Treceți la conținutul principal

Țara în care și-au uitat părinții


Slujesc într-o biserică. Mă simt de două ori acasă, în primul rând pentru că sunt în Biserică și apoi pentru că biserica în care mă aflu e în România.

E sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Zăresc în biserică o mulțime de mame în vârstă. Au venit să cinstească Adormirea unei Mame, în care își pun mereu nădejdea.

- Vă aduc dorul copiilor dumneavoastră împrăștiați prin Occident, le spun și le privesc chipurile pe care anii s-au așezat fără să îi mai numere nimeni, nici măcar ei, bătrânii care le poartă brazdele lăsate în urmă.

O comuniune deosebită se naște între noi în doar câteva clipe și străpunge zidurile bisericii. Eu port în inimă dorul copiilor lor pentru ei, ei au în inimă dorul lor de copii. Pe chipuri se rostogolesc bobițe mici de dor și de durere. Aș vrea să le culeg și să fac din ele o cunună pe care să o așez pe crucea lui Hristos din fața altarul bisericii în care voi sluji atunci când mă voi întoarce la cei ce au plecat în țări străine.

Închei cuvântul și aștept oamenii la miruit. Cu puterile vizibil slăbite se așează fiecare la rând să se miruiască. Însemnez cu prețuire frunțile încrețite și mâinile muncite.  La final se apropie o femeie blajină sprijinită într-un baston care abia o mai poate ține de vechi ce este. O miruiesc pe fruntea acoperită de un batic negru și îi însemnez mâinile cu mirul care se revarsă dintr-o dată de parcă se îndârjește să înmoaie pielea uscată și crăpată a femeii.
- Ai mei sunt duși departe, părinte. Dumneavoastră nu veniți de acolo. Nimeni nu a mai venit de acolo de când au plecat și nici de ei nu am mai auzit nimic, îmi spune bătrâna.
- Dar unde sunt duși că nu mai pot veni și nici nu mai pot dau un semn de viață? o întreb, minunându-mă ce colț de lume te poate împiedica să îți amintești de cei ce te-au născut. 
- Sunt duși în țara în care părinții sunt dați uitării, îmi șoptește femeia cu glasul plin de durere. Duce la ochi chiar mâna cu care își ține bastonul pentru a-și șterge lacrimile, cine știe pentru a câta oară. Cealaltă mână e imobilizată.

- Oh, Doamne, suspin și eu pătruns de durerea femeii în vârstă de peste optzeci de ani.

- Copiii mei au plecat și ei în străinătate pentru că au vrut mai mult decât aveau.  Nu m-au mai sunat de când au plecat, continuă femeia. Poate că au vrut mai mult decât o mamă. Mie nu mi-ați putut aduce nici măcar un strop din dorul lor, dar nu  e vina dumneavoastră. Mă gândesc că e vina mea. Poate nu le-am fost o mamă suficient de bună.

- Vă reproșați ceva? o întreb cu grijă, încercând să îi ascult frământările cu care pare că se luptă zi și noapte.

- Părinte, am muncit toată viața și la serviciu și acasă. Am avut un soț nemaipomenit, omul lui Dumnezeu. Am făcut casă bună împreună. Tot ce avem am câștigat cu muncă cinstită. Ne-am crescut copiii cu multă dragoste, chiar dacă nu am avut atâta timp pentru ei. Așa erau vremurile, îmi mărturisește bătrâna, ștergându-și iarăși chipul care parcă își ușurează apăsarea. Nu știu unde am greșit și de ce nu mă mai caută nici fata și nici băiatul. Haideți să vă arăt unde locuiesc, mă roagă, dorind să îmi arate rodul muncii de o viață.

Mi-e rușine să o refuz. Îmi termin rânduiala și mă pornesc la drum. Mă ia de braț ca pe un copil, sprijinindu-se pe mine. Îmi transmite o căldură părintească ieșită din comun. Cât a fost slujba eram eu părintele, acum este ea. Își reia firul durerii și îmi dezvăluie gândurile care îi chinuie clipele rămase ale vieții.

- Nici nu știu cine mă va îngropa. Am o vecină, dar și ea e în vârstă. Pe ea o mai caută copii uneori...Aici e casa mea, părinte. Haideți intrați câteva clipe, mă invită femeia.

Intru cu gândul că îi mai ușurez un pic durerea. Casa e mare și curată. E împodobită ca pe vremurile copilăriei. Mileuri, peștele de sticlă de pe televizor, bibelouri peste tot și multe tablouri. Copiii îmi zâmbesc bucuroși din portretele păstrate cu sfințenie de mama lor. Bătrâna mă plimbă prin casă și îmi povestește cine unde a stat și valuri de amintiri se revarsă prin cuvântul ei legănat.

- Ce ați lucrat? o întreb sfios, nevoind să îi mai trezesc în vreun fel amintiri dureroase. 
- Am fost învățătoare. Ah, nu v-am arătat pozele cu copiii. Am iubit mult copiii, de aceea nu înțeleg de ce copiii mei au uitat de mine.

Mă simt vinovat că prin întrebarea mea i-am declanșat iarăși un oftat adânc. Dar îmi dau seama că oricum le are pe toate vii în amintire.

După alte câteva amintiri ilustrate cu diferite poze, ne apropiem de clipa despărțirii. Mă conduce la poartă. Ne îmbrățișăm cu mult drag. E plină de dragoste și dor. Îmi mulțumește pentru timpul acordat și mă roagă:
- Părinte, ați spus că ați adus dorul copiilor de părinți. Duceți acolo unde mergeți și dorul părinților de copii, mai ales copiilor care au uitat că au părinți. 
Făgăduiesc că voi face întocmai și îmi continui drumul, mulțumit că am mai slujit o liturghie, liturghia de după Liturghie, și o închei rugându-mă: „Întoarce-i, Doamne, pe copii din țara în care și-au uitat părinții!”


de pr. Iosif-Cristian Rădulescu









Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vă invit la înmormântarea mea

- Bună ziua, domnule preot, mi se adresează telefonic o voce feminină. - Bună ziua, răspund, bănuind deja că am de-a face cu cineva care e foarte impregnat în gândire și abordare de mentalitatea locului. - Sunt doamna Schmidt și aș dori să vă invit la înmormântarea mea, îmi zice cu o deosebită detașare. - Vă mulțumesc de invitație, spun surprins de abordarea femeii care pare foarte împăcată cu evenimentul de care se pregătește. Nu am mai primit niciodată o astfel de invitație, răspund sfios.  - Păi, nu știu exact când va avea loc, însă eu vreau să mă asigur că totul va fi în regulă. - Suferiți de vreo boală?  - Da, am cancer și e posibil ca în trei ani să se agraveze foarte tare. Însă eu vreau să fiu sigură că înmormântarea mea va decurge așa cum îmi doresc. - Și ce vă doriți în mod deosebit? - Eu nu vreau să fie ca în România. Vreau ceva simplu, așa cum este aici, fără circ, îmi spune doamna pe un ton apăsat.
Mi-e greu să o conving acum că o înmormântare ortodoxă nu este un circ, chi…

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Spurcata femeie lehuză

„Ne-ai spurcat casa. Nu știai că femeile lehuze nu au voie sa iasă din cameră?” Cam așa au fost și sunt încă întâmpinate proaspetele mămici în unele bordeie. Nașterea de prunci a devenit o spurcăciune,  în timp ce avortul și curvia o modă. Nu degeaba se spune că a înnebunit lumea. Da, a înnebunit lumea care a încetat să mai gândească. Vechea dispută vizavi de necurăția femeii lehuze, proaspătă mămică, sau a femeii aflate în perioada menstruației rămâne în actualitate și constituie pe nedrept un motiv de tulburare.
Dragă proaspătă mămică, îți mulțumesc că te-ai jertfit pe tine ca toată sarcina să decurgă bine. Îți mulțumesc că ai împlinit Cuvântul lui Hristos: „Lăsați copiii să vină la Mine”(Matei 19,14) și pentru tot chinul, nădejdea, rugăciunile, teama, îngrijorarea și toată osteanala care au însoțit  lunile de sarcină și momentul nașterii. Poate că îți faci încă o grijă acum că ești necurată datorită scurgerilor naturale, că nu te poți atinge de nimeni, că nu ai voie să intri în bise…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Femeia care își critică bărbatul

„Cu ăsta nu mai ai ce face!”, „E un incapabil, nu mai e ce a fost!”, „M-am săturat să stau în casă cu unul care nu mă bagă în seamă”, „Degeaba îmi bat gura, el tot ce știe face”, „Niciodată nu m-a apreciat”,  „E insuportabil, nu știu ce s-a întâmplat cu el”, „Ăsta nu e în stare de nimic”, „Niciodată nu face ce îi spun” și lista ar putea continua. E o listă plină de afirmații dureroase pe care adesea multe femei le fac la adresa soților lor. 
Sunt nedumerit de acest curent. Încep să caut un răspuns la oameni cu pricepere de sus. Străbat mii de kilometri pentru a ajunge la o cale deschizătoare de noi orizonturi. Întâlnesc un om rânduit de Dumnezeu. Întreb cu grijă ce se întâmplă de peste bărbați curge cu atâtea reproșuri și critici. Unii le merită din plin, deși ele nu fac decât să adâncească criza.  Dar sunt chiar toți atât de nevrednici?
-Femeia care își critică bărbatul pe sine se critică, pentru că la Cununie au devenit amândoi un trup, îmi răspunde părintele și mă aruncă într-o nouă …