Treceți la conținutul principal

TACI DIN GURĂ!


- Bă, tu ai venit la oraș și nu mai vrei să porți opinci? Cine te crezi? se răsti profesorul de matematică la un coleg proaspăt venit în clasă, unul dintre cei mai buni la învățătură. Îndrăznise să își spună părerea.

- Taci din gură, că mai ai tu până să ajungi ca mine. Ține-ți gura și lasă aerele ăstea. Te crezi deșteaptă? îi spuse profesoara de română unei eleve cu o minte strălucită.
- Numai puturoșii reușesc în viață, se exprimă profesoara de engleză față de elevul care reușise la bacalaureat pe propriile forțe fără a avea nevoie de meditațiile doamnei.
- Stai jos. Nu ai învățat, conluzionă profesoara de română după ce a ascultat părerile unui elev care nu coincideau cu rândurile dictate de ea de zor în orele precedente.

Nu sunt invenții. Sunt întâmplări reale la care am fost martor. Bătăi, jigniri, umilințe, înjosiri. Și astfel de experiențe au fost parte din drumul devenirii multora dintre noi în instituțiile școlare. Eram prea mici să ne dăm seama de ele. Slavă Domnului! Și naivitatea copilărească își are rostul ei. Unii ar spune că bine ne-au făcut, că pe vremurile acelea așa s-a făcut adevărata școală și că altfel nu am fi ajuns oameni. Eu însă mă gândesc acum  la acei oameni pentru care astfel de experiențe au fost traumatizante și au afectat relația lor cu ei înșiși și cu ceilalți.

Au trecut anii și am luat din acele vremuri cele mai luminoase și haioase amintiri. Dar umbrele umilințelor din sistem s-au transformat în unele suflete în găuri negre care absorb până astăzi curajul de a crede în darurile primite de la Dumnezeu, în valoarea și demnitatea propriei persoane.

Am întâlnit o mulțime de oameni cu un deosebit potențial care nu și-au pus darul în lucrare pentru au fost „crescuți” de formatori care au știut să le calce în picioare personalitatea în proces de dezvoltare. Privesc în special situația multor români aici departe de casă. Sunt oameni valoroși, cu mari daruri de la Dumnezeu, cu un deosebit bun simț, însă cu o conștiință de sine atât de slăbită.

Încerc să încurajez oamenii în efortul de a dobândi cu smerenie conștiința propriei valori, de a realiza importanța demnității umane cu care ne-a înzestrat Însuși Dumnezeu. Mă străduiesc să îi sprijin să prefacă în izvor de putere durerile îndurate în familie, în școală, la ghișeele la care geamul despărțitor aproape îți cădea peste degete, în birourile funcționarilor care te făceau să crezi că ei te plătesc pe tine și nu tu pe ei și că te favorizează când de fapt abia își făceau datoria, la cozile în care te simțeai mai degrabă cerșetor decât cumpărător, și exemplele ar putea continua.

Cred că esența slujirii preoțești este aceea de a-l susține pe om în procesul de conștientizare a înzestrării sale cu Însuși Chipul lui Dumnezeu, de a-l motiva în strădania de identificare a resurselor spirituale de înțelegere și împlinire a propriei vocații. Omul care nu și-a găsit chemarea este un om neașezat, neliniștit, neîmplinit și din aceasta se nasc multe erori care  ne fac pe mulți să suferim. Unii nu își găsesc această așezare pentru că vor darurile altora, alții pentru că sunt prea comozi, iar alții, și nu sunt puțini, pentru că li s-a spus de prea multe ori că sunt proști, că nu sunt buni de nimic, că nu valorează nimic. 

În Biserică aflăm cât de frumos gândește Dumnezeu despre noi și ce încredere Își pune în noi atunci când ne îndeamnă: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.” (Matei 5,16). De aceea datoria Bisericii este să îl ajute pe om să-și descopere adevărata valoare și darurile primite și să învețe împreună cu Dumnezeu și spre slava Lui să le pună în slujirea aproapelui, pentru că doar astfel se vor înmulți oamenii care prețuiesc din inimă oamenii.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vă invit la înmormântarea mea

- Bună ziua, domnule preot, mi se adresează telefonic o voce feminină. - Bună ziua, răspund, bănuind deja că am de-a face cu cineva care e foarte impregnat în gândire și abordare de mentalitatea locului. - Sunt doamna Schmidt și aș dori să vă invit la înmormântarea mea, îmi zice cu o deosebită detașare. - Vă mulțumesc de invitație, spun surprins de abordarea femeii care pare foarte împăcată cu evenimentul de care se pregătește. Nu am mai primit niciodată o astfel de invitație, răspund sfios.  - Păi, nu știu exact când va avea loc, însă eu vreau să mă asigur că totul va fi în regulă. - Suferiți de vreo boală?  - Da, am cancer și e posibil ca în trei ani să se agraveze foarte tare. Însă eu vreau să fiu sigură că înmormântarea mea va decurge așa cum îmi doresc. - Și ce vă doriți în mod deosebit? - Eu nu vreau să fie ca în România. Vreau ceva simplu, așa cum este aici, fără circ, îmi spune doamna pe un ton apăsat.
Mi-e greu să o conving acum că o înmormântare ortodoxă nu este un circ, chi…

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Spurcata femeie lehuză

„Ne-ai spurcat casa. Nu știai că femeile lehuze nu au voie sa iasă din cameră?” Cam așa au fost și sunt încă întâmpinate proaspetele mămici în unele bordeie. Nașterea de prunci a devenit o spurcăciune,  în timp ce avortul și curvia o modă. Nu degeaba se spune că a înnebunit lumea. Da, a înnebunit lumea care a încetat să mai gândească. Vechea dispută vizavi de necurăția femeii lehuze, proaspătă mămică, sau a femeii aflate în perioada menstruației rămâne în actualitate și constituie pe nedrept un motiv de tulburare.
Dragă proaspătă mămică, îți mulțumesc că te-ai jertfit pe tine ca toată sarcina să decurgă bine. Îți mulțumesc că ai împlinit Cuvântul lui Hristos: „Lăsați copiii să vină la Mine”(Matei 19,14) și pentru tot chinul, nădejdea, rugăciunile, teama, îngrijorarea și toată osteanala care au însoțit  lunile de sarcină și momentul nașterii. Poate că îți faci încă o grijă acum că ești necurată datorită scurgerilor naturale, că nu te poți atinge de nimeni, că nu ai voie să intri în bise…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Femeia care își critică bărbatul

„Cu ăsta nu mai ai ce face!”, „E un incapabil, nu mai e ce a fost!”, „M-am săturat să stau în casă cu unul care nu mă bagă în seamă”, „Degeaba îmi bat gura, el tot ce știe face”, „Niciodată nu m-a apreciat”,  „E insuportabil, nu știu ce s-a întâmplat cu el”, „Ăsta nu e în stare de nimic”, „Niciodată nu face ce îi spun” și lista ar putea continua. E o listă plină de afirmații dureroase pe care adesea multe femei le fac la adresa soților lor. 
Sunt nedumerit de acest curent. Încep să caut un răspuns la oameni cu pricepere de sus. Străbat mii de kilometri pentru a ajunge la o cale deschizătoare de noi orizonturi. Întâlnesc un om rânduit de Dumnezeu. Întreb cu grijă ce se întâmplă de peste bărbați curge cu atâtea reproșuri și critici. Unii le merită din plin, deși ele nu fac decât să adâncească criza.  Dar sunt chiar toți atât de nevrednici?
-Femeia care își critică bărbatul pe sine se critică, pentru că la Cununie au devenit amândoi un trup, îmi răspunde părintele și mă aruncă într-o nouă …