Treceți la conținutul principal

Du-te la mamă-ta!



- Arlechinno, tu nu vezi ce fac? Nu ai atâta minte să înțelegi că sunt ocupat? Nu pentru voi muncesc și mă zbat? Du-te la mamă-ta!, îl repezi tatăl pe Alexandru.

Arlechinno, așa cum îl poreclea tatăl, își plecă privirea în jos și se așeză ascultător în colțul cu jucării. Mama era prinsă în treburile gospodărești, iar el nu voia să o deranjeze. Tatăl venise de două ore de la lucru, însă confunda camera de zi cu biroul de serviciu plin de bilețelele pe care erau scrise o mulțime de sarcini de lucru. Luase bilețelele în mintea lui și acum încerca să se scape de ele, fără să își dea seama că încerca să se scape și de Arlechinno. 

Arlechinno se refugiase tăcut în colțul în care se afla un trenuleț și începu să se joace. Și-ar fi dorit să poată urca în acel tren și să se ducă departe de părinți ca să nu le mai fie o povară. Se privea pe sine ca pe un cerșetor, mereu încercând să îi determine pe cei dragi să arunce o privire în inima lui însetoșată de iubire. Începu să viseze că pleacă cu trenul într-o poieniță cu copaci veseli și flori de toate culorile, unde păsările cântă ca în rai și tac smerit atunci când el începe să își plângă durerea copilului care nu simțea căldura brațelor părintești ale tatălui său.

”Pe copil și pe soție doar în somn să îi pupi și atunci doar cu măsură” auzea adesea copilul din gura unui tată avid după recunoașterea meritelor sale, antrenat în competiția pe care boala slavei deșarte o declanșează înlăuntrul omului.  Arlechinno și-ar fi dorit chiar și numai o  jumătate de oră pe săptămână în care să poată să îl țină pe tatăl său de mână la o plimbare prin parc, dacă mai mult nu se putea. Măcar acum îl doisprezecelea ceas, îi trecea prin minte lui copilului, asociindu-și vârsta cu această expresie. 

Arlechinno se ostenea continuu să fie vesel ca un actor dăruit cu un mare talent artistic.  Se gândea că dacă va fi mereu vesel va putea însenina chipul îmbufnat al tatălui  continuu nemulțumit că nu îi merg lucrurile așa cum le planifica. Și chiar dacă nu vedea niciun rod, Arlechinno nu deznădăjduia. Își înnoia puterile lăuntrice visând la ziua cea fericită și impresiona prin puterea de a lua de la capăt același efort de a face inima tatălui său să fuzioneze  cu a lui într-o frumoasă armonie. Căuta pacea cu orice preț și cu cât o căuta mai mult cu atât se confrunta cu întrebări mult prea chinuitoare pentru mintea unui copil de doar doisprezece ani.

Tatăl său, Ludovic, trăise o dramă asemănătoare în copilăria sa.  Bunicul lui Arlechinno, Străinu´, așa cum era poreclit în sat, nu avea însă nicio ambiție. Singura lui prezență în viața familiei era noaptea și aceea tulburătoare datorită prea multor pahare de vin îndesate într-un trup firav. Ludovic se lupta inconștient să demonstreze tatălui său că e un om de valoare și își propusese să ajungă șeful companiei cu orice preț. Căuta fără să își dea seama să se răzbune pe indiferența și răceala tatălui său prin succese nenumărate menite să compenseze umilințele îndurate de el în copilărie.

Ludovic însă era orbit de aceste ambiții și nu vedea că repetă aceleași greșeli pe care le detesta la tatăl său. Se comporta la fel. Îl făcea pe Arlechinno să se simtă vinovat pentru insuccesele sale, îi reproșa continuu că pentru el se ostenește atât, că nu îi înțelege și apreciază alergăturile. „Du-te la mamă-ta” era expresia nelipsită din viața copilului care încerca să fie înțelegător și să îndepărteze gândurile dureroase, luând apărarea tatălui său.

- Îmi pare rău, diagnosticul este definitiv confirmat. E vorba de o metastază extinsă care avansează rapid. În maxim două luni va atinge apogeul, îi comunică doctorul lui Ludovic.

Ludovic își văzu în acea clipă viața ca un templu impresionant căruia îi tremurau puternic pilonii de susținere. O senzație de rău și de neputință îi ajunse până în vârful degetelor de la picioare. Nu mai era nimic de făcut. 
- Nu e drept, Dumnezeule! De ce acum? De ce eu? Ce va fi cu copilul și soția mea? striga Ludovic privind cerul care se înnoură cu rapiditate, sporindu-i deznădejdea.

Acum știa că are copil și soție și realiză că într-adevăr în adâncul inimii lui niciodată nu a fost de fapt nimic mai important decât ei. Se pierduse însă prin prin prea multele dorințe personale, prin prea multele sarcini luate de bunăvoie, prin rănile sufletești nevindecate, printre resentimentele față de Străinu´.

Arlechinno privea uimit lacrimile tatălui său și era copleșit de căldura îmbrățișării lui. Nu scotea niciun cuvânt. Era fericit pentru că chiar acum în al doisprezecelea ceas, tatăl său i-a împlinit dorința de a se întoarce cu fața către el. Copilul nu știa ce se întâmplă. Se desfăta de dragostea care se revărsa necontenit în îmbrățișările așteptate de atâta vreme.

A venit însă și ziua în care Ludovic plecă spre o lume nouă împăcat cu ceilalți și cu el însuși. „Du-te la mamă-ta” răsuna ca un ecou în sufletul adolescentului care ar fi vrut cu orice preț să dea timpul înapoi.  Alexandru se întoarse către mama lui, o îmbrățișă și îi șopti:

- Mami, de acum o să îl ascult și mai mult pe tata.


de pr. Iosif-Cristian Rădulescu


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Ei mor acum în locul nostru

Ne temem de Corona? Nu, oștim cu toții, nu ne temem de Corona, ne temem de moarte. Chiar dacă știm că moartea este o realitate a vieții noastre, totuși ne temem de ea, pentru că este urâtă și rece și pentru că noi știm în adâncul nostru că ne-am născut pentru a trăi veșnic.
Răstimpul dintre naștere și moarte este perioada în care învățăm să trăim, sau cel puțin așa ar trebui. Este o vreme de descoperire a sensurilor vieții, o vreme în care căutăm să înțelegem de ce ne-am născut și pentru ce merită să ne ostenim în această viață. Dar este și o vreme în care învățăm să murim, o vreme în care învățăm să ne despărțim de oameni, de visurile noastre, de nevoile noastre, de dorințele noastre.
Din multe despărțiri pe care le-am trăit în această viață am dobândit mult folos. Uneori despărțirile de anumiți oameni ne-au adus pe calea cea bună. Renunțarea la anumite visuri ne-a adus la adevărata noastră chemare. Jertfirea dorințele noastre a adus bucurie copiilor noștri și doar prin această jertfir…

Ariana urăște Skype-ul

- Bine ați venit la centrul de consiliere școlară. Ariana, va merge în curând la școală aici în Germania, iar noi vom face toate demersurile ca acest lucru să se întâmple cât mai repede, le spune consilierul pe un ton încurajator.
Ariana și Adriana, sora ei cea mare, privesc în gol. Nu doar numele lor sunt aproape la fel, ci și experiența de viață. Amândouă au trăit cu bunicii aproape întreaga viață, întrucât tatăl și mama lor muncesc de peste douăzeci de ani împreună în Italia. Adriana s-a bucurat totuși în primul an de viață de prezența mamei, Ariana nu a avut această mângâiere.
- Dumnevoastră sunteți tutorele surorii dumneavoastră după cum reiese din actele pe care le-ați depus la dosar. Veniți direct din România? întreabă consilierul. - Da. Am venit aici la o mătușă cu speranța unei vieți mai bune, zice Adriana.
Ariana își roade unghiile și își rotește privirea prin încăperea aproape goală în care are loc consilierea școlară. Ar vrea să dea și ea un răspuns personal la multele în…

Clopotele iertării

Va veni o vreme când ai să înțelegi ce-ai făcut, îi spuse Elisabeta, printre suspinele durerii venite nu de la palma primită de la fiul ei, ci din umilința pe care o simțea în acele clipe.
Iulian nu dădu doi bani pe cuvintele mamei lui. Nicio urmă de regret. Dimpotrivă satisfacția pe care o așteptase atâta vreme îi copleșea inima. „Merita mai mult decât o palmă”, își spuse el.
Iulian avea optsprezece ani. La vârsta de paisprezece ani mama lui plecase de acasă. Se căsătorise cu un bărbat care părea că i se potrivește întru toate. Avea să constante patru ani mai târziu că a fost o mare înșelare și se hotărî să lupte din nou pentru copilul ei. Numai că între timp Iulian se înveninase cumplit cu vorbele tatălui său care o condamna continuu pe Elisabeta, fără a aminti ceva din contribuția lui la despărțirea lor și nici refuzul lui încăpățânat de a-l lăsa pe Iulian să stea la ea.
Cu ura hrănită de cuvintele tatălui său, dar și cu ura născută din neacceptarea sentimentului de părăsire, Iulian…

Omul care a plecat cu crucea în cer

„Oare cum îl voi găsi acum?” mă întreb, gândindu-mă că la fiecare vizită arăta din ce în ce mai rău. „Ce îi voi spune?”, îmi trece fulgerător prin minte. Las totul în grija lui Dumnezeu. Este lucrarea Lui, nu a mea. Ajung în fața camerei de spital la secția paliativă. Apăs clanța ușii salonului cu mâna tremurând de emoția întâlnirii omului purtător de cruce. Îmi adun puterile și intru. - A venit părintele, îi șoptește soția. - Slavă Ție, Doamne, pentru toate. Îți mulțumesc pentru tot ce mi-ai dat să duc în această viață. Îți mulțumesc, Doamne, strigă Dumitru cu toate puterile pe care le mai are.
Rămân total blocat. Parcă a ajuns la final de drum și Îi mulțumește lui Dumnezeu că a putut duce crucea. Totuși doctorii spun că o va mai duce o vreme. Dumitru însă este convins că s-a terminat, iar vizita mea o primește ca pe o pecetluire a ceea ce simte.
Mă grăbesc să începem rugăciunea, pentru că ea este singura cale de mângâiere pentru omul credincios. „Împărate Ceresc, Mângâietorule...”…