Treceți la conținutul principal

Sfânta Șpagă

Sunt într-un oraș cunoscut din România. Am o problemă cu o ureche și merg de urgență la un medic ORL. Cer cea mai bună recomandare și mă grăbesc spre vizita medicală la policlinica cu plată, pentru că o programare urgentă în baza asigurării medicale este imposibilă.

Doamna doctor e în vârstă și pare foarte pricepută. Începe consultația. Mă îngrozesc ustensilele ruginite cu care mi se umblă în ureche. Se constată necesitatea mai multor terapii, bineînțeles contra cost, fără însă a mi se explica diagnosticul grav mâzgălit pe reteță și nici motivele pentru care se va aplica această schemă de tratament. Nicio problemă. Mă bucur că există o soluție la afecțiunea de care sufăr. Primesc un pumn de antibiotice, niște antiinflamatoare puternice și picături de tot felul. Nu îndrăznesc să întreb dacă sunt chiar toate necesare, mai ales antibioticele față de care am o mare reticență.

Întind o bancnotă pentru plata consultației și astept restul considerabil în zadar. Mi-e rușine să îl solicit. Alerg la farmacie să îmi iau tratamentul pentru a-l începe cât mai curând. Respect rețeta, dar nicio îmbunătățire.

De fapt nu este vorba nici pe departe de infecția pe care o tratam de zor. Îmi confirmă un alt doctor care îmi oferă o consultație impregnată de respect și profesionalism în baza unei asigurări medicale obligatorii fără alte costuri suplimentare.

Rământ uimit de uriașa diferență dintre cele două controale medicale: unul în regim cu plată și lipsit de decență, celălat competent, corect și fără costuri suplimentare.

M-am întrebat ce a determinat-o pe renumita doamnă doctor să renunțe la principiile profesionale, agravându-mi diagnosticul, expunându-mă la terapii inutile și reținând restul care nu i se cuvenea?

Îmi amintesc de cuvântul mângâietor al unei tinere doctorițe plecată din țară, sătulă de colegii de tipul doamnei care mi-a aplicat supratratamentul inutil.

„Nu am mai putut îndura umilința, părinte. Cum să iau sfânta șpagă și apoi să îmi privesc pacientul în ochi? Acest lucru e de neînchipuit pentru mine”,  îmi mărturisește un medic de valoare care ar fi putut face multe pentru România, dacă ar fi fost lăsată să-și continue ascensiunea firească după ani grei de muncă.  

A plecat într-un loc în care nu contează pe cine cunoști și nici ce poți lua de la pacienți, ci ceea ce poți oferi tu pacienților. Mă cutremură conștiința propriei datorii și bunul simț atât de viu de care dă dovadă. Mă uit cu multă admirație la chipul ei. Aș vrea să o așez într-o icoană să fie model de urmat pentru toți cei care slujim oamenii. Nu am această putere, însă sunt convins că dacă va continua să slujească în acest duh o va așeza Dumnezeu în bucuria raiului.

„Cum să mai rabd, părinte, să văd bătrânii încercând disperați să scoată plicuri din capoturile la fel de vechi ca și zilele lor, de teamă să nu rămână netratați? Adesea le dădeam eu bani să se întoarcă acasă, deși salariul meu era la fel de mizerabil ca și pensia lor. Am vrut să lupt pentru un strop de decență în plus, dar m-am autoizolat”, îmi relatează un alt profesionist, întristat și el că i-a fost înfrânt visul de a lucra altfel într-un spital asaltat de bătrâni necăjiți. 



Mi-e  atât de drag acest om  încât îmi vine să îi sărut mâna pe care a preferat s-o întindă pentru a da ce nu era obligat să dea și nu pentru a lua ce nu i se cuvenea. Îi pare rău că nu a putut răbda ca mulți alți colegi și a plecat din țară, dar zbuciumul lui sufletesc mă convinge că nu avea altă soluție pentru a rezista psihic.


Rememorez plin de admirație chipuri ale doctorilor români care ne fac să ne simțim mândri aici, printre străini. Sunt atât de mulți și pricepuți, atât de demni și de corecți. Se ostenesc din plin, uneori până la epuizare, așa cum au făcut-o și în țară. Aici însă lucrează în condiții decente și sunt feriți de umilința plicurilor întinse de oameni zdrobiți și ei de atâta înjosire. „Astfel de doctori valoroși nu sunt doriți în sistemul de acasă, probabil de teamă ca nu cumva să-l schimbe în bineîmi spune cu mâhnire un medic de renume, biruit de deznădejde.

Las toate aceste chipuri să mi se perinde în minte și în inimă și îmi ridic cu multă nădejde ochii către cer, rugând pe Domnul să îi binecuvinteze pe toți medicii prin mâna cărora se revarsă vindecarea, mângâierea și bucuria suferinzilor.




Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vă invit la înmormântarea mea

- Bună ziua, domnule preot, mi se adresează telefonic o voce feminină. - Bună ziua, răspund, bănuind deja că am de-a face cu cineva care e foarte impregnat în gândire și abordare de mentalitatea locului. - Sunt doamna Schmidt și aș dori să vă invit la înmormântarea mea, îmi zice cu o deosebită detașare. - Vă mulțumesc de invitație, spun surprins de abordarea femeii care pare foarte împăcată cu evenimentul de care se pregătește. Nu am mai primit niciodată o astfel de invitație, răspund sfios.  - Păi, nu știu exact când va avea loc, însă eu vreau să mă asigur că totul va fi în regulă. - Suferiți de vreo boală?  - Da, am cancer și e posibil ca în trei ani să se agraveze foarte tare. Însă eu vreau să fiu sigură că înmormântarea mea va decurge așa cum îmi doresc. - Și ce vă doriți în mod deosebit? - Eu nu vreau să fie ca în România. Vreau ceva simplu, așa cum este aici, fără circ, îmi spune doamna pe un ton apăsat.
Mi-e greu să o conving acum că o înmormântare ortodoxă nu este un circ, chi…

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Spurcata femeie lehuză

„Ne-ai spurcat casa. Nu știai că femeile lehuze nu au voie sa iasă din cameră?” Cam așa au fost și sunt încă întâmpinate proaspetele mămici în unele bordeie. Nașterea de prunci a devenit o spurcăciune,  în timp ce avortul și curvia o modă. Nu degeaba se spune că a înnebunit lumea. Da, a înnebunit lumea care a încetat să mai gândească. Vechea dispută vizavi de necurăția femeii lehuze, proaspătă mămică, sau a femeii aflate în perioada menstruației rămâne în actualitate și constituie pe nedrept un motiv de tulburare.
Dragă proaspătă mămică, îți mulțumesc că te-ai jertfit pe tine ca toată sarcina să decurgă bine. Îți mulțumesc că ai împlinit Cuvântul lui Hristos: „Lăsați copiii să vină la Mine”(Matei 19,14) și pentru tot chinul, nădejdea, rugăciunile, teama, îngrijorarea și toată osteanala care au însoțit  lunile de sarcină și momentul nașterii. Poate că îți faci încă o grijă acum că ești necurată datorită scurgerilor naturale, că nu te poți atinge de nimeni, că nu ai voie să intri în bise…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Femeia care își critică bărbatul

„Cu ăsta nu mai ai ce face!”, „E un incapabil, nu mai e ce a fost!”, „M-am săturat să stau în casă cu unul care nu mă bagă în seamă”, „Degeaba îmi bat gura, el tot ce știe face”, „Niciodată nu m-a apreciat”,  „E insuportabil, nu știu ce s-a întâmplat cu el”, „Ăsta nu e în stare de nimic”, „Niciodată nu face ce îi spun” și lista ar putea continua. E o listă plină de afirmații dureroase pe care adesea multe femei le fac la adresa soților lor. 
Sunt nedumerit de acest curent. Încep să caut un răspuns la oameni cu pricepere de sus. Străbat mii de kilometri pentru a ajunge la o cale deschizătoare de noi orizonturi. Întâlnesc un om rânduit de Dumnezeu. Întreb cu grijă ce se întâmplă de peste bărbați curge cu atâtea reproșuri și critici. Unii le merită din plin, deși ele nu fac decât să adâncească criza.  Dar sunt chiar toți atât de nevrednici?
-Femeia care își critică bărbatul pe sine se critică, pentru că la Cununie au devenit amândoi un trup, îmi răspunde părintele și mă aruncă într-o nouă …