Treceți la conținutul principal

Avem nevoie de prieteni buni


Sunt din întâmplare martor la pensionarea unei doamne dintr-o instituție. Sunt curios să văd cum se desparte un om de colegii săi de muncă după patruzeci de ani de activitate continuă.
Începe ceremonia. Cuvântări scurte și obiective, pe alocuri un umor binevenit. Îi vine rândul pensionarei. Ia cuvântul și mulțumește frumos pentru cadouri și pentru urările tuturor colegilor. Totul durează două minute și se încheie sec: „Ne mai vedem cumva.”
În jur câteva colege mai inimoase încep să plângă. Inclusiv directoarei îi dau lacrimile. 
- O să ne fie foarte dor de tine, îi transmit sincer celei care de mâine nu va mai deschide ușa firmei pe care a slujit-o aproape jumătate de veac. Le răspunde bătându-le pe umăr. Nu schițează absolut nicio expresie.

- Cum de nu trădează nicio emoție? se miră directoarea uitându-se atent în ochii colegei cu care a colaborat patruzeci de ani.
- Așa era și tatăl meu, interveni un alt coleg. Era foarte rece și nu își trăda niciodată emoțiile. Eu nu l-am cunoscut decât foarte serios. Nu l-am văzut nici trist, nici vesel, nici nervos, nici bucuros. Avea mereu aceeași expresie. Niciodată nu am știut ce este în sufletul lui. Sunt oameni care pur și simplu nu vor să aibă de-a face cu sentimentele proprii, cu atât mai puțin cu ale celorlalți.
- Și totuși sunt patruzeci de ani, completă directoarea, neputând să înțeleagă cum poți să nu reacționezi în niciun fel la atâta emoție creată în jur. Tuturor ne pare rău că pleacă. A fost o angajată foarte conștiincioasă.

„Poate aceasta e problema că a fost doar o colegă”, îmi șoptește un gând. Această doamnă a avut în firmă colegi care au prețuit-o și au respectat-o, dar pare să nu fi avut prieteni cărora să le încredințeze ce se întâmpla în adâncul ei. Și cine știe câte lucruri s-au adunat în inima ei pe care a trebuit să le poarte singură de-a lungul atâtor ani. 

Mă uit în jur, urmăresc chipurile celor prezenți și ascult cu atenție discuțiile iscate în jurul acestor reacții și gândul mă duce la un răspuns pe care l-am primit cu ceva timp în urmă la o discuție oficială: „Să ignorăm sentimentele! Trebuie să rămânem obiectivi”. De parcă existența sentimentelor nu ar fi o realitate obiectivă! Nu e de mirare că mulți rămân atât de reci la tot ce se întâmplă înăuntrul și în jurul lor, la cuvântul Evangheliei, la propriile căderi, la suferința aproapelui. Și nici nu mai surprinde faptul că atunci când nu mai pot ignora existența sentimentelor, mulți aglomerează agendele psihologilor și psihoterapeuților. Acolo e voie să vorbești despre sentimente, ba chiar foarte necesar. Pentru unii cabinetele de psihologie au devenit singurul loc în care vorbesc cu ei și despre ei. 

Îmi dau seama că avem nevoie nu doar de psihologi, ci mai ales de prieteni buni, oameni cărora să le poți mărturisi ceea ce trăiești, ceea ce simți, ceea ce gândești, de oameni pentru care contează ceea ce ai pe suflet, de oameni cu care să împărtășești gândurile și emoțiile tale. Avem nevoie de prieteni care să poarte taina inimii noastre, să ne susțină, să ne încurajeze, să nu ne judece, ci doar să ne iubească sincer și prin această iubire să ne ajute să nu ne răcim precum morții.


de pr. Iosif-Cristian Rădulescu

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vă invit la înmormântarea mea

- Bună ziua, domnule preot, mi se adresează telefonic o voce feminină. - Bună ziua, răspund, bănuind deja că am de-a face cu cineva care e foarte impregnat în gândire și abordare de mentalitatea locului. - Sunt doamna Schmidt și aș dori să vă invit la înmormântarea mea, îmi zice cu o deosebită detașare. - Vă mulțumesc de invitație, spun surprins de abordarea femeii care pare foarte împăcată cu evenimentul de care se pregătește. Nu am mai primit niciodată o astfel de invitație, răspund sfios.  - Păi, nu știu exact când va avea loc, însă eu vreau să mă asigur că totul va fi în regulă. - Suferiți de vreo boală?  - Da, am cancer și e posibil ca în trei ani să se agraveze foarte tare. Însă eu vreau să fiu sigură că înmormântarea mea va decurge așa cum îmi doresc. - Și ce vă doriți în mod deosebit? - Eu nu vreau să fie ca în România. Vreau ceva simplu, așa cum este aici, fără circ, îmi spune doamna pe un ton apăsat.
Mi-e greu să o conving acum că o înmormântare ortodoxă nu este un circ, chi…

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Spurcata femeie lehuză

„Ne-ai spurcat casa. Nu știai că femeile lehuze nu au voie sa iasă din cameră?” Cam așa au fost și sunt încă întâmpinate proaspetele mămici în unele bordeie. Nașterea de prunci a devenit o spurcăciune,  în timp ce avortul și curvia o modă. Nu degeaba se spune că a înnebunit lumea. Da, a înnebunit lumea care a încetat să mai gândească. Vechea dispută vizavi de necurăția femeii lehuze, proaspătă mămică, sau a femeii aflate în perioada menstruației rămâne în actualitate și constituie pe nedrept un motiv de tulburare.
Dragă proaspătă mămică, îți mulțumesc că te-ai jertfit pe tine ca toată sarcina să decurgă bine. Îți mulțumesc că ai împlinit Cuvântul lui Hristos: „Lăsați copiii să vină la Mine”(Matei 19,14) și pentru tot chinul, nădejdea, rugăciunile, teama, îngrijorarea și toată osteanala care au însoțit  lunile de sarcină și momentul nașterii. Poate că îți faci încă o grijă acum că ești necurată datorită scurgerilor naturale, că nu te poți atinge de nimeni, că nu ai voie să intri în bise…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Femeia care își critică bărbatul

„Cu ăsta nu mai ai ce face!”, „E un incapabil, nu mai e ce a fost!”, „M-am săturat să stau în casă cu unul care nu mă bagă în seamă”, „Degeaba îmi bat gura, el tot ce știe face”, „Niciodată nu m-a apreciat”,  „E insuportabil, nu știu ce s-a întâmplat cu el”, „Ăsta nu e în stare de nimic”, „Niciodată nu face ce îi spun” și lista ar putea continua. E o listă plină de afirmații dureroase pe care adesea multe femei le fac la adresa soților lor. 
Sunt nedumerit de acest curent. Încep să caut un răspuns la oameni cu pricepere de sus. Străbat mii de kilometri pentru a ajunge la o cale deschizătoare de noi orizonturi. Întâlnesc un om rânduit de Dumnezeu. Întreb cu grijă ce se întâmplă de peste bărbați curge cu atâtea reproșuri și critici. Unii le merită din plin, deși ele nu fac decât să adâncească criza.  Dar sunt chiar toți atât de nevrednici?
-Femeia care își critică bărbatul pe sine se critică, pentru că la Cununie au devenit amândoi un trup, îmi răspunde părintele și mă aruncă într-o nouă …