Arlechinno, așa cum îl poreclea tatăl, își plecă privirea în jos și se așeză ascultător în colțul cu jucării. Mama era prinsă în treburile gospodărești, iar el nu voia să o deranjeze. Tatăl venise de două ore de la lucru, însă confunda camera de zi cu biroul de serviciu plin de bilețelele pe care erau scrise o mulțime de sarcini de lucru. Luase bilețelele în mintea lui și acum încerca să se scape de ele, fără să își dea seama că încerca să se scape și de Arlechinno.
Arlechinno se refugiase tăcut în colțul în care se afla un trenuleț și începu să se joace. Și-ar fi dorit să poată urca în acel tren și să se ducă departe de părinți ca să nu le mai fie o povară. Se privea pe sine ca pe un cerșetor, mereu încercând să îi determine pe cei dragi să arunce o privire în inima lui însetoșată de iubire. Începu să viseze că pleacă cu trenul într-o poieniță cu copaci veseli și flori de toate culorile, unde păsările cântă ca în rai și tac smerit atunci când el începe să își plângă durerea copilului care nu simțea căldura brațelor părintești ale tatălui său.
”Pe copil și pe soție doar în somn să îi pupi și atunci doar cu măsură” auzea adesea copilul din gura unui tată avid după recunoașterea meritelor sale, antrenat în competiția pe care boala slavei deșarte o declanșează înlăuntrul omului. Arlechinno și-ar fi dorit chiar și numai o jumătate de oră pe săptămână în care să poată să îl țină pe tatăl său de mână la o plimbare prin parc, dacă mai mult nu se putea. Măcar acum îl doisprezecelea ceas, îi trecea prin minte lui copilului, asociindu-și vârsta cu această expresie.
Arlechinno se ostenea continuu să fie vesel ca un actor dăruit cu un mare talent artistic. Se gândea că dacă va fi mereu vesel va putea însenina chipul îmbufnat al tatălui continuu nemulțumit că nu îi merg lucrurile așa cum le planifica. Și chiar dacă nu vedea niciun rod, Arlechinno nu deznădăjduia. Își înnoia puterile lăuntrice visând la ziua cea fericită și impresiona prin puterea de a lua de la capăt același efort de a face inima tatălui său să fuzioneze cu a lui într-o frumoasă armonie. Căuta pacea cu orice preț și cu cât o căuta mai mult cu atât se confrunta cu întrebări mult prea chinuitoare pentru mintea unui copil de doar doisprezece ani.
Tatăl său, Ludovic, trăise o dramă asemănătoare în copilăria sa. Bunicul lui Arlechinno, Străinu´, așa cum era poreclit în sat, nu avea însă nicio ambiție. Singura lui prezență în viața familiei era noaptea și aceea tulburătoare datorită prea multor pahare de vin îndesate într-un trup firav. Ludovic se lupta inconștient să demonstreze tatălui său că e un om de valoare și își propusese să ajungă șeful companiei cu orice preț. Căuta fără să își dea seama să se răzbune pe indiferența și răceala tatălui său prin succese nenumărate menite să compenseze umilințele îndurate de el în copilărie.
Ludovic însă era orbit de aceste ambiții și nu vedea că repetă aceleași greșeli pe care le detesta la tatăl său. Se comporta la fel. Îl făcea pe Arlechinno să se simtă vinovat pentru insuccesele sale, îi reproșa continuu că pentru el se ostenește atât, că nu îi înțelege și apreciază alergăturile. „Du-te la mamă-ta” era expresia nelipsită din viața copilului care încerca să fie înțelegător și să îndepărteze gândurile dureroase, luând apărarea tatălui său.
- Îmi pare rău, diagnosticul este definitiv confirmat. E vorba de o metastază extinsă care avansează rapid. În maxim două luni va atinge apogeul, îi comunică doctorul lui Ludovic.
Ludovic își văzu în acea clipă viața ca un templu impresionant căruia îi tremurau puternic pilonii de susținere. O senzație de rău și de neputință îi ajunse până în vârful degetelor de la picioare. Nu mai era nimic de făcut.
- Nu e drept, Dumnezeule! De ce acum? De ce eu? Ce va fi cu copilul și soția mea? striga Ludovic privind cerul care se înnoură cu rapiditate, sporindu-i deznădejdea.
Acum știa că are copil și soție și realiză că într-adevăr în adâncul inimii lui niciodată nu a fost de fapt nimic mai important decât ei. Se pierduse însă prin prin prea multele dorințe personale, prin prea multele sarcini luate de bunăvoie, prin rănile sufletești nevindecate, printre resentimentele față de Străinu´.
Arlechinno privea uimit lacrimile tatălui său și era copleșit de căldura îmbrățișării lui. Nu scotea niciun cuvânt. Era fericit pentru că chiar acum în al doisprezecelea ceas, tatăl său i-a împlinit dorința de a se întoarce cu fața către el. Copilul nu știa ce se întâmplă. Se desfăta de dragostea care se revărsa necontenit în îmbrățișările așteptate de atâta vreme.
A venit însă și ziua în care Ludovic plecă spre o lume nouă împăcat cu ceilalți și cu el însuși. „Du-te la mamă-ta” răsuna ca un ecou în sufletul adolescentului care ar fi vrut cu orice preț să dea timpul înapoi. Alexandru se întoarse către mama lui, o îmbrățișă și îi șopti:
- Mami, de acum o să îl ascult și mai mult pe tata.
- Îmi pare rău, diagnosticul este definitiv confirmat. E vorba de o metastază extinsă care avansează rapid. În maxim două luni va atinge apogeul, îi comunică doctorul lui Ludovic.
Ludovic își văzu în acea clipă viața ca un templu impresionant căruia îi tremurau puternic pilonii de susținere. O senzație de rău și de neputință îi ajunse până în vârful degetelor de la picioare. Nu mai era nimic de făcut.
- Nu e drept, Dumnezeule! De ce acum? De ce eu? Ce va fi cu copilul și soția mea? striga Ludovic privind cerul care se înnoură cu rapiditate, sporindu-i deznădejdea.
Acum știa că are copil și soție și realiză că într-adevăr în adâncul inimii lui niciodată nu a fost de fapt nimic mai important decât ei. Se pierduse însă prin prin prea multele dorințe personale, prin prea multele sarcini luate de bunăvoie, prin rănile sufletești nevindecate, printre resentimentele față de Străinu´.
Arlechinno privea uimit lacrimile tatălui său și era copleșit de căldura îmbrățișării lui. Nu scotea niciun cuvânt. Era fericit pentru că chiar acum în al doisprezecelea ceas, tatăl său i-a împlinit dorința de a se întoarce cu fața către el. Copilul nu știa ce se întâmplă. Se desfăta de dragostea care se revărsa necontenit în îmbrățișările așteptate de atâta vreme.
A venit însă și ziua în care Ludovic plecă spre o lume nouă împăcat cu ceilalți și cu el însuși. „Du-te la mamă-ta” răsuna ca un ecou în sufletul adolescentului care ar fi vrut cu orice preț să dea timpul înapoi. Alexandru se întoarse către mama lui, o îmbrățișă și îi șopti:
- Mami, de acum o să îl ascult și mai mult pe tata.
de pr. Iosif-Cristian Rădulescu
Comentarii
Trimiteți un comentariu