Treceți la conținutul principal

Ăstea ne fac de rușine!

Se apropie cu pași mărunți și timizi de parcă nu ar fi fost vrednică să calce pragul bisericii. Fața îi strălucea de machiajul încărcat cu care încerca să se ascundă de ea și de ceilalți. Privirea ei pierdută îl atenționă pe preot că în sufletul ei se zvârcolesc trăiri cărora nu le mai poate face față. 
- Pot să vorbesc cu dumneavoastră?, întrebă femeia cu glas blând.
- Cu mare drag, îi spuse părintele, pregătindu-se suflește pentru o discuție în care se prefigura o revărsare de tumult sufletesc. Să ne așezăm.

S-au așezat amândoi și femeia a început să își deschidă sufletul. Se mințise pe sine, crezând că fiecare îmbrățișare pe care o dăruise sau o primise în viața ei era un refugiu în iubirea de care dusese lipsă o viață întreagă. Credea că frumusețea chipului ei și silueta atât de dorită de împătimiți îi vor putea aduce căldura unei inimi după care tânjea din copilărie. Se înselașe amarnic, iar acum nu mai putea tăgădui această înșelare, pentru că îi sporise atât de mult chinul lăuntric încât nu îl mai putea purta. Durerile și păcatele se revărsau amestecate în cuvânt și lacrimi.  

Fiecare mărturisire făcută cu adâncă părere de rău se transforma într-un iscusit gest de restaurare a adevăratului chip lăuntric al femeii. Chipul exterior devenea tot mai mâzgălit de machiajul care căuta și el să fugă de pe fața ei, rușinat parcă de faptul că a ajutat-o să se ascundă atâta vreme. Sufletul ei se descoperea ca o icoană restaurată prin lucrarea pocăinței. Bucuria își făcea loc în adâncul ei, pe măsură ce brațele lui Dumnezeu se deschideau larg cuprinzându-i ființa. Raiul își trimitea razele și binecuvântările în abisul acestui suflet, care înțelesese că mângâierea lui nu putea fi dobândită cu plăceri trupești. 

  „Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit”, auzi părintele șoptindu-i-se parcă în ureche cuvântul Mântuitorului. 

- Da, Dumnezeu Își poate restaura chipul Său în noi, dacă noi procurăm apa pocăinței”, grăi părintele cu credința întărită de minunea la care tocmai era martor.

Femeia se ridică și porni hotărâtă să se bucure de acum de iubirea lui Dumnezeu. În drum spre ieșirea din biserică dădu față în față cu o cunoștință. Aceasta o măsură din cap până în picioare și îi aruncă o privire de dispreț. 

-Ăstea ne fac de rușine, părinte, spuse doamna tocmai intrată în Sfânta Biserică. 

„Lăsaţi-o. De ce îi faceţi supărare? Lucru bun a făcut ea cu Mine”, îi trecu părintelui prin minte. Într-adevăr, femeia făcuse un lucru bun. Se întorsese acasă la Părintele ceresc. De acum nu mai avea să caute iubirea pe căi absurde.

- Bine ați venit în casa Domnului Milostivirii, îi răspunse părintele cu blândețe.

„Adevărat grăiesc vouă că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu”, își aminti preotul rușinându-se că el nu trăise niciodată o pocăință atât de adâncă.

Locul în care fuseseră așezați părintele și femeia era încă ud de lacrimi și mirosea a rai. Da, acolo se coborâse raiul, la ușa căruia femeia plânsese ca odinioară Adam să fie primită înapoi. Iar raiul nu ezitase să își deschidă generos porțile și să lase să se reverse prin ele puhoaie de iubire vindecătoare.



pr. Iosif-Cristian Rădulescu

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Nu am voie, dar am nevoie

Maria e nerăbdătoare. Întreaga Sfântă Liturghie e pătrunsă de fiorul așteptării Sfintei Împărtășanii. Astăzi se va împărtăși cu binecuvântarea părintelui duhovnic. Se ridică în picioare și se apropie de Sfântul Altar la îndemnul „Cu frică și cu dragoste să vă apropiați”.
În drum spre Sfântul Potir simte o mână pe spate care o trage înapoi.
-     - Unde te duci? Nu ai fost deja săptămâna trecută? Plus de asta nici post nu este. Nu ai voie, îi spune fulgerător o bătrânică. -    - Nu am voie, dar am nevoie, spune Maria și își continuă drumul, împlinindu-și nevoia de a se împărtăși în fiecare duminică.
O adevărată tulburare pentru Smaranda, care știe din copilărie că la Sfânta Împărtășanie nu se merge decât o dată pe an de Sfintele Paști și în rest doar dacă ești bolnav trupește. Boala sufletească nu intră în mintea Smarandei. Nu a auzit de așa ceva și nici nu crede că există. Ceea ce știe ea din copilărie nu poate nimeni contrazice.
După Sfânta Liturghie merge plină de mânie la părintele care…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Rușine de România

- Bună ziua. Sunt Maria Popescu și aș dori o programare la doamna doctor Müller. - Cum vă numiți? Nu am înțeles, răspunse pe un ton respingător asistenta. Maria îi repetă foarte clar  de două ori numele și îl silabisi ca asistenta să înceteze a se mai preface că nu înțelege. - Ce problemă aveți? întrebă asistenta pe același ton. - Am dureri de spate și aș dori un consult la doamna doctor. - Mergeți direct la chirurgie, sfătui prompt asistenta sătulă deja de cele 2 minute de conversație. - Aș prefera să fiu sfătuită de doctorul meu de familie și nu de dumneavoastră, dacă nu cer prea mult, rosti hotărât Maria. - Bine, veniți astăzi. Însă veți avea mult de așteptat, îngână asistenta și trânti telefonul cu o crasă lipsă de finețe.
Maria trăise în mai multe țări. Acum locuia în Germania de patru ani. Era obișnuită cu astfel de situații și reacționa extrem de calm și hotărât. Trecuse prin experiențe mai dure atunci când își menționa numele și țara de origine. După aspect ai fi jurat că este…

Cu proștii nu vreau să am de-a face

Ștefan crescuse într-un sat de munte înconjurat de priveliști copleșitor de frumoase. Era un loc de poveste încărcat cu lumina sufetelor oamenilor simpli, care și-au petrecut zecile de ani în bucuria de a munci și de a-și păstra conștiința curată. În acest sat, Ion și Ioana, părinții lui Ștefan, s-au trudit din greu să ofere singurului lor copil tot ce avea nevoie pentru a ajunge om mare.
- Să nu ne faci de rușine, îi repetau părinții lui Ștefan, încurajându-l să-și facă datoria față de Dumnezeu și față de oameni.
Au trecut anii și Ștefan a ajuns un renumit profesor universitar. Timpul se scurgea rapid sub presiunea mulțimii de proiecte în care era implicat, a nenumăratelor lucrări pe care le avea de scris sau de corectat, a congreselor fără sfârșit la care participa. 
Într-una din veri reușise să se întoarcă acasă în satul natal și să petreacă și cu părinții lui câteva zile. Bucuroși de revedere, părinții i-au pregătit lui Ștefan un adevărat praznic.
- De ce te-ai ostenit așa, mamă? într…