Treceți la conținutul principal

TACI DIN GURĂ!


- Bă, tu ai venit la oraș și nu mai vrei să porți opinci? Cine te crezi? se răsti profesorul de matematică la un coleg proaspăt venit în clasă, unul dintre cei mai buni la învățătură. Îndrăznise să își spună părerea.

- Taci din gură, că mai ai tu până să ajungi ca mine. Ține-ți gura și lasă aerele ăstea. Te crezi deșteaptă? îi spuse profesoara de română unei eleve cu o minte strălucită.
- Numai puturoșii reușesc în viață, se exprimă profesoara de engleză față de elevul care reușise la bacalaureat pe propriile forțe fără a avea nevoie de meditațiile doamnei.
- Stai jos. Nu ai învățat, conluzionă profesoara de română după ce a ascultat părerile unui elev care nu coincideau cu rândurile dictate de ea de zor în orele precedente.

Nu sunt invenții. Sunt întâmplări reale la care am fost martor. Bătăi, jigniri, umilințe, înjosiri. Și astfel de experiențe au fost parte din drumul devenirii multora dintre noi în instituțiile școlare. Eram prea mici să ne dăm seama de ele. Slavă Domnului! Și naivitatea copilărească își are rostul ei. Unii ar spune că bine ne-au făcut, că pe vremurile acelea așa s-a făcut adevărata școală și că altfel nu am fi ajuns oameni. Eu însă mă gândesc acum  la acei oameni pentru care astfel de experiențe au fost traumatizante și au afectat relația lor cu ei înșiși și cu ceilalți.

Au trecut anii și am luat din acele vremuri cele mai luminoase și haioase amintiri. Dar umbrele umilințelor din sistem s-au transformat în unele suflete în găuri negre care absorb până astăzi curajul de a crede în darurile primite de la Dumnezeu, în valoarea și demnitatea propriei persoane.

Am întâlnit o mulțime de oameni cu un deosebit potențial care nu și-au pus darul în lucrare pentru au fost „crescuți” de formatori care au știut să le calce în picioare personalitatea în proces de dezvoltare. Privesc în special situația multor români aici departe de casă. Sunt oameni valoroși, cu mari daruri de la Dumnezeu, cu un deosebit bun simț, însă cu o conștiință de sine atât de slăbită.

Încerc să încurajez oamenii în efortul de a dobândi cu smerenie conștiința propriei valori, de a realiza importanța demnității umane cu care ne-a înzestrat Însuși Dumnezeu. Mă străduiesc să îi sprijin să prefacă în izvor de putere durerile îndurate în familie, în școală, la ghișeele la care geamul despărțitor aproape îți cădea peste degete, în birourile funcționarilor care te făceau să crezi că ei te plătesc pe tine și nu tu pe ei și că te favorizează când de fapt abia își făceau datoria, la cozile în care te simțeai mai degrabă cerșetor decât cumpărător, și exemplele ar putea continua.

Cred că esența slujirii preoțești este aceea de a-l susține pe om în procesul de conștientizare a înzestrării sale cu Însuși Chipul lui Dumnezeu, de a-l motiva în strădania de identificare a resurselor spirituale de înțelegere și împlinire a propriei vocații. Omul care nu și-a găsit chemarea este un om neașezat, neliniștit, neîmplinit și din aceasta se nasc multe erori care  ne fac pe mulți să suferim. Unii nu își găsesc această așezare pentru că vor darurile altora, alții pentru că sunt prea comozi, iar alții, și nu sunt puțini, pentru că li s-a spus de prea multe ori că sunt proști, că nu sunt buni de nimic, că nu valorează nimic. 

În Biserică aflăm cât de frumos gândește Dumnezeu despre noi și ce încredere Își pune în noi atunci când ne îndeamnă: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.” (Matei 5,16). De aceea datoria Bisericii este să îl ajute pe om să-și descopere adevărata valoare și darurile primite și să învețe împreună cu Dumnezeu și spre slava Lui să le pună în slujirea aproapelui, pentru că doar astfel se vor înmulți oamenii care prețuiesc din inimă oamenii.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Nu am voie, dar am nevoie

Maria e nerăbdătoare. Întreaga Sfântă Liturghie e pătrunsă de fiorul așteptării Sfintei Împărtășanii. Astăzi se va împărtăși cu binecuvântarea părintelui duhovnic. Se ridică în picioare și se apropie de Sfântul Altar la îndemnul „Cu frică și cu dragoste să vă apropiați”.
În drum spre Sfântul Potir simte o mână pe spate care o trage înapoi.
-     - Unde te duci? Nu ai fost deja săptămâna trecută? Plus de asta nici post nu este. Nu ai voie, îi spune fulgerător o bătrânică. -    - Nu am voie, dar am nevoie, spune Maria și își continuă drumul, împlinindu-și nevoia de a se împărtăși în fiecare duminică.
O adevărată tulburare pentru Smaranda, care știe din copilărie că la Sfânta Împărtășanie nu se merge decât o dată pe an de Sfintele Paști și în rest doar dacă ești bolnav trupește. Boala sufletească nu intră în mintea Smarandei. Nu a auzit de așa ceva și nici nu crede că există. Ceea ce știe ea din copilărie nu poate nimeni contrazice.
După Sfânta Liturghie merge plină de mânie la părintele care…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Rușine de România

- Bună ziua. Sunt Maria Popescu și aș dori o programare la doamna doctor Müller. - Cum vă numiți? Nu am înțeles, răspunse pe un ton respingător asistenta. Maria îi repetă foarte clar  de două ori numele și îl silabisi ca asistenta să înceteze a se mai preface că nu înțelege. - Ce problemă aveți? întrebă asistenta pe același ton. - Am dureri de spate și aș dori un consult la doamna doctor. - Mergeți direct la chirurgie, sfătui prompt asistenta sătulă deja de cele 2 minute de conversație. - Aș prefera să fiu sfătuită de doctorul meu de familie și nu de dumneavoastră, dacă nu cer prea mult, rosti hotărât Maria. - Bine, veniți astăzi. Însă veți avea mult de așteptat, îngână asistenta și trânti telefonul cu o crasă lipsă de finețe.
Maria trăise în mai multe țări. Acum locuia în Germania de patru ani. Era obișnuită cu astfel de situații și reacționa extrem de calm și hotărât. Trecuse prin experiențe mai dure atunci când își menționa numele și țara de origine. După aspect ai fi jurat că este…

Cu proștii nu vreau să am de-a face

Ștefan crescuse într-un sat de munte înconjurat de priveliști copleșitor de frumoase. Era un loc de poveste încărcat cu lumina sufetelor oamenilor simpli, care și-au petrecut zecile de ani în bucuria de a munci și de a-și păstra conștiința curată. În acest sat, Ion și Ioana, părinții lui Ștefan, s-au trudit din greu să ofere singurului lor copil tot ce avea nevoie pentru a ajunge om mare.
- Să nu ne faci de rușine, îi repetau părinții lui Ștefan, încurajându-l să-și facă datoria față de Dumnezeu și față de oameni.
Au trecut anii și Ștefan a ajuns un renumit profesor universitar. Timpul se scurgea rapid sub presiunea mulțimii de proiecte în care era implicat, a nenumăratelor lucrări pe care le avea de scris sau de corectat, a congreselor fără sfârșit la care participa. 
Într-una din veri reușise să se întoarcă acasă în satul natal și să petreacă și cu părinții lui câteva zile. Bucuroși de revedere, părinții i-au pregătit lui Ștefan un adevărat praznic.
- De ce te-ai ostenit așa, mamă? într…