Treceți la conținutul principal

O întrebare chinuitoare

Pășesc într-un salon în care șade un bătrânel în vârstă de peste 90 de ani. Îl vizitez la invitația unei rude, singura pe care o mai are, pierdută și ea printre străini.
- Bine ați venit, domnule. Cine sunteți? mă întreabă bătrânelul respectuos.

Mă prezint zâmbind, încântat de chipul luminos și ochii simpatici care, cu siguranță, au văzut multe lucruri în atâția ani de viață.

- Mă bucur că ați venit. Luați loc. Am așa de multe lucruri să vă povestesc. Nu am avut o viață ușoară.

Și începe să îmi povestească. Dar nu oricum, cu un har deosebit, cu un talent al vorbirii. Din când în când își cere iertare că nu vrea să îmi încarce sufletul cu atâtea amintiri.

- Simt că dacă nu le voi spune cuiva, toate aceste amintiri se vor pierde și nu se va folosi nimeni de ele. Așa că, vă rog, dați-le mai departe cui credeți că le sunt de folos. 

Regăsesc elemente comune multor vieți. Printre multele amintiri se revarsă cu tristețe și durerile pe care le-a suferit în România cu mai bine de 60 de ani în urmă. Ele l-au determinat să plece cât mai repede. Înțeleg din descrierile lui că foarte mulți oameni de valoare au avut de suferit în acea vreme, că România ar fi putut ajunge departe dacă nu s-ar fi îmbolnăvit de ”ciumă roșie”.

A făcut carieră în medicină. A cunoscut  și a ajutat foarte mulți oameni, însă acum nu îl mai cunoaște nimeni și prea puțini îl mai pot ajuta. Lumea lui se reduce la un scaun cu rotile și la câteva îngrijitoare care îl prețuiesc, dar nu au timp să stea de povești cu el.

- Am avut o viață bună aici. Mi-a plăcut să fac lucru de calitate. Am învățat foarte mult de la colegii mei. Am câștigat foarte mult, dar nu mi-au trebuit averi. Am făcut mult bine. Am făcut și rele, îmi spune zâmbind.

Mă cucerește naturalețea, simplitatea și finețea acestui om. Îl ascult cu multă plăcere. E un om foarte așezat. Am impresia că vine dintr-o altă lume și s-a rătăcit prin secolul nostru atât de tulburat.

-Știți, cel mai greu în toți acești ani a fost dorul de casă. Eu nu am plecat de bunăvoie. M-aș duce să mor acasă, părinte, îmi șoptește de parcă nici el nu ar vrea să audă ceea ce îmi spune. Dar această dorință nu mi-o mai pot împlini. Nu mai am pe nimeni acolo. Am rămas ultimul dintre toți. Ruda care v-a sunat e în America. E o verișoară care are și ea peste 85 de ani. Cum să mă ajute? E mult că mă mai poate suna.

Privesc cu admirație acest om pe chipul căruia se arată roadele unei vieți îndelungate. Pesemne a fost un om bun și dăruit. Îl trădează ochii, zâmbetul, liniștea și mai ales recunoștința pe care o manifestă în cuvânt și gest atât față de Dumnezeu cât și față de oamenii pe care îi mai are în jur.

Are o pace deosebită, tulburată doar de o singură întrebare pe care mi-o adresează în final.

- Oare a meritat să port 60 de ani de dor de casă?

Îl încurajez să ia în continuare partea cea bună din tot ceea ce a trăit și trăiește. Îi strâng mâna cu prețuire și nădăjduiesc să nu fie ultima oară. Mă ridic și ne despărțim. El lasă în inima mea o mare bucurie că l-am întâlnit. Eu îi las împlinirea că și-a împărtășit experiențele de viață cu cineva care să le dea mai departe.

Ies din spital. Afară mă așeaptă întunericul și frigul unei seri de iarnă. Alerg zgribulit mânat de fiorii de gheață din ploaia măruntă ce se pornește dintr-o dată. „Oare a meritat să port 60 de ani de dor de casă?” e întrebarea care mă urmărește obsesiv și pe care încerc să o alung grăbind pasul spre parcare. Pe drumul lung spre casă pare că această întrebare voiește să mă chinuie cu aceeași intensitate cu care îl înspăimântă pe doctor. Mă împotrivesc zicând: „Eu nu sunt Dumnezeu să știu. El știe.”

pr. Iosif-Cristian Rădulescu

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Nu am voie, dar am nevoie

Maria e nerăbdătoare. Întreaga Sfântă Liturghie e pătrunsă de fiorul așteptării Sfintei Împărtășanii. Astăzi se va împărtăși cu binecuvântarea părintelui duhovnic. Se ridică în picioare și se apropie de Sfântul Altar la îndemnul „Cu frică și cu dragoste să vă apropiați”.
În drum spre Sfântul Potir simte o mână pe spate care o trage înapoi.
-     - Unde te duci? Nu ai fost deja săptămâna trecută? Plus de asta nici post nu este. Nu ai voie, îi spune fulgerător o bătrânică. -    - Nu am voie, dar am nevoie, spune Maria și își continuă drumul, împlinindu-și nevoia de a se împărtăși în fiecare duminică.
O adevărată tulburare pentru Smaranda, care știe din copilărie că la Sfânta Împărtășanie nu se merge decât o dată pe an de Sfintele Paști și în rest doar dacă ești bolnav trupește. Boala sufletească nu intră în mintea Smarandei. Nu a auzit de așa ceva și nici nu crede că există. Ceea ce știe ea din copilărie nu poate nimeni contrazice.
După Sfânta Liturghie merge plină de mânie la părintele care…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Rușine de România

- Bună ziua. Sunt Maria Popescu și aș dori o programare la doamna doctor Müller. - Cum vă numiți? Nu am înțeles, răspunse pe un ton respingător asistenta. Maria îi repetă foarte clar  de două ori numele și îl silabisi ca asistenta să înceteze a se mai preface că nu înțelege. - Ce problemă aveți? întrebă asistenta pe același ton. - Am dureri de spate și aș dori un consult la doamna doctor. - Mergeți direct la chirurgie, sfătui prompt asistenta sătulă deja de cele 2 minute de conversație. - Aș prefera să fiu sfătuită de doctorul meu de familie și nu de dumneavoastră, dacă nu cer prea mult, rosti hotărât Maria. - Bine, veniți astăzi. Însă veți avea mult de așteptat, îngână asistenta și trânti telefonul cu o crasă lipsă de finețe.
Maria trăise în mai multe țări. Acum locuia în Germania de patru ani. Era obișnuită cu astfel de situații și reacționa extrem de calm și hotărât. Trecuse prin experiențe mai dure atunci când își menționa numele și țara de origine. După aspect ai fi jurat că este…

Cu proștii nu vreau să am de-a face

Ștefan crescuse într-un sat de munte înconjurat de priveliști copleșitor de frumoase. Era un loc de poveste încărcat cu lumina sufetelor oamenilor simpli, care și-au petrecut zecile de ani în bucuria de a munci și de a-și păstra conștiința curată. În acest sat, Ion și Ioana, părinții lui Ștefan, s-au trudit din greu să ofere singurului lor copil tot ce avea nevoie pentru a ajunge om mare.
- Să nu ne faci de rușine, îi repetau părinții lui Ștefan, încurajându-l să-și facă datoria față de Dumnezeu și față de oameni.
Au trecut anii și Ștefan a ajuns un renumit profesor universitar. Timpul se scurgea rapid sub presiunea mulțimii de proiecte în care era implicat, a nenumăratelor lucrări pe care le avea de scris sau de corectat, a congreselor fără sfârșit la care participa. 
Într-una din veri reușise să se întoarcă acasă în satul natal și să petreacă și cu părinții lui câteva zile. Bucuroși de revedere, părinții i-au pregătit lui Ștefan un adevărat praznic.
- De ce te-ai ostenit așa, mamă? într…