Treceți la conținutul principal

Sfânta Șpagă

Sunt într-un oraș cunoscut din România. Am o problemă cu o ureche și merg de urgență la un medic ORL. Cer cea mai bună recomandare și mă grăbesc spre vizita medicală la policlinica cu plată, pentru că o programare urgentă în baza asigurării medicale este imposibilă.

Doamna doctor e în vârstă și pare foarte pricepută. Începe consultația. Mă îngrozesc ustensilele ruginite cu care mi se umblă în ureche. Se constată necesitatea mai multor terapii, bineînțeles contra cost, fără însă a mi se explica diagnosticul grav mâzgălit pe reteță și nici motivele pentru care se va aplica această schemă de tratament. Nicio problemă. Mă bucur că există o soluție la afecțiunea de care sufăr. Primesc un pumn de antibiotice, niște antiinflamatoare puternice și picături de tot felul. Nu îndrăznesc să întreb dacă sunt chiar toate necesare, mai ales antibioticele față de care am o mare reticență.

Întind o bancnotă pentru plata consultației și astept restul considerabil în zadar. Mi-e rușine să îl solicit. Alerg la farmacie să îmi iau tratamentul pentru a-l începe cât mai curând. Respect rețeta, dar nicio îmbunătățire.

De fapt nu este vorba nici pe departe de infecția pe care o tratam de zor. Îmi confirmă un alt doctor care îmi oferă o consultație impregnată de respect și profesionalism în baza unei asigurări medicale obligatorii fără alte costuri suplimentare.

Rământ uimit de uriașa diferență dintre cele două controale medicale: unul în regim cu plată și lipsit de decență, celălat competent, corect și fără costuri suplimentare.

M-am întrebat ce a determinat-o pe renumita doamnă doctor să renunțe la principiile profesionale, agravându-mi diagnosticul, expunându-mă la terapii inutile și reținând restul care nu i se cuvenea?

Îmi amintesc de cuvântul mângâietor al unei tinere doctorițe plecată din țară, sătulă de colegii de tipul doamnei care mi-a aplicat supratratamentul inutil.

„Nu am mai putut îndura umilința, părinte. Cum să iau sfânta șpagă și apoi să îmi privesc pacientul în ochi? Acest lucru e de neînchipuit pentru mine”,  îmi mărturisește un medic de valoare care ar fi putut face multe pentru România, dacă ar fi fost lăsată să-și continue ascensiunea firească după ani grei de muncă.  

A plecat într-un loc în care nu contează pe cine cunoști și nici ce poți lua de la pacienți, ci ceea ce poți oferi tu pacienților. Mă cutremură conștiința propriei datorii și bunul simț atât de viu de care dă dovadă. Mă uit cu multă admirație la chipul ei. Aș vrea să o așez într-o icoană să fie model de urmat pentru toți cei care slujim oamenii. Nu am această putere, însă sunt convins că dacă va continua să slujească în acest duh o va așeza Dumnezeu în bucuria raiului.

„Cum să mai rabd, părinte, să văd bătrânii încercând disperați să scoată plicuri din capoturile la fel de vechi ca și zilele lor, de teamă să nu rămână netratați? Adesea le dădeam eu bani să se întoarcă acasă, deși salariul meu era la fel de mizerabil ca și pensia lor. Am vrut să lupt pentru un strop de decență în plus, dar m-am autoizolat”, îmi relatează un alt profesionist, întristat și el că i-a fost înfrânt visul de a lucra altfel într-un spital asaltat de bătrâni necăjiți. 



Mi-e  atât de drag acest om  încât îmi vine să îi sărut mâna pe care a preferat s-o întindă pentru a da ce nu era obligat să dea și nu pentru a lua ce nu i se cuvenea. Îi pare rău că nu a putut răbda ca mulți alți colegi și a plecat din țară, dar zbuciumul lui sufletesc mă convinge că nu avea altă soluție pentru a rezista psihic.


Rememorez plin de admirație chipuri ale doctorilor români care ne fac să ne simțim mândri aici, printre străini. Sunt atât de mulți și pricepuți, atât de demni și de corecți. Se ostenesc din plin, uneori până la epuizare, așa cum au făcut-o și în țară. Aici însă lucrează în condiții decente și sunt feriți de umilința plicurilor întinse de oameni zdrobiți și ei de atâta înjosire. „Astfel de doctori valoroși nu sunt doriți în sistemul de acasă, probabil de teamă ca nu cumva să-l schimbe în bineîmi spune cu mâhnire un medic de renume, biruit de deznădejde.

Las toate aceste chipuri să mi se perinde în minte și în inimă și îmi ridic cu multă nădejde ochii către cer, rugând pe Domnul să îi binecuvinteze pe toți medicii prin mâna cărora se revarsă vindecarea, mângâierea și bucuria suferinzilor.




Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale. Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte. La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany , în care totul funcționează perfect, unde

În căutarea sufletului pereche?

  Melania vrea să se despartă de soțul ei. S-a căsătorit cu el la insistența părințior. Relația a început și a continuat prost. Acum ea dorește  să trăiască fără jigniri, fără certuri, fără învinuiri. Pur și simplu nu mai suportă atmosfera tensionată de acasă. Are un copil dintr-o relație atenrioară. Îl iubește enorm și ar face orice pentru el. Soțul ei face permanent reproșuri copilului pentru orice cadou pe care i-l dăruirește. Dureros și pentru copil și pentru mamă. Pentru soțul ei însă o normalitate. În astfel de reproșuri l-au crescut și părinții lui. Pentru tot ce i-au dat i-au scos ochii. Melania s-a hotărât să pornească din nou în căutarea sufletului pereche. Cei mai mulți oameni vor să găsească sufletul pereche cu care să își împartă viața. E firesc. Așa a zis Domnul: „Nu este bine să fie omul singur pe pământ.” (Facere 2,18) Relația dintre un bărbat și o femeie este așadar o rânduială a firii, un dar de la Dumnezeu. Mulți își doresc acest dar și pornesc în căutarea persoane
  Darul Sfântului Nicolae - Da. Am cancer.  Sun ă aiurea, dar aceasta este realitatea. Nu am ce să mai fac decât să mă rog lui Dumnezeu să îmi dea puterea să duc boala aceasta până la capăt, spune cu resemnare Luca. Luca a aflat de boală cu câteva săptămâni în urmă. Este o formă inoperabilă. I s-au mai dat patru luni de trăit, dacă nu se întâmplă vreo minune. -           Știți, părinte, când am aflat despre boală am avut un șoc. Am intrat în prima biserică pe care am văzut-o după ce am ieșit din spital. Era chiar în curtea spitalului. Și L-am privit pe Hristos în ochi, dar nu am avut puterea să îi cer să mă vindece, pentru că am știut că pentru păcatele mele sufăr acestea. Am plâns cum nu am plâns niciodată înainte icoanei Sale, dar vindecare nu i-am cerut. Nu am avut curajul. I-am spus doar să facă cum știe El că este mai bine pentru mine. Luca nu a avut această sensibilitate mereu. A pierdut-o când s-a pierdut cu sufletul într-o viață care nu se ridica la înălțimea frumuseț

Crăciunul a trecut deja

Nika se așează la un colt de stradă unde soarele își odihnește razele blânde. Oamenii se grăbesc să facă ultimele cumpărături pentru că mâine e Crăciunul. Ochii mari ai Nikăi scăldați de jocul razelor de soare devine un ecran de proiecție pentru filmul mut al mulțimii grăbite ce forfotește fără încetare. Amețită de atâta vânzoleală, dar odihnită de alintul dulce al soarelui, Nika pornește spre casa unde nu o așteaptă nimeni. Nici Moș Crăciun nu va poposi la ea acasă nici măcar să-și tragă răsuflarea. Nika își așează căciula învechită cu moțul răsfirat și își încheie nasturii hainei grele care atârnă pe trupul ei firav îngreunându-i mersul. -           Nu-i cam grea haina aceea pentru tine? o întreabă un trecător. -           Nu. E tocmai bună, răspunde Nika. Mă ajută să merg încet, căci și așa nu am unde să mă grăbesc. Așa este. Mersul domol o bucură pentru că o face spectatoare la o lume îmbrâncită continuu de gânduri, de planuri, de dorințe fără rost, o lume din care nu ar

Te-ai căutat pe tine însuți

Dorian privea picturile înmărmurite ale bătrânei biserici. Ca o multicenteneră biserica priveghea tăcută și încărcată de mireasma biruinței peste vremuri. Adunase în ea toate trăirile oamenilor care i-au călcat pragul pentru a-și destăinui acolo adâncul inimii. Și Dorian bătuse cale îndelungată pentru a ajunge aici. Aflase de părintele Gherasim, duhovnic vestit, și își puse nădejdea în el că avea să îl scoată din tumultul gândurilor care-l dezbinau lăuntric. Aștepta nerăbdător în universul plin de înțelesurile tăinuite pe chipurile sfinților zugrăviți pe pereții bisericii. Așteptarea se prelungise. I se spusese că părintele va veni negreșit, dar să aibă răbdare. Tocmai cu răbdarea nu stătea bine Dorian. Voia totul repede ca mulți dintre oamenii goniți fără răgaz spre moarte de timpurile sufocate de treburi. Ceasurile treceau cu greutate și Dorian intrase deja într-o neliniște răscolitoare. Privea liniștea angelică a sfinților ce stătea în deplin contrast cu forfota de gândur