Așa se pierd valorile

O vitrină cu statuete de aur. Te uimești privindu-le și te miri că sunt atât de multe și strălucitoare. Sunt oameni frumoși, impozanți. Sunt eleganți, au gesturi fine și priviri senine. Viori de porțelan, piane din lemn ales ca și cântarea lor, tablouri în culori fermecătoare le împodobesc locașul. Stau toți nemișcați pregătiți pentru un dans suav. Totuși, privirea lor trădează o teamă.

Da, îți poți da ușor seama. Vitrina din fața lor e mare și înfricoșătoare. În ea sunt figurine slute care îi privesc de sus. Sunt oameni mici care stau unul în cârca celuilalt. Figurinele își zâmbesc cu gura până la urechi, au obrajii roșii și își ascund abil frica de a nu se clătina. Într-un colț din vitrina lor stau îngrămădite inimi negre, stafidite.

Deodată ușile vitrinelor se deschid larg.

În vitrina monstruoasă figurinile stau strâns legate unele de altele. Nu-și retrag mâinile, nu se dau jos de pe spatele unei alteia. Nu riscă să își piardă echilibrul. Figurinile își continuă râsul și statul pe spinarea celorlalți. Nu simt că ar fi ceva în neregulă. S-au obișnuit cu vechiul mod de viață. În vitrină se simt în siguranță.

În vitrina statuetelor începe un dans atât de lin și delicat. E o sărbătoare veritabilă. E un spectacol fermecător care te aruncă în stare de visare și nădejde. E un dans al bucuriei libertății, pe care îl plăsmuiesc spontan. În ritmul dulce al acestui dans statuetele coboară din vitrină și pornesc la drum, desprinse parcă dintr-o lume de basm. Pășind pe calea noii vieți, statuetele de aur se pierd însă una de cealaltă fără să își dea seama, neștiind încotro să o apuce. Își continuă fiecare melodia și dansul cucerit de propriile mișcări, dar ritmul lor se deșartă de armonia de la început cu fiecare pas prin care se desprind unele de altele.

- Așa se pierd valorile, zise mama închizând cartea de povești adevărate.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Citiți mai multe

Ei mor acum în locul nostru

Ne temem de Corona? Nu, oștim cu toții, nu ne temem de Corona, ne temem de moarte. Chiar dacă știm că moartea este o realitate a vieții noastre, totuși ne temem de ea, pentru că este urâtă și rece și pentru că noi știm în adâncul nostru că ne-am născut pentru a trăi veșnic.
Răstimpul dintre naștere și moarte este perioada în care învățăm să trăim, sau cel puțin așa ar trebui. Este o vreme de descoperire a sensurilor vieții, o vreme în care căutăm să înțelegem de ce ne-am născut și pentru ce merită să ne ostenim în această viață. Dar este și o vreme în care învățăm să murim, o vreme în care învățăm să ne despărțim de oameni, de visurile noastre, de nevoile noastre, de dorințele noastre.
Din multe despărțiri pe care le-am trăit în această viață am dobândit mult folos. Uneori despărțirile de anumiți oameni ne-au adus pe calea cea bună. Renunțarea la anumite visuri ne-a adus la adevărata noastră chemare. Jertfirea dorințele noastre a adus bucurie copiilor noștri și doar prin această jertfir…

Citiți mai multe

Ariana urăște Skype-ul

- Bine ați venit la centrul de consiliere școlară. Ariana, va merge în curând la școală aici în Germania, iar noi vom face toate demersurile ca acest lucru să se întâmple cât mai repede, le spune consilierul pe un ton încurajator.
Ariana și Adriana, sora ei cea mare, privesc în gol. Nu doar numele lor sunt aproape la fel, ci și experiența de viață. Amândouă au trăit cu bunicii aproape întreaga viață, întrucât tatăl și mama lor muncesc de peste douăzeci de ani împreună în Italia. Adriana s-a bucurat totuși în primul an de viață de prezența mamei, Ariana nu a avut această mângâiere.
- Dumnevoastră sunteți tutorele surorii dumneavoastră după cum reiese din actele pe care le-ați depus la dosar. Veniți direct din România? întreabă consilierul. - Da. Am venit aici la o mătușă cu speranța unei vieți mai bune, zice Adriana.
Ariana își roade unghiile și își rotește privirea prin încăperea aproape goală în care are loc consilierea școlară. Ar vrea să dea și ea un răspuns personal la multele în…

Citiți mai multe

Clopotele iertării

- Va veni o vreme când ai să înțelegi ce-ai făcut, îi spuse Elisabeta, printre suspinele durerii venite nu de la palma primită de la fiul ei, ci din umilința pe care o simțea în acele clipe.
Iulian nu dădu doi bani pe cuvintele mamei lui. Nicio urmă de regret. Dimpotrivă satisfacția pe care o așteptase atâta vreme îi copleșea inima. „Merita mai mult decât o palmă”, își spuse el.
Iulian avea optsprezece ani. La vârsta de paisprezece ani mama lui plecase de acasă. Se căsătorise cu un bărbat care părea că i se potrivește întru toate. Avea să constante patru ani mai târziu că a fost o mare înșelare și se hotărî să lupte din nou pentru copilul ei. Numai că între timp Iulian se înveninase cumplit cu vorbele tatălui său care o condamna continuu pe Elisabeta, fără a aminti ceva din contribuția lui la despărțirea lor și nici refuzul lui încăpățânat de a-l lăsa pe Iulian să stea la ea.
Cu ura hrănită de cuvintele tatălui său, dar și cu ura născută din neacceptarea sentimentului de părăsire, Iulian…

Citiți mai multe

Omul care a plecat cu crucea în cer

„Oare cum îl voi găsi acum?” mă întreb, gândindu-mă că la fiecare vizită arăta din ce în ce mai rău. „Ce îi voi spune?”, îmi trece fulgerător prin minte. Las totul în grija lui Dumnezeu. Este lucrarea Lui, nu a mea. Ajung în fața camerei de spital la secția paliativă. Apăs clanța ușii salonului cu mâna tremurând de emoția întâlnirii omului purtător de cruce. Îmi adun puterile și intru. - A venit părintele, îi șoptește soția. - Slavă Ție, Doamne, pentru toate. Îți mulțumesc pentru tot ce mi-ai dat să duc în această viață. Îți mulțumesc, Doamne, strigă Dumitru cu toate puterile pe care le mai are.
Rămân total blocat. Parcă a ajuns la final de drum și Îi mulțumește lui Dumnezeu că a putut duce crucea. Totuși doctorii spun că o va mai duce o vreme. Dumitru însă este convins că s-a terminat, iar vizita mea o primește ca pe o pecetluire a ceea ce simte.
Mă grăbesc să începem rugăciunea, pentru că ea este singura cale de mângâiere pentru omul credincios. „Împărate Ceresc, Mângâietorule...”…

Citiți mai multe

Povestiri din Occident

Faceți căutări pe acest blog