Treceți la conținutul principal

Un bănuț și o mână rece


Miron se plimba prin centrul orașului cerșind parcă mângâierea soarelui atât de scump la vedere în ultima lună. O adiere de vânt sporea fiorii aerului umezit de  mulțimea de ploi reci și mohorâte. Era pierdut în gânduri și distras din când în când de vitrinele magazinelor care vesteau venirea Crăciunului.  Căuta o felicitare cu motiv religios. Nici urmă de pruncul Iisus, doar lumânări, biscuiți, un moș Crăciun râzând cu poftă, steluțe, nuci. „Să fie aceste lucrurile la care se gândesc oamenii de Crăciun?” se întrebă Miron întristat că Hristos nu mai avea loc nici pe o bucățică de hârtie.

Ajunsese până în piața plină de căsuțe pentru târgul de Crăciun care mai de care mai îmbietoare prin podoabele și miresmele lor. Spera să găsească felicitarea mult dorită. În fața lui Miron cineva privea uluit frumusețea căsuțelor și se desfăta de mirosurile plăcute ale alunelor și castanelor prăjite. Era un băiat de 16 ani cu față de copil, semn că nu voia să se facă mare. Pesemne că îi ajungeau problemele pe care le avea. În brațe ținea câteva ziare pe care se străduia să le vândă pentru a duce acasă o fărâmă de pâine. Vorbea germană stricat, însă ochii lui umiți de tot ce se petrecea în jurul lui completau mesajul pe care nu îl putea exprima în cuvinte. 

- Ești român? îl întrebă Miron citindu-i numele de pe ecuson.
- Da. Și dumneavoastră? răspunse bucuros Emanuel și asteptând o confirmare.
- Da, sunt român. Câți ani ai?
- Am 16 ani.
 - Și de când ești aici? continuă Miron, privind la ziarele Fifty-Fifty destinate ajutorării nevoiașilor.
- De două luni. De două luni mă simt străin, replică băiatul fără să-l întrebe nimeni ce are pe suflet.
- La școală mergi? continuă Miron.
- Aș vrea să merg, dar deocamdată nu știu limba. Sunt aici cu mama și nici ea nu vorbește germană. Ea și dumneavoastră sunt singurele persoane cu care am vorbit în ultimele două luni. Acum am primit această ofertă să vând ziare și mai câștig și eu ceva.
- Și cât câștigi pe zi?
- Maxim 10 de euro, răspunse băiatul înfrigurat de atâta stat în ploaia măruntă.
Miron scoase o bancnotă de 20 de euro, i-o dăruise băiatului și îi spuse:
- Astăzi ia-ți liber. Nu mai sta în ploaie.
- Ești pocăit? îl întrebă băiatul.
- Sunt ortodox, răspunse Miron nedumerit de întrebare.

Băiatul luă banii și îi băgă în buzunar apoi întinse involuntar mâna. Miron văzu mâna întinsă a lui Emanuel și se blocă. Într-o fracțiune de secundă își aminti cuvântul părintelui Arsenie Papacioc: „Frate, nu te supăra. N-am nimic. Dar îți dau o mână caldă.” O reținere îl ținu totuși câteva clipe nemișcat, pentru băiat... o veșnicie. Cu reticența oarecum domolită se încumetă și întinse și el o mână rece pe care mâna lui Emanuel o încălzi cu recunoștință.

Miron își simți nu doar mâna ci și sufletul cald. Găsise o felicitare vie pe care o trimise cerului ca să vestească bucuria lui că S-a născut Hristos.


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Escrocule!

- Trăiești pe spatele nostru, escrocule! șopti Radu în timp ce părintele Ioan predica. Radu era în primul rând și își exprima nemulțumirea față de predică prin comentarii răutăcioase, rostite în așa fel încât să fie auzite de cei din preajmă.
Părintele auzise și el câte ceva și se ruga.  Îi trecu prin minte gândul să-l oprească după miruit și să îl întrebe ce s-a întâmplat. Știa însă că nu poate ajunge la inima lui Radu. De aceea prefera să se roage pentru el, convins că de multe ori rugăciunea transmite mai mult decât cuvintele.
Radu își epuizase energia mâniei și se depărtă mulțumit că cei din jur au auzit tot ce avea pe suflet. De fapt ceea ce avea pe suflet nu avea legătură cu preotul, ci cu propriul tată care de ani mulți trăia pe spatele soției și al copiilor.
Radu își ura tatăl. Voia să îi fie fiu și nu părinte. Voia ca tatăl său să aibă grijă de el și nu invers. Nu putea accepta că un părinte poate avea slăbiciuni așa de mari, că poate cădea, că poate suferi atât de mult din …

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Ce-au făcut din țara mea?

Ioana te privește cu ochi mari și încărcați de cearcăne negre ca și gândurile ei. Stă pe prispsa unei case cârpite cu materiale găsite prin curțile părăsite. Doar verdele ierbii care crește în voie în fața casei pare să dea un pic de culoare tabloului copleșit de îngândurarea chipului unei femei îmbătrânite înainte de vreme.
- Aș fi plecat și eu, maică. Dar unde să mă mai duc? Sunt bătrână.
Așa se simte Ioana la cei patruzeci de ani ai săi. E prea înțeleaptă să mai creadă că viața ei se poate îmbunătăți așa cum și-ar dori atunci când privește la televizor. De altfel, televizorul este cea mai mare bogăție a ei. Cu el își petrece timpul și chiar dacă știe că adesea o minte, îi trece cu vederea neputințele și vicleniile, pentru că altfel ar rămâne de tot singură.
-Uite, nici dinți în gură nu mai am, se plânge Ioana. De unde să am bani să mă îngrijesc de sănătate? Abia mă descurc cu cheltuielile de zi cu zi, deși muncesc vânzătoare de dimineață până seara. Nici duminica nu primesc liber de l…

Mi-e dor să fiu iubită

- Îmi place foarte mult freza ta nouă, o complimentă Laura pe Dragostina. - Da, este singurul lucru pe care îl mai
pot schimba în viața mea, îngână Dragostina.
Laura o privi atent. Chipul Dragostinei trăda nopțile nedormite, lacrimile discrete, frământările nerostite. 
- Hai, să mergem la un ceai care să ne încălzească, zise Laura zgribulită de frig. - Mai degrabă mi-ai da ceva care să îmi încălzească sufletul, rosti Dragostina pierdută în gânduri.
Intrară într-o ceainărie cochetă cu o ambianță încărcată de arome de ceai proaspăt. Se așezară într-un colț retras și depănară amintiri comune. Pe fața Dragostinei reapăru zâmbetul copilului de odinioară. Era bucuroasă că amintirile frumoase stăteau cuminți în adâncul ei și se lăsau acum scoase de pe rafturile copilăriei pentru a fi readuse în atenția inimii. Hohotea de bucurie trecând cu mintea printre acele momente de fericire pe care le împărtășise cu cea mai bună prietenă a ei, Laura.
- Tu ești tot ce mi-a mai rămas din copilărie, măr…