Treceți la conținutul principal

Fală și pomană

Maia e cerșetoare. A crescut prin casele de copii și încă se luptă să scape de coșmarul pe care l-a trăit aievea în toți acei ani care ar fi trebuit să fie cei mai frumoși ani ai vieții sale.
- Unde să mă duc la muncă? răspunde într-un ton agresiv celor care îi spun să nu mai întindă mâna și să meargă să muncească.

Maia nu cunoaște alt ton pentru exprimările ei. Așa i s-a vorbit atâția ani, așa știe să răspundă înapoi. A văzut multe brațe și mâini în anii înfricoșători ai copilăriei sale, însă nicio mână nu i-a fost caldă, niciun braț nu s-a deschis să îi aline durerea. Ele au devenit instrumente de pedeapsă pentru neastâmpărul oricărui copil normal, în loc să fie mângâiere pentru o durere pe care niciun copil din lume nu o poate purta de unul singur.

Maia e acum la ușa unui salon în care are loc o pomană. Înăuntru sunt oameni îmbrăcați cu haine scumpe, curați, frumoși, bogați, plini de slavă. Maia e uimită de o lume din care ar vrea să facă parte, dar știe că nu are șansa unui astfel de viitor. E conștientă că a pierdut mult prea multă vreme prin casa întunecată a oferlinatului, că a dormit prea mult prin beciurile blocurilor în disperata fugă de imaginile terifiante ale unei realități mult prea dure pentru un suflet de copil însetat de dragostea părinților. Acum așteaptă cuminte să se deschidă o ușă și să primească ceva de mâncare. Cu siguranță că o mică parte din resturile mesenilor îi vor ajunge pentru o săptămână dacă nu și mai mult.

Înăuntru domină sobrietatea. Coliva tocmai se stropește cu vin. E un vin costisitor care îi lasă cu gura căscată pe toți cei care iau loc să se înfrupte din bunătățile pregătite pentru sufletul răposatei, proaspăt așezată în locul de veci. Încep să se perinde pe la mese nenumărate feluri de mâncare aleasă spre încântarea participanților: aperitive pompoase, fripturi exotice, fructe învelite în ciocolată, prăjituri delicioase și  băuturi scumpe. Coliva așezată într-un colț pare ca un musafir nepoftit la această masă care își pierde din sobrietatea de la început.

O doamnă în vârstă îl abordează pe părintele care ia parte la această masă.

- Părinte, eu nu am mai văzut așa ceva. E totul organizat ca la carte.
- Da, într-adevăr, e ca dintr-o carte pe care eu nu am citit-o niciodată, îi răspunde părintele. Văd însă că sunt multe scaune neocupate.
- Da, trebuiau să vină multe rude din America. Din păcate nu au mai reușit să ajungă, răspunde doamna.
- Acelea sunt scaunele săracilor care stau la ușă, părinte, observă fratele răposatei. Dar suntem prea săraci la suflet ca să facem pomană cu săracii. Părinte, de ce nu i-ați spus și dumneavoastră că aceasta este o risipă și că pomana și-a pierdut deja sensul?
- Domnule, eu mi-am făcut datoria. I-am spus nepotului dumneavoastră că pomana nu e un cumul de tradiții fără rost create de oameni apucători sau plini de slavă deșartă. I-am spus că o pomană adevărată se face cu săracii care nu pot răsplăti această faptă.
- Și? întrebă unchiul curios.
- Și mi-a răspuns simplu: „Părinte, când moare mama dumitale, așa să faci.”

La finalul ospățului fiecare primește pentru acasă o traistă. Oamenii iau bucuroși traista tradițională în care sunt puse cu grijă bucate scumpe. „Dumnezeu să o odihnească”, spun ei revenind la sobrietatea de la început.

Maia e și ea bucuroasă. Se deschide ușa salonului. Întinde mâna cerșind o bucată de pâine.

- Nu-i dați nimic, că asta mănâncă mult. Ia uitați-vă ce grasă este, spune un domn așezându-și pălăria pe cap satisfăcut că nu-i mai ghiorțăie mațele de foame. Nici nu avea cum să îi mai chiorăie stomacul după ce a înfulecat din toate bucatele așa-zisei pomeni.

- Cât de ușor ne proiectăm neputințele asupra celorlalți, se gândi părintele cu durere și porni spre Maia, trăgând-o departe și dăruindu-i traista pe care tocmai o primise și îndesându-i în buzunar câteva bancnote.

Maia se uită la părinte cu lacrimi în ochi. E bucuroasă că a întâlnit prima persoană în viața ei care i-a luat apărarea. E prima oară când simte acest sentiment de protecție. L-a dorit atâta amar de vreme. Își vâră mâna în buzunar și ia una din bancnotele pe care le-a primit și o dă înapoi părintelui, rugându-l:
- Părinte, puneți vă rog un pomelnic pentru toți copiii din orfelinate ca să le aline Dumnezeu suferința.

Maia zâmbește și mulțumește părintelui că a salvat-o de umilința de a cere milă de la cei ce nu au decât dispreț pentru cei săraci. Pornește spre casa de nicăieri, asezându-și pe spate cu fală traista de la pomană.


de pr. Iosif-Cristian Rădulescu



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Nu am voie, dar am nevoie

Maria e nerăbdătoare. Întreaga Sfântă Liturghie e pătrunsă de fiorul așteptării Sfintei Împărtășanii. Astăzi se va împărtăși cu binecuvântarea părintelui duhovnic. Se ridică în picioare și se apropie de Sfântul Altar la îndemnul „Cu frică și cu dragoste să vă apropiați”.
În drum spre Sfântul Potir simte o mână pe spate care o trage înapoi.
-     - Unde te duci? Nu ai fost deja săptămâna trecută? Plus de asta nici post nu este. Nu ai voie, îi spune fulgerător o bătrânică. -    - Nu am voie, dar am nevoie, spune Maria și își continuă drumul, împlinindu-și nevoia de a se împărtăși în fiecare duminică.
O adevărată tulburare pentru Smaranda, care știe din copilărie că la Sfânta Împărtășanie nu se merge decât o dată pe an de Sfintele Paști și în rest doar dacă ești bolnav trupește. Boala sufletească nu intră în mintea Smarandei. Nu a auzit de așa ceva și nici nu crede că există. Ceea ce știe ea din copilărie nu poate nimeni contrazice.
După Sfânta Liturghie merge plină de mânie la părintele care…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Rușine de România

- Bună ziua. Sunt Maria Popescu și aș dori o programare la doamna doctor Müller. - Cum vă numiți? Nu am înțeles, răspunse pe un ton respingător asistenta. Maria îi repetă foarte clar  de două ori numele și îl silabisi ca asistenta să înceteze a se mai preface că nu înțelege. - Ce problemă aveți? întrebă asistenta pe același ton. - Am dureri de spate și aș dori un consult la doamna doctor. - Mergeți direct la chirurgie, sfătui prompt asistenta sătulă deja de cele 2 minute de conversație. - Aș prefera să fiu sfătuită de doctorul meu de familie și nu de dumneavoastră, dacă nu cer prea mult, rosti hotărât Maria. - Bine, veniți astăzi. Însă veți avea mult de așteptat, îngână asistenta și trânti telefonul cu o crasă lipsă de finețe.
Maria trăise în mai multe țări. Acum locuia în Germania de patru ani. Era obișnuită cu astfel de situații și reacționa extrem de calm și hotărât. Trecuse prin experiențe mai dure atunci când își menționa numele și țara de origine. După aspect ai fi jurat că este…

Cu proștii nu vreau să am de-a face

Ștefan crescuse într-un sat de munte înconjurat de priveliști copleșitor de frumoase. Era un loc de poveste încărcat cu lumina sufetelor oamenilor simpli, care și-au petrecut zecile de ani în bucuria de a munci și de a-și păstra conștiința curată. În acest sat, Ion și Ioana, părinții lui Ștefan, s-au trudit din greu să ofere singurului lor copil tot ce avea nevoie pentru a ajunge om mare.
- Să nu ne faci de rușine, îi repetau părinții lui Ștefan, încurajându-l să-și facă datoria față de Dumnezeu și față de oameni.
Au trecut anii și Ștefan a ajuns un renumit profesor universitar. Timpul se scurgea rapid sub presiunea mulțimii de proiecte în care era implicat, a nenumăratelor lucrări pe care le avea de scris sau de corectat, a congreselor fără sfârșit la care participa. 
Într-una din veri reușise să se întoarcă acasă în satul natal și să petreacă și cu părinții lui câteva zile. Bucuroși de revedere, părinții i-au pregătit lui Ștefan un adevărat praznic.
- De ce te-ai ostenit așa, mamă? într…