Treceți la conținutul principal

O întrebare chinuitoare

Pășesc într-un salon în care șade un bătrânel în vârstă de peste 90 de ani. Îl vizitez la invitația unei rude, singura pe care o mai are, pierdută și ea printre străini.
- Bine ați venit, domnule. Cine sunteți? mă întreabă bătrânelul respectuos.

Mă prezint zâmbind, încântat de chipul luminos și ochii simpatici care, cu siguranță, au văzut multe lucruri în atâția ani de viață.

- Mă bucur că ați venit. Luați loc. Am așa de multe lucruri să vă povestesc. Nu am avut o viață ușoară.

Și începe să îmi povestească. Dar nu oricum, cu un har deosebit, cu un talent al vorbirii. Din când în când își cere iertare că nu vrea să îmi încarce sufletul cu atâtea amintiri.

- Simt că dacă nu le voi spune cuiva, toate aceste amintiri se vor pierde și nu se va folosi nimeni de ele. Așa că, vă rog, dați-le mai departe cui credeți că le sunt de folos. 

Regăsesc elemente comune multor vieți. Printre multele amintiri se revarsă cu tristețe și durerile pe care le-a suferit în România cu mai bine de 60 de ani în urmă. Ele l-au determinat să plece cât mai repede. Înțeleg din descrierile lui că foarte mulți oameni de valoare au avut de suferit în acea vreme, că România ar fi putut ajunge departe dacă nu s-ar fi îmbolnăvit de ”ciumă roșie”.

A făcut carieră în medicină. A cunoscut  și a ajutat foarte mulți oameni, însă acum nu îl mai cunoaște nimeni și prea puțini îl mai pot ajuta. Lumea lui se reduce la un scaun cu rotile și la câteva îngrijitoare care îl prețuiesc, dar nu au timp să stea de povești cu el.

- Am avut o viață bună aici. Mi-a plăcut să fac lucru de calitate. Am învățat foarte mult de la colegii mei. Am câștigat foarte mult, dar nu mi-au trebuit averi. Am făcut mult bine. Am făcut și rele, îmi spune zâmbind.

Mă cucerește naturalețea, simplitatea și finețea acestui om. Îl ascult cu multă plăcere. E un om foarte așezat. Am impresia că vine dintr-o altă lume și s-a rătăcit prin secolul nostru atât de tulburat.

-Știți, cel mai greu în toți acești ani a fost dorul de casă. Eu nu am plecat de bunăvoie. M-aș duce să mor acasă, părinte, îmi șoptește de parcă nici el nu ar vrea să audă ceea ce îmi spune. Dar această dorință nu mi-o mai pot împlini. Nu mai am pe nimeni acolo. Am rămas ultimul dintre toți. Ruda care v-a sunat e în America. E o verișoară care are și ea peste 85 de ani. Cum să mă ajute? E mult că mă mai poate suna.

Privesc cu admirație acest om pe chipul căruia se arată roadele unei vieți îndelungate. Pesemne a fost un om bun și dăruit. Îl trădează ochii, zâmbetul, liniștea și mai ales recunoștința pe care o manifestă în cuvânt și gest atât față de Dumnezeu cât și față de oamenii pe care îi mai are în jur.

Are o pace deosebită, tulburată doar de o singură întrebare pe care mi-o adresează în final.

- Oare a meritat să port 60 de ani de dor de casă?

Îl încurajez să ia în continuare partea cea bună din tot ceea ce a trăit și trăiește. Îi strâng mâna cu prețuire și nădăjduiesc să nu fie ultima oară. Mă ridic și ne despărțim. El lasă în inima mea o mare bucurie că l-am întâlnit. Eu îi las împlinirea că și-a împărtășit experiențele de viață cu cineva care să le dea mai departe.

Ies din spital. Afară mă așeaptă întunericul și frigul unei seri de iarnă. Alerg zgribulit mânat de fiorii de gheață din ploaia măruntă ce se pornește dintr-o dată. „Oare a meritat să port 60 de ani de dor de casă?” e întrebarea care mă urmărește obsesiv și pe care încerc să o alung grăbind pasul spre parcare. Pe drumul lung spre casă pare că această întrebare voiește să mă chinuie cu aceeași intensitate cu care îl înspăimântă pe doctor. Mă împotrivesc zicând: „Eu nu sunt Dumnezeu să știu. El știe.”

pr. Iosif-Cristian Rădulescu

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Vă invit la înmormântarea mea

- Bună ziua, domnule preot, mi se adresează telefonic o voce feminină. - Bună ziua, răspund, bănuind deja că am de-a face cu cineva care e foarte impregnat în gândire și abordare de mentalitatea locului. - Sunt doamna Schmidt și aș dori să vă invit la înmormântarea mea, îmi zice cu o deosebită detașare. - Vă mulțumesc de invitație, spun surprins de abordarea femeii care pare foarte împăcată cu evenimentul de care se pregătește. Nu am mai primit niciodată o astfel de invitație, răspund sfios.  - Păi, nu știu exact când va avea loc, însă eu vreau să mă asigur că totul va fi în regulă. - Suferiți de vreo boală?  - Da, am cancer și e posibil ca în trei ani să se agraveze foarte tare. Însă eu vreau să fiu sigură că înmormântarea mea va decurge așa cum îmi doresc. - Și ce vă doriți în mod deosebit? - Eu nu vreau să fie ca în România. Vreau ceva simplu, așa cum este aici, fără circ, îmi spune doamna pe un ton apăsat.
Mi-e greu să o conving acum că o înmormântare ortodoxă nu este un circ, chi…

Spurcata femeie lehuză

„Ne-ai spurcat casa. Nu știai că femeile lehuze nu au voie sa iasă din cameră?” Cam așa au fost și sunt încă întâmpinate proaspetele mămici în unele bordeie. Nașterea de prunci a devenit o spurcăciune,  în timp ce avortul și curvia o modă. Nu degeaba se spune că a înnebunit lumea. Da, a înnebunit lumea care a încetat să mai gândească. Vechea dispută vizavi de necurăția femeii lehuze, proaspătă mămică, sau a femeii aflate în perioada menstruației rămâne în actualitate și constituie pe nedrept un motiv de tulburare.
Dragă proaspătă mămică, îți mulțumesc că te-ai jertfit pe tine ca toată sarcina să decurgă bine. Îți mulțumesc că ai împlinit Cuvântul lui Hristos: „Lăsați copiii să vină la Mine”(Matei 19,14) și pentru tot chinul, nădejdea, rugăciunile, teama, îngrijorarea și toată osteanala care au însoțit  lunile de sarcină și momentul nașterii. Poate că îți faci încă o grijă acum că ești necurată datorită scurgerilor naturale, că nu te poți atinge de nimeni, că nu ai voie să intri în bise…

Femeia care își critică bărbatul

„Cu ăsta nu mai ai ce face!”, „E un incapabil, nu mai e ce a fost!”, „M-am săturat să stau în casă cu unul care nu mă bagă în seamă”, „Degeaba îmi bat gura, el tot ce știe face”, „Niciodată nu m-a apreciat”,  „E insuportabil, nu știu ce s-a întâmplat cu el”, „Ăsta nu e în stare de nimic”, „Niciodată nu face ce îi spun” și lista ar putea continua. E o listă plină de afirmații dureroase pe care adesea multe femei le fac la adresa soților lor. 
Sunt nedumerit de acest curent. Încep să caut un răspuns la oameni cu pricepere de sus. Străbat mii de kilometri pentru a ajunge la o cale deschizătoare de noi orizonturi. Întâlnesc un om rânduit de Dumnezeu. Întreb cu grijă ce se întâmplă de peste bărbați curge cu atâtea reproșuri și critici. Unii le merită din plin, deși ele nu fac decât să adâncească criza.  Dar sunt chiar toți atât de nevrednici?
-Femeia care își critică bărbatul pe sine se critică, pentru că la Cununie au devenit amândoi un trup, îmi răspunde părintele și mă aruncă într-o nouă …