Treceți la conținutul principal

Sfânta Șpagă

Sunt într-un oraș cunoscut din România. Am o problemă cu o ureche și merg de urgență la un medic ORL. Cer cea mai bună recomandare și mă grăbesc spre vizita medicală la policlinica cu plată, pentru că o programare urgentă în baza asigurării medicale este imposibilă.

Doamna doctor e în vârstă și pare foarte pricepută. Începe consultația. Mă îngrozesc ustensilele ruginite cu care mi se umblă în ureche. Se constată necesitatea mai multor terapii, bineînțeles contra cost, fără însă a mi se explica diagnosticul grav mâzgălit pe reteță și nici motivele pentru care se va aplica această schemă de tratament. Nicio problemă. Mă bucur că există o soluție la afecțiunea de care sufăr. Primesc un pumn de antibiotice, niște antiinflamatoare puternice și picături de tot felul. Nu îndrăznesc să întreb dacă sunt chiar toate necesare, mai ales antibioticele față de care am o mare reticență.

Întind o bancnotă pentru plata consultației și astept restul considerabil în zadar. Mi-e rușine să îl solicit. Alerg la farmacie să îmi iau tratamentul pentru a-l începe cât mai curând. Respect rețeta, dar nicio îmbunătățire.

De fapt nu este vorba nici pe departe de infecția pe care o tratam de zor. Îmi confirmă un alt doctor care îmi oferă o consultație impregnată de respect și profesionalism în baza unei asigurări medicale obligatorii fără alte costuri suplimentare.

Rământ uimit de uriașa diferență dintre cele două controale medicale: unul în regim cu plată și lipsit de decență, celălat competent, corect și fără costuri suplimentare.

M-am întrebat ce a determinat-o pe renumita doamnă doctor să renunțe la principiile profesionale, agravându-mi diagnosticul, expunându-mă la terapii inutile și reținând restul care nu i se cuvenea?

Îmi amintesc de cuvântul mângâietor al unei tinere doctorițe plecată din țară, sătulă de colegii de tipul doamnei care mi-a aplicat supratratamentul inutil.

„Nu am mai putut îndura umilința, părinte. Cum să iau sfânta șpagă și apoi să îmi privesc pacientul în ochi? Acest lucru e de neînchipuit pentru mine”,  îmi mărturisește un medic de valoare care ar fi putut face multe pentru România, dacă ar fi fost lăsată să-și continue ascensiunea firească după ani grei de muncă.  

A plecat într-un loc în care nu contează pe cine cunoști și nici ce poți lua de la pacienți, ci ceea ce poți oferi tu pacienților. Mă cutremură conștiința propriei datorii și bunul simț atât de viu de care dă dovadă. Mă uit cu multă admirație la chipul ei. Aș vrea să o așez într-o icoană să fie model de urmat pentru toți cei care slujim oamenii. Nu am această putere, însă sunt convins că dacă va continua să slujească în acest duh o va așeza Dumnezeu în bucuria raiului.

„Cum să mai rabd, părinte, să văd bătrânii încercând disperați să scoată plicuri din capoturile la fel de vechi ca și zilele lor, de teamă să nu rămână netratați? Adesea le dădeam eu bani să se întoarcă acasă, deși salariul meu era la fel de mizerabil ca și pensia lor. Am vrut să lupt pentru un strop de decență în plus, dar m-am autoizolat”, îmi relatează un alt profesionist, întristat și el că i-a fost înfrânt visul de a lucra altfel într-un spital asaltat de bătrâni necăjiți. 



Mi-e  atât de drag acest om  încât îmi vine să îi sărut mâna pe care a preferat s-o întindă pentru a da ce nu era obligat să dea și nu pentru a lua ce nu i se cuvenea. Îi pare rău că nu a putut răbda ca mulți alți colegi și a plecat din țară, dar zbuciumul lui sufletesc mă convinge că nu avea altă soluție pentru a rezista psihic.


Rememorez plin de admirație chipuri ale doctorilor români care ne fac să ne simțim mândri aici, printre străini. Sunt atât de mulți și pricepuți, atât de demni și de corecți. Se ostenesc din plin, uneori până la epuizare, așa cum au făcut-o și în țară. Aici însă lucrează în condiții decente și sunt feriți de umilința plicurilor întinse de oameni zdrobiți și ei de atâta înjosire. „Astfel de doctori valoroși nu sunt doriți în sistemul de acasă, probabil de teamă ca nu cumva să-l schimbe în bineîmi spune cu mâhnire un medic de renume, biruit de deznădejde.

Las toate aceste chipuri să mi se perinde în minte și în inimă și îmi ridic cu multă nădejde ochii către cer, rugând pe Domnul să îi binecuvinteze pe toți medicii prin mâna cărora se revarsă vindecarea, mângâierea și bucuria suferinzilor.




Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Nu am voie, dar am nevoie

Maria e nerăbdătoare. Întreaga Sfântă Liturghie e pătrunsă de fiorul așteptării Sfintei Împărtășanii. Astăzi se va împărtăși cu binecuvântarea părintelui duhovnic. Se ridică în picioare și se apropie de Sfântul Altar la îndemnul „Cu frică și cu dragoste să vă apropiați”.
În drum spre Sfântul Potir simte o mână pe spate care o trage înapoi.
-     - Unde te duci? Nu ai fost deja săptămâna trecută? Plus de asta nici post nu este. Nu ai voie, îi spune fulgerător o bătrânică. -    - Nu am voie, dar am nevoie, spune Maria și își continuă drumul, împlinindu-și nevoia de a se împărtăși în fiecare duminică.
O adevărată tulburare pentru Smaranda, care știe din copilărie că la Sfânta Împărtășanie nu se merge decât o dată pe an de Sfintele Paști și în rest doar dacă ești bolnav trupește. Boala sufletească nu intră în mintea Smarandei. Nu a auzit de așa ceva și nici nu crede că există. Ceea ce știe ea din copilărie nu poate nimeni contrazice.
După Sfânta Liturghie merge plină de mânie la părintele care…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Rușine de România

- Bună ziua. Sunt Maria Popescu și aș dori o programare la doamna doctor Müller. - Cum vă numiți? Nu am înțeles, răspunse pe un ton respingător asistenta. Maria îi repetă foarte clar  de două ori numele și îl silabisi ca asistenta să înceteze a se mai preface că nu înțelege. - Ce problemă aveți? întrebă asistenta pe același ton. - Am dureri de spate și aș dori un consult la doamna doctor. - Mergeți direct la chirurgie, sfătui prompt asistenta sătulă deja de cele 2 minute de conversație. - Aș prefera să fiu sfătuită de doctorul meu de familie și nu de dumneavoastră, dacă nu cer prea mult, rosti hotărât Maria. - Bine, veniți astăzi. Însă veți avea mult de așteptat, îngână asistenta și trânti telefonul cu o crasă lipsă de finețe.
Maria trăise în mai multe țări. Acum locuia în Germania de patru ani. Era obișnuită cu astfel de situații și reacționa extrem de calm și hotărât. Trecuse prin experiențe mai dure atunci când își menționa numele și țara de origine. După aspect ai fi jurat că este…

Cu proștii nu vreau să am de-a face

Ștefan crescuse într-un sat de munte înconjurat de priveliști copleșitor de frumoase. Era un loc de poveste încărcat cu lumina sufetelor oamenilor simpli, care și-au petrecut zecile de ani în bucuria de a munci și de a-și păstra conștiința curată. În acest sat, Ion și Ioana, părinții lui Ștefan, s-au trudit din greu să ofere singurului lor copil tot ce avea nevoie pentru a ajunge om mare.
- Să nu ne faci de rușine, îi repetau părinții lui Ștefan, încurajându-l să-și facă datoria față de Dumnezeu și față de oameni.
Au trecut anii și Ștefan a ajuns un renumit profesor universitar. Timpul se scurgea rapid sub presiunea mulțimii de proiecte în care era implicat, a nenumăratelor lucrări pe care le avea de scris sau de corectat, a congreselor fără sfârșit la care participa. 
Într-una din veri reușise să se întoarcă acasă în satul natal și să petreacă și cu părinții lui câteva zile. Bucuroși de revedere, părinții i-au pregătit lui Ștefan un adevărat praznic.
- De ce te-ai ostenit așa, mamă? într…