Treceți la conținutul principal

Femeia care își critică bărbatul



„Cu ăsta nu mai ai ce face!”, „E un incapabil, nu mai e ce a fost!”, „M-am săturat să stau în casă cu unul care nu mă bagă în seamă”, „Degeaba îmi bat gura, el tot ce știe face”, „Niciodată nu m-a apreciat”,  „E insuportabil, nu știu ce s-a întâmplat cu el”, „Ăsta nu e în stare de nimic”, „Niciodată nu face ce îi spun” și lista ar putea continua. E o listă plină de afirmații dureroase pe care adesea multe femei le fac la adresa soților lor. 

Sunt nedumerit de acest curent. Încep să caut un răspuns la oameni cu pricepere de sus. Străbat mii de kilometri pentru a ajunge la o cale deschizătoare de noi orizonturi. Întâlnesc un om rânduit de Dumnezeu. Întreb cu grijă ce se întâmplă de peste bărbați curge cu atâtea reproșuri și critici. Unii le merită din plin, deși ele nu fac decât să adâncească criza.  Dar sunt chiar toți atât de nevrednici?

-Femeia care își critică bărbatul pe sine se critică, pentru că la Cununie au devenit amândoi un trup, îmi răspunde părintele și mă aruncă într-o nouă căutare de sensuri în realitățile pe care le trăim. 

Să-și critice soția propria neputință, proiectându-și stările confuze asupra soțului? Să-și critice soția propriile neîmpliniri punându-le în responsabilitatea soțului? E critica ei o încercare inconștientă de a-și ascunde propriile neputințe? Cu siguranță aceste posibilități nu sunt de exclus, ci dimpotrivă sunt cauze des întâlnite în revăsarea fluviului de nemulțumiri asupra celuilalt. Mai caut, mă mai gândesc, le mai pun cap la cap. Frica, nesiguranța, instabilitatea emoțională pot da și ele naștere unor aprigi împotriviri între soți și până la umilirea celuilalt nu mai este decât un pas. 

„Maică, așa cum îl crești, așa îl ai.” Acest sfat îl dădeau bătrânele pe vremuri tinerelor căsătorite. Îl crești cu scandal și cu reproșuri, cu mutre acre și pretenții fără limite, cu vorbe nesăbuite, cu jigniri și crize de isterie, cu neîncredere și suspiciune, cu dispreț? Ce vei semăna, aceea vei și culege. Da, pentru că într-o căsătorie nu se cresc doar copiii spre stare de adult, ci și soții se cresc unul pe celălalt ca să ajungă la maturitatea căsătoriei.

Povestesc de multe ori o frumoasă și cutremurătoare întâmplare din viața mea. Sunt invitat la o sfeștanie în casa bunicilor unei foarte bune prietene. E o căsuță ca din povești. Bătrâneii, care au peste optzeci de ani, ne așteaptă în costum popular. Intru parcă într-o carte de istorie. Bunicul ne întâmpină cu reverență, bunica e tăcută și așteaptă să ne poftească soțul ei în casă. Ținem slujba pentru care totul e pregătit ca la carte. Pe parcursul slujbei ne susține forța evlaviei acestor doi oameni care trăiesc împreună de peste șaizeci de ani. Întreb cu sfială ce i-a ținut atât de mult împreună. „Dragostea, aceasta ne-a umplut toată viața” îmi spune bătrâna. E o confirmare la tot ceea ce am văzut în cele două ore petrecute împreună. Iar dragostea ia prețiosul chip al respectului adânc. Bătrâna nu-l scăpa din ochi pe bunicuțul, îi pregătise locul la masă cu multă atenție și dăruire, îi sorbea cuvintele și îi lumina chipul cu zâmbetul ei, iar ochii și cuvintele lui revărsau dragoste, prețuire, recunoștință.  Un exemplu de maturitate.

- Hai, părinte. Vremurile acelea sunt de mult apuse. Nu mai există așa ceva, îmi răspund unii când aud această întâmplare adevărată. 

Ce nu mai există? Respect? Probabil că aici este punctul nevralgic al multor familii astăzi: lipsa de respect. Nici soția nu mai știe să-și sfințească soțul prin tăcerea care ascunde rugăciunea, nici soțul nu mai știe să-și sfințească soția prin cuvântul care aduce mângâierea. Nu mai știm să ne zâmbim unul altuia pentru că ni se pare că dobândim mai multe cu un chip încruntat și un sac de argumente și dovezi. Nu mai știm să iertăm pentru că inima noastră e dornică de „dreptate”. Nu mai știm să răbdăm pentru că ni se pare că am atins culmile răbdării. Nu mai vrem să slujim pentru că ni se pare că ne-am căsătorit ca să ni se slujească. Învățăm prea mult ce este iubirea de la televizor și prea puțin din ochii celuilalt, din necazul lui, din neputința lui, din durerea lui, din limitele lui.

Femeia să-l respecte pe bărbat și va culege rodul binecuvântării, adăugă părintele. 

Câte binecuvântări în familie nu s-au pierdut și se pierd cu fiecare reproș, jignire, vorbă deșartă? 


pr. Iosif-Cristian Rădulescu






Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Escrocule!

- Trăiești pe spatele nostru, escrocule! șopti Radu în timp ce părintele Ioan predica. Radu era în primul rând și își exprima nemulțumirea față de predică prin comentarii răutăcioase, rostite în așa fel încât să fie auzite de cei din preajmă.
Părintele auzise și el câte ceva și se ruga.  Îi trecu prin minte gândul să-l oprească după miruit și să îl întrebe ce s-a întâmplat. Știa însă că nu poate ajunge la inima lui Radu. De aceea prefera să se roage pentru el, convins că de multe ori rugăciunea transmite mai mult decât cuvintele.
Radu își epuizase energia mâniei și se depărtă mulțumit că cei din jur au auzit tot ce avea pe suflet. De fapt ceea ce avea pe suflet nu avea legătură cu preotul, ci cu propriul tată care de ani mulți trăia pe spatele soției și al copiilor.
Radu își ura tatăl. Voia să îi fie fiu și nu părinte. Voia ca tatăl său să aibă grijă de el și nu invers. Nu putea accepta că un părinte poate avea slăbiciuni așa de mari, că poate cădea, că poate suferi atât de mult din …

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Ce-au făcut din țara mea?

Ioana te privește cu ochi mari și încărcați de cearcăne negre ca și gândurile ei. Stă pe prispsa unei case cârpite cu materiale găsite prin curțile părăsite. Doar verdele ierbii care crește în voie în fața casei pare să dea un pic de culoare tabloului copleșit de îngândurarea chipului unei femei îmbătrânite înainte de vreme.
- Aș fi plecat și eu, maică. Dar unde să mă mai duc? Sunt bătrână.
Așa se simte Ioana la cei patruzeci de ani ai săi. E prea înțeleaptă să mai creadă că viața ei se poate îmbunătăți așa cum și-ar dori atunci când privește la televizor. De altfel, televizorul este cea mai mare bogăție a ei. Cu el își petrece timpul și chiar dacă știe că adesea o minte, îi trece cu vederea neputințele și vicleniile, pentru că altfel ar rămâne de tot singură.
-Uite, nici dinți în gură nu mai am, se plânge Ioana. De unde să am bani să mă îngrijesc de sănătate? Abia mă descurc cu cheltuielile de zi cu zi, deși muncesc vânzătoare de dimineață până seara. Nici duminica nu primesc liber de l…

Mi-e dor să fiu iubită

- Îmi place foarte mult freza ta nouă, o complimentă Laura pe Dragostina. - Da, este singurul lucru pe care îl mai
pot schimba în viața mea, îngână Dragostina.
Laura o privi atent. Chipul Dragostinei trăda nopțile nedormite, lacrimile discrete, frământările nerostite. 
- Hai, să mergem la un ceai care să ne încălzească, zise Laura zgribulită de frig. - Mai degrabă mi-ai da ceva care să îmi încălzească sufletul, rosti Dragostina pierdută în gânduri.
Intrară într-o ceainărie cochetă cu o ambianță încărcată de arome de ceai proaspăt. Se așezară într-un colț retras și depănară amintiri comune. Pe fața Dragostinei reapăru zâmbetul copilului de odinioară. Era bucuroasă că amintirile frumoase stăteau cuminți în adâncul ei și se lăsau acum scoase de pe rafturile copilăriei pentru a fi readuse în atenția inimii. Hohotea de bucurie trecând cu mintea printre acele momente de fericire pe care le împărtășise cu cea mai bună prietenă a ei, Laura.
- Tu ești tot ce mi-a mai rămas din copilărie, măr…