Treceți la conținutul principal

Avem nevoie de prieteni buni


Sunt din întâmplare martor la pensionarea unei doamne dintr-o instituție. Sunt curios să văd cum se desparte un om de colegii săi de muncă după patruzeci de ani de activitate continuă.
Începe ceremonia. Cuvântări scurte și obiective, pe alocuri un umor binevenit. Îi vine rândul pensionarei. Ia cuvântul și mulțumește frumos pentru cadouri și pentru urările tuturor colegilor. Totul durează două minute și se încheie sec: „Ne mai vedem cumva.”
În jur câteva colege mai inimoase încep să plângă. Inclusiv directoarei îi dau lacrimile. 
- O să ne fie foarte dor de tine, îi transmit sincer celei care de mâine nu va mai deschide ușa firmei pe care a slujit-o aproape jumătate de veac. Le răspunde bătându-le pe umăr. Nu schițează absolut nicio expresie.

- Cum de nu trădează nicio emoție? se miră directoarea uitându-se atent în ochii colegei cu care a colaborat patruzeci de ani.
- Așa era și tatăl meu, interveni un alt coleg. Era foarte rece și nu își trăda niciodată emoțiile. Eu nu l-am cunoscut decât foarte serios. Nu l-am văzut nici trist, nici vesel, nici nervos, nici bucuros. Avea mereu aceeași expresie. Niciodată nu am știut ce este în sufletul lui. Sunt oameni care pur și simplu nu vor să aibă de-a face cu sentimentele proprii, cu atât mai puțin cu ale celorlalți.
- Și totuși sunt patruzeci de ani, completă directoarea, neputând să înțeleagă cum poți să nu reacționezi în niciun fel la atâta emoție creată în jur. Tuturor ne pare rău că pleacă. A fost o angajată foarte conștiincioasă.

„Poate aceasta e problema că a fost doar o colegă”, îmi șoptește un gând. Această doamnă a avut în firmă colegi care au prețuit-o și au respectat-o, dar pare să nu fi avut prieteni cărora să le încredințeze ce se întâmpla în adâncul ei. Și cine știe câte lucruri s-au adunat în inima ei pe care a trebuit să le poarte singură de-a lungul atâtor ani. 

Mă uit în jur, urmăresc chipurile celor prezenți și ascult cu atenție discuțiile iscate în jurul acestor reacții și gândul mă duce la un răspuns pe care l-am primit cu ceva timp în urmă la o discuție oficială: „Să ignorăm sentimentele! Trebuie să rămânem obiectivi”. De parcă existența sentimentelor nu ar fi o realitate obiectivă! Nu e de mirare că mulți rămân atât de reci la tot ce se întâmplă înăuntrul și în jurul lor, la cuvântul Evangheliei, la propriile căderi, la suferința aproapelui. Și nici nu mai surprinde faptul că atunci când nu mai pot ignora existența sentimentelor, mulți aglomerează agendele psihologilor și psihoterapeuților. Acolo e voie să vorbești despre sentimente, ba chiar foarte necesar. Pentru unii cabinetele de psihologie au devenit singurul loc în care vorbesc cu ei și despre ei. 

Îmi dau seama că avem nevoie nu doar de psihologi, ci mai ales de prieteni buni, oameni cărora să le poți mărturisi ceea ce trăiești, ceea ce simți, ceea ce gândești, de oameni pentru care contează ceea ce ai pe suflet, de oameni cu care să împărtășești gândurile și emoțiile tale. Avem nevoie de prieteni care să poarte taina inimii noastre, să ne susțină, să ne încurajeze, să nu ne judece, ci doar să ne iubească sincer și prin această iubire să ne ajute să nu ne răcim precum morții.


de pr. Iosif-Cristian Rădulescu

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale. Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte. La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany , în care totul funcționează perfect, unde

În căutarea sufletului pereche?

  Melania vrea să se despartă de soțul ei. S-a căsătorit cu el la insistența părințior. Relația a început și a continuat prost. Acum ea dorește  să trăiască fără jigniri, fără certuri, fără învinuiri. Pur și simplu nu mai suportă atmosfera tensionată de acasă. Are un copil dintr-o relație atenrioară. Îl iubește enorm și ar face orice pentru el. Soțul ei face permanent reproșuri copilului pentru orice cadou pe care i-l dăruirește. Dureros și pentru copil și pentru mamă. Pentru soțul ei însă o normalitate. În astfel de reproșuri l-au crescut și părinții lui. Pentru tot ce i-au dat i-au scos ochii. Melania s-a hotărât să pornească din nou în căutarea sufletului pereche. Cei mai mulți oameni vor să găsească sufletul pereche cu care să își împartă viața. E firesc. Așa a zis Domnul: „Nu este bine să fie omul singur pe pământ.” (Facere 2,18) Relația dintre un bărbat și o femeie este așadar o rânduială a firii, un dar de la Dumnezeu. Mulți își doresc acest dar și pornesc în căutarea persoane
  Darul Sfântului Nicolae - Da. Am cancer.  Sun ă aiurea, dar aceasta este realitatea. Nu am ce să mai fac decât să mă rog lui Dumnezeu să îmi dea puterea să duc boala aceasta până la capăt, spune cu resemnare Luca. Luca a aflat de boală cu câteva săptămâni în urmă. Este o formă inoperabilă. I s-au mai dat patru luni de trăit, dacă nu se întâmplă vreo minune. -           Știți, părinte, când am aflat despre boală am avut un șoc. Am intrat în prima biserică pe care am văzut-o după ce am ieșit din spital. Era chiar în curtea spitalului. Și L-am privit pe Hristos în ochi, dar nu am avut puterea să îi cer să mă vindece, pentru că am știut că pentru păcatele mele sufăr acestea. Am plâns cum nu am plâns niciodată înainte icoanei Sale, dar vindecare nu i-am cerut. Nu am avut curajul. I-am spus doar să facă cum știe El că este mai bine pentru mine. Luca nu a avut această sensibilitate mereu. A pierdut-o când s-a pierdut cu sufletul într-o viață care nu se ridica la înălțimea frumuseț

Ariana urăște Skype-ul

- Bine ați venit la centrul de consiliere școlară. Ariana, va merge în curând la școală aici în Germania, iar noi vom face toate demersurile ca acest lucru să se întâmple cât mai repede, le spune consilierul pe un ton încurajator. Ariana și Adriana, sora ei cea mare, privesc în gol. Nu doar numele lor sunt aproape la fel, ci și experiența de viață. Amândouă au trăit cu bunicii aproape întreaga viață, întrucât tatăl și mama lor muncesc de peste douăzeci de ani împreună în Italia. Adriana s-a bucurat totuși în primul an de viață de prezența mamei, Ariana nu a avut această mângâiere. - Dumnevoastră sunteți tutorele surorii dumneavoastră după cum reiese din actele pe care le-ați depus la dosar. Veniți direct din România? întreabă consilierul. - Da. Am venit aici la o mătușă cu speranța unei vieți mai bune, zice Adriana. Ariana își roade unghiile și își rotește privirea prin încăperea aproape goală în care are loc consilierea școlară. Ar vrea să dea și ea un răspuns perso

Te-ai căutat pe tine însuți

Dorian privea picturile înmărmurite ale bătrânei biserici. Ca o multicenteneră biserica priveghea tăcută și încărcată de mireasma biruinței peste vremuri. Adunase în ea toate trăirile oamenilor care i-au călcat pragul pentru a-și destăinui acolo adâncul inimii. Și Dorian bătuse cale îndelungată pentru a ajunge aici. Aflase de părintele Gherasim, duhovnic vestit, și își puse nădejdea în el că avea să îl scoată din tumultul gândurilor care-l dezbinau lăuntric. Aștepta nerăbdător în universul plin de înțelesurile tăinuite pe chipurile sfinților zugrăviți pe pereții bisericii. Așteptarea se prelungise. I se spusese că părintele va veni negreșit, dar să aibă răbdare. Tocmai cu răbdarea nu stătea bine Dorian. Voia totul repede ca mulți dintre oamenii goniți fără răgaz spre moarte de timpurile sufocate de treburi. Ceasurile treceau cu greutate și Dorian intrase deja într-o neliniște răscolitoare. Privea liniștea angelică a sfinților ce stătea în deplin contrast cu forfota de gândur