bucuria îi umplea inima și un entuziasm fără margini își făcea loc
în sufletul său. Nu își imaginase niciodată că poate fi atât de bogat. Moștenise averea mătușii Tamara, care se răzgândise și îi lăsase întreaga ei agoniseală. „Ce ar fi să scot acum toți banii de la bancă și să îi număr?” se gândi el dorind să simtă cu adevărat că ceea ce se întâmplase nu era un vis deșert.
Viața lui se schimba cu fiecare zi, la fel și lumea din jurul lui. Oamenii deveneau tot mai răi, mai egoiști, mai neatenți. Cel puțin așa se plângea el prietenului său, Horia, pe care începuse să-l suspecteze de interese meschine. Nu îl mai mulțumeau oamenii din jurul său și prefera să rupă legătura cu ei. „M-am săturat de ei. Ăștia-s oameni? Toți vor care mai de care să te jupuiască”, repeta ca un ieșit din minți înainte de culcare. Tudose își făcu un plan de acțiune. Voia să plece din sat, dar nu dintr-o dată pentru ca nu cumva oamenii să intre la bănuială. Prefera să-l știe toți un om cu situație materială modestă și să creadă că pleacă în lume pentru a-și căuta norocul.
Trecuse o lună de la aflarea veștii care îi schimbase viața. Era duminică dimineața, ziua Sfântului Nicolae. Se hotărî să meargă la biserică. Nu frecventa Biserica decât la marile sărbători. I se părea că Dumnezeu e nedrept, dând unora mai mult și altora mai puțin. Acum era atent ca nu cumva să trădeze ceva din noul lui statut social. Atenția pe care o avea la viața celorlalți înainte de a se îmbogăți o acorda acum cuvintelor și gesturilor sale. Era extrem de discret, iar oamenii din jurul lui gândeau că a luat-o razna.
Clopotele bisericii își răspândeau răsunetele până în vârful munților, chemând parcă și pietrele la rugăciune. Tudose își puse hainele de sărbătoare și porni cu mers apăsat pe ulița care ducea direct la biserică. Intră cu adâncă plecăciune și cu coada ochilor iscodi chipurile oamenilor. Se simți în siguranță. Nimeni nu privea către el. Toți erau atenți la slujbă.
În timpul Liturghiei Tudose se împrăștia în gânduri, în planurile pe care le chibzuise cu grijă până târziu după miezul nopții. O stare de încordare îl bântuia. Trăia necontenit grija de a nu lăsa bucuria marelui câștig să iasă la iveală. Se temea ca nu cumva cineva aflând că e atât de bogat să îi ceară ceva.
Părintele își încheie predica. Tocmai vorbise despre credința și bunătatea Sfântului Nicolae care au făcut posibilă pomenirea lui din neam în neam. Tudose nu auzise nimic mai mult decât vocile sale lăuntrice care se întreceau în soluții pentru buna chivernisire a averii dobândite. Un cuvânt însă îl trezise la realitate. Părintele îndemnă credincioșii, ca în fiecare Post al Crăciunului, să doneze bani, haine, mâncare sau jucării pentru copiii săraci din satele din împrejurimi. Tudose însă nu reținuse decât cuvântul bani și simți cum îi crescu brusc tensiunea arterială. „De ce îmi cere popa bani?” șopți cu chipul încruntat vecinului său. „Nu, nu îți cere nimeni bani. Poți dona și haine, mâncare sau jucării. Dar nu e obligatoriu, doar dacă vrei. Nu îți bagă nimeni mâna în buzunar”, îi răspunse omul surprins de fizionomia hidoasă a lui Tudose.
Tudose nu aștepta însă un răspuns. Îl avea deja. Cu o satisfacție deplină se închină în mijlocul bisericii și se retrase cu prudență să nu iasă cu spatele la altar. Era fericit că găsise motivul pentru care să nu mai calce niciodată pragul bisericii.
de pr. Iosif-Cristian Rădulescu
Comentarii
Trimiteți un comentariu