Treceți la conținutul principal

Du-te la mamă-ta!



- Arlechinno, tu nu vezi ce fac? Nu ai atâta minte să înțelegi că sunt ocupat? Nu pentru voi muncesc și mă zbat? Du-te la mamă-ta!, îl repezi tatăl pe Alexandru.

Arlechinno, așa cum îl poreclea tatăl, își plecă privirea în jos și se așeză ascultător în colțul cu jucării. Mama era prinsă în treburile gospodărești, iar el nu voia să o deranjeze. Tatăl venise de două ore de la lucru, însă confunda camera de zi cu biroul de serviciu plin de bilețelele pe care erau scrise o mulțime de sarcini de lucru. Luase bilețelele în mintea lui și acum încerca să se scape de ele, fără să își dea seama că încerca să se scape și de Arlechinno. 

Arlechinno se refugiase tăcut în colțul în care se afla un trenuleț și începu să se joace. Și-ar fi dorit să poată urca în acel tren și să se ducă departe de părinți ca să nu le mai fie o povară. Se privea pe sine ca pe un cerșetor, mereu încercând să îi determine pe cei dragi să arunce o privire în inima lui însetoșată de iubire. Începu să viseze că pleacă cu trenul într-o poieniță cu copaci veseli și flori de toate culorile, unde păsările cântă ca în rai și tac smerit atunci când el începe să își plângă durerea copilului care nu simțea căldura brațelor părintești ale tatălui său.

”Pe copil și pe soție doar în somn să îi pupi și atunci doar cu măsură” auzea adesea copilul din gura unui tată avid după recunoașterea meritelor sale, antrenat în competiția pe care boala slavei deșarte o declanșează înlăuntrul omului.  Arlechinno și-ar fi dorit chiar și numai o  jumătate de oră pe săptămână în care să poată să îl țină pe tatăl său de mână la o plimbare prin parc, dacă mai mult nu se putea. Măcar acum îl doisprezecelea ceas, îi trecea prin minte lui copilului, asociindu-și vârsta cu această expresie. 

Arlechinno se ostenea continuu să fie vesel ca un actor dăruit cu un mare talent artistic.  Se gândea că dacă va fi mereu vesel va putea însenina chipul îmbufnat al tatălui  continuu nemulțumit că nu îi merg lucrurile așa cum le planifica. Și chiar dacă nu vedea niciun rod, Arlechinno nu deznădăjduia. Își înnoia puterile lăuntrice visând la ziua cea fericită și impresiona prin puterea de a lua de la capăt același efort de a face inima tatălui său să fuzioneze  cu a lui într-o frumoasă armonie. Căuta pacea cu orice preț și cu cât o căuta mai mult cu atât se confrunta cu întrebări mult prea chinuitoare pentru mintea unui copil de doar doisprezece ani.

Tatăl său, Ludovic, trăise o dramă asemănătoare în copilăria sa.  Bunicul lui Arlechinno, Străinu´, așa cum era poreclit în sat, nu avea însă nicio ambiție. Singura lui prezență în viața familiei era noaptea și aceea tulburătoare datorită prea multor pahare de vin îndesate într-un trup firav. Ludovic se lupta inconștient să demonstreze tatălui său că e un om de valoare și își propusese să ajungă șeful companiei cu orice preț. Căuta fără să își dea seama să se răzbune pe indiferența și răceala tatălui său prin succese nenumărate menite să compenseze umilințele îndurate de el în copilărie.

Ludovic însă era orbit de aceste ambiții și nu vedea că repetă aceleași greșeli pe care le detesta la tatăl său. Se comporta la fel. Îl făcea pe Arlechinno să se simtă vinovat pentru insuccesele sale, îi reproșa continuu că pentru el se ostenește atât, că nu îi înțelege și apreciază alergăturile. „Du-te la mamă-ta” era expresia nelipsită din viața copilului care încerca să fie înțelegător și să îndepărteze gândurile dureroase, luând apărarea tatălui său.

- Îmi pare rău, diagnosticul este definitiv confirmat. E vorba de o metastază extinsă care avansează rapid. În maxim două luni va atinge apogeul, îi comunică doctorul lui Ludovic.

Ludovic își văzu în acea clipă viața ca un templu impresionant căruia îi tremurau puternic pilonii de susținere. O senzație de rău și de neputință îi ajunse până în vârful degetelor de la picioare. Nu mai era nimic de făcut. 
- Nu e drept, Dumnezeule! De ce acum? De ce eu? Ce va fi cu copilul și soția mea? striga Ludovic privind cerul care se înnoură cu rapiditate, sporindu-i deznădejdea.

Acum știa că are copil și soție și realiză că într-adevăr în adâncul inimii lui niciodată nu a fost de fapt nimic mai important decât ei. Se pierduse însă prin prin prea multele dorințe personale, prin prea multele sarcini luate de bunăvoie, prin rănile sufletești nevindecate, printre resentimentele față de Străinu´.

Arlechinno privea uimit lacrimile tatălui său și era copleșit de căldura îmbrățișării lui. Nu scotea niciun cuvânt. Era fericit pentru că chiar acum în al doisprezecelea ceas, tatăl său i-a împlinit dorința de a se întoarce cu fața către el. Copilul nu știa ce se întâmplă. Se desfăta de dragostea care se revărsa necontenit în îmbrățișările așteptate de atâta vreme.

A venit însă și ziua în care Ludovic plecă spre o lume nouă împăcat cu ceilalți și cu el însuși. „Du-te la mamă-ta” răsuna ca un ecou în sufletul adolescentului care ar fi vrut cu orice preț să dea timpul înapoi.  Alexandru se întoarse către mama lui, o îmbrățișă și îi șopti:

- Mami, de acum o să îl ascult și mai mult pe tata.


de pr. Iosif-Cristian Rădulescu


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Escrocule!

- Trăiești pe spatele nostru, escrocule! șopti Radu în timp ce părintele Ioan predica. Radu era în primul rând și își exprima nemulțumirea față de predică prin comentarii răutăcioase, rostite în așa fel încât să fie auzite de cei din preajmă.
Părintele auzise și el câte ceva și se ruga.  Îi trecu prin minte gândul să-l oprească după miruit și să îl întrebe ce s-a întâmplat. Știa însă că nu poate ajunge la inima lui Radu. De aceea prefera să se roage pentru el, convins că de multe ori rugăciunea transmite mai mult decât cuvintele.
Radu își epuizase energia mâniei și se depărtă mulțumit că cei din jur au auzit tot ce avea pe suflet. De fapt ceea ce avea pe suflet nu avea legătură cu preotul, ci cu propriul tată care de ani mulți trăia pe spatele soției și al copiilor.
Radu își ura tatăl. Voia să îi fie fiu și nu părinte. Voia ca tatăl său să aibă grijă de el și nu invers. Nu putea accepta că un părinte poate avea slăbiciuni așa de mari, că poate cădea, că poate suferi atât de mult din …

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Ce-au făcut din țara mea?

Ioana te privește cu ochi mari și încărcați de cearcăne negre ca și gândurile ei. Stă pe prispsa unei case cârpite cu materiale găsite prin curțile părăsite. Doar verdele ierbii care crește în voie în fața casei pare să dea un pic de culoare tabloului copleșit de îngândurarea chipului unei femei îmbătrânite înainte de vreme.
- Aș fi plecat și eu, maică. Dar unde să mă mai duc? Sunt bătrână.
Așa se simte Ioana la cei patruzeci de ani ai săi. E prea înțeleaptă să mai creadă că viața ei se poate îmbunătăți așa cum și-ar dori atunci când privește la televizor. De altfel, televizorul este cea mai mare bogăție a ei. Cu el își petrece timpul și chiar dacă știe că adesea o minte, îi trece cu vederea neputințele și vicleniile, pentru că altfel ar rămâne de tot singură.
-Uite, nici dinți în gură nu mai am, se plânge Ioana. De unde să am bani să mă îngrijesc de sănătate? Abia mă descurc cu cheltuielile de zi cu zi, deși muncesc vânzătoare de dimineață până seara. Nici duminica nu primesc liber de l…

Mi-e dor să fiu iubită

- Îmi place foarte mult freza ta nouă, o complimentă Laura pe Dragostina. - Da, este singurul lucru pe care îl mai
pot schimba în viața mea, îngână Dragostina.
Laura o privi atent. Chipul Dragostinei trăda nopțile nedormite, lacrimile discrete, frământările nerostite. 
- Hai, să mergem la un ceai care să ne încălzească, zise Laura zgribulită de frig. - Mai degrabă mi-ai da ceva care să îmi încălzească sufletul, rosti Dragostina pierdută în gânduri.
Intrară într-o ceainărie cochetă cu o ambianță încărcată de arome de ceai proaspăt. Se așezară într-un colț retras și depănară amintiri comune. Pe fața Dragostinei reapăru zâmbetul copilului de odinioară. Era bucuroasă că amintirile frumoase stăteau cuminți în adâncul ei și se lăsau acum scoase de pe rafturile copilăriei pentru a fi readuse în atenția inimii. Hohotea de bucurie trecând cu mintea printre acele momente de fericire pe care le împărtășise cu cea mai bună prietenă a ei, Laura.
- Tu ești tot ce mi-a mai rămas din copilărie, măr…