Treceți la conținutul principal

De ce îmi cere popa bani?


Tudose își număra banii savurând fiecare mișcare a degetelor. Culorile bancnotelor îl femercau. Se simțea parcă într-un basm pe care mintea lui încă nu îl putea asocia cu realitatea. Bucuria îi umplea inima și un entuziasm fără margini își făcea loc în sufletul său. Nu își imaginase niciodată că poate fi atât de bogat. Moștenise averea mătușii Tamara, care se răzgândise și îi lăsase întreaga ei agoniseală.  „Ce ar fi să scot acum toți banii de la bancă și să îi număr?” se gândi el dorind să simtă cu adevărat că ceea ce se întâmplase nu era un vis deșert.

Viața lui se schimba cu fiecare zi, la fel și lumea din jurul lui. Oamenii deveneau tot mai răi, mai egoiști, mai neatenți. Cel puțin așa se plângea el prietenului său, Horia, pe care începuse să-l suspecteze de interese meschine. Nu îl mai mulțumeau oamenii din jurul său și prefera să rupă legătura cu ei. „M-am săturat de ei. Ăștia-s oameni? Toți vor care mai de care să te jupuiască”, repeta ca un ieșit din minți înainte de culcare. Tudose își făcu un plan de acțiune. Voia să plece din sat, dar nu dintr-o dată pentru ca nu cumva oamenii să intre la bănuială. Prefera să-l știe toți un om cu situație materială modestă și să creadă că pleacă în lume pentru a-și căuta norocul.



Trecuse o lună de la aflarea veștii care îi schimbase viața. Era duminică dimineața, ziua Sfântului Nicolae. Se hotărî să meargă la biserică. Nu frecventa Biserica decât la marile sărbători. I se părea că Dumnezeu e nedrept, dând unora mai mult și altora mai puțin. Acum era atent ca nu cumva să trădeze ceva din noul lui statut social. Atenția pe care o avea la viața celorlalți înainte de a se îmbogăți o acorda acum cuvintelor și gesturilor sale. Era extrem de discret, iar oamenii din jurul lui gândeau că a luat-o razna.



Clopotele bisericii își răspândeau răsunetele până în vârful munților, chemând parcă și pietrele la rugăciune. Tudose își puse hainele de sărbătoare și porni cu mers apăsat pe ulița care ducea direct la biserică. Intră cu adâncă plecăciune și cu coada ochilor iscodi chipurile oamenilor. Se simți în siguranță. Nimeni nu privea către el. Toți erau atenți la slujbă.



În timpul Liturghiei Tudose se împrăștia în gânduri, în planurile pe care le chibzuise cu grijă până târziu după miezul nopții. O stare de încordare îl bântuia. Trăia necontenit grija de a nu lăsa bucuria marelui câștig să iasă la iveală. Se temea ca nu cumva cineva aflând că e atât de bogat să îi ceară ceva. 


Părintele își încheie predica. Tocmai vorbise despre credința și bunătatea Sfântului Nicolae care au făcut posibilă pomenirea lui din neam în neam. Tudose nu auzise nimic mai mult decât vocile sale lăuntrice care se întreceau în soluții pentru buna chivernisire a averii dobândite.  Un cuvânt însă îl trezise la realitate. Părintele îndemnă credincioșii, ca în fiecare Post al Crăciunului, să doneze bani, haine, mâncare sau jucării pentru copiii săraci din satele din împrejurimi. Tudose însă nu reținuse decât cuvântul bani și simți cum îi crescu brusc tensiunea arterială. „De ce îmi cere popa bani?” șopți cu chipul încruntat vecinului său. „Nu, nu îți cere nimeni bani. Poți dona și haine, mâncare sau jucării. Dar nu e obligatoriu, doar dacă vrei. Nu îți bagă nimeni mâna în buzunar”, îi răspunse omul surprins de fizionomia hidoasă a lui Tudose. 

Tudose nu aștepta însă un răspuns. Îl avea deja. Cu o satisfacție deplină se închină în mijlocul bisericii și se retrase cu prudență să nu iasă cu spatele la altar. Era fericit că găsise motivul pentru care să nu mai calce niciodată pragul bisericii.


de pr. Iosif-Cristian Rădulescu

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Nu am voie, dar am nevoie

Maria e nerăbdătoare. Întreaga Sfântă Liturghie e pătrunsă de fiorul așteptării Sfintei Împărtășanii. Astăzi se va împărtăși cu binecuvântarea părintelui duhovnic. Se ridică în picioare și se apropie de Sfântul Altar la îndemnul „Cu frică și cu dragoste să vă apropiați”.
În drum spre Sfântul Potir simte o mână pe spate care o trage înapoi.
-     - Unde te duci? Nu ai fost deja săptămâna trecută? Plus de asta nici post nu este. Nu ai voie, îi spune fulgerător o bătrânică. -    - Nu am voie, dar am nevoie, spune Maria și își continuă drumul, împlinindu-și nevoia de a se împărtăși în fiecare duminică.
O adevărată tulburare pentru Smaranda, care știe din copilărie că la Sfânta Împărtășanie nu se merge decât o dată pe an de Sfintele Paști și în rest doar dacă ești bolnav trupește. Boala sufletească nu intră în mintea Smarandei. Nu a auzit de așa ceva și nici nu crede că există. Ceea ce știe ea din copilărie nu poate nimeni contrazice.
După Sfânta Liturghie merge plină de mânie la părintele care…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Rușine de România

- Bună ziua. Sunt Maria Popescu și aș dori o programare la doamna doctor Müller. - Cum vă numiți? Nu am înțeles, răspunse pe un ton respingător asistenta. Maria îi repetă foarte clar  de două ori numele și îl silabisi ca asistenta să înceteze a se mai preface că nu înțelege. - Ce problemă aveți? întrebă asistenta pe același ton. - Am dureri de spate și aș dori un consult la doamna doctor. - Mergeți direct la chirurgie, sfătui prompt asistenta sătulă deja de cele 2 minute de conversație. - Aș prefera să fiu sfătuită de doctorul meu de familie și nu de dumneavoastră, dacă nu cer prea mult, rosti hotărât Maria. - Bine, veniți astăzi. Însă veți avea mult de așteptat, îngână asistenta și trânti telefonul cu o crasă lipsă de finețe.
Maria trăise în mai multe țări. Acum locuia în Germania de patru ani. Era obișnuită cu astfel de situații și reacționa extrem de calm și hotărât. Trecuse prin experiențe mai dure atunci când își menționa numele și țara de origine. După aspect ai fi jurat că este…

Cu proștii nu vreau să am de-a face

Ștefan crescuse într-un sat de munte înconjurat de priveliști copleșitor de frumoase. Era un loc de poveste încărcat cu lumina sufetelor oamenilor simpli, care și-au petrecut zecile de ani în bucuria de a munci și de a-și păstra conștiința curată. În acest sat, Ion și Ioana, părinții lui Ștefan, s-au trudit din greu să ofere singurului lor copil tot ce avea nevoie pentru a ajunge om mare.
- Să nu ne faci de rușine, îi repetau părinții lui Ștefan, încurajându-l să-și facă datoria față de Dumnezeu și față de oameni.
Au trecut anii și Ștefan a ajuns un renumit profesor universitar. Timpul se scurgea rapid sub presiunea mulțimii de proiecte în care era implicat, a nenumăratelor lucrări pe care le avea de scris sau de corectat, a congreselor fără sfârșit la care participa. 
Într-una din veri reușise să se întoarcă acasă în satul natal și să petreacă și cu părinții lui câteva zile. Bucuroși de revedere, părinții i-au pregătit lui Ștefan un adevărat praznic.
- De ce te-ai ostenit așa, mamă? într…