Treceți la conținutul principal

TACI DIN GURĂ!


- Bă, tu ai venit la oraș și nu mai vrei să porți opinci? Cine te crezi? se răsti profesorul de matematică la un coleg proaspăt venit în clasă, unul dintre cei mai buni la învățătură. Îndrăznise să își spună părerea.

- Taci din gură, că mai ai tu până să ajungi ca mine. Ține-ți gura și lasă aerele ăstea. Te crezi deșteaptă? îi spuse profesoara de română unei eleve cu o minte strălucită.
- Numai puturoșii reușesc în viață, se exprimă profesoara de engleză față de elevul care reușise la bacalaureat pe propriile forțe fără a avea nevoie de meditațiile doamnei.
- Stai jos. Nu ai învățat, conluzionă profesoara de română după ce a ascultat părerile unui elev care nu coincideau cu rândurile dictate de ea de zor în orele precedente.

Nu sunt invenții. Sunt întâmplări reale la care am fost martor. Bătăi, jigniri, umilințe, înjosiri. Și astfel de experiențe au fost parte din drumul devenirii multora dintre noi în instituțiile școlare. Eram prea mici să ne dăm seama de ele. Slavă Domnului! Și naivitatea copilărească își are rostul ei. Unii ar spune că bine ne-au făcut, că pe vremurile acelea așa s-a făcut adevărata școală și că altfel nu am fi ajuns oameni. Eu însă mă gândesc acum  la acei oameni pentru care astfel de experiențe au fost traumatizante și au afectat relația lor cu ei înșiși și cu ceilalți.

Au trecut anii și am luat din acele vremuri cele mai luminoase și haioase amintiri. Dar umbrele umilințelor din sistem s-au transformat în unele suflete în găuri negre care absorb până astăzi curajul de a crede în darurile primite de la Dumnezeu, în valoarea și demnitatea propriei persoane.

Am întâlnit o mulțime de oameni cu un deosebit potențial care nu și-au pus darul în lucrare pentru au fost „crescuți” de formatori care au știut să le calce în picioare personalitatea în proces de dezvoltare. Privesc în special situația multor români aici departe de casă. Sunt oameni valoroși, cu mari daruri de la Dumnezeu, cu un deosebit bun simț, însă cu o conștiință de sine atât de slăbită.

Încerc să încurajez oamenii în efortul de a dobândi cu smerenie conștiința propriei valori, de a realiza importanța demnității umane cu care ne-a înzestrat Însuși Dumnezeu. Mă străduiesc să îi sprijin să prefacă în izvor de putere durerile îndurate în familie, în școală, la ghișeele la care geamul despărțitor aproape îți cădea peste degete, în birourile funcționarilor care te făceau să crezi că ei te plătesc pe tine și nu tu pe ei și că te favorizează când de fapt abia își făceau datoria, la cozile în care te simțeai mai degrabă cerșetor decât cumpărător, și exemplele ar putea continua.

Cred că esența slujirii preoțești este aceea de a-l susține pe om în procesul de conștientizare a înzestrării sale cu Însuși Chipul lui Dumnezeu, de a-l motiva în strădania de identificare a resurselor spirituale de înțelegere și împlinire a propriei vocații. Omul care nu și-a găsit chemarea este un om neașezat, neliniștit, neîmplinit și din aceasta se nasc multe erori care  ne fac pe mulți să suferim. Unii nu își găsesc această așezare pentru că vor darurile altora, alții pentru că sunt prea comozi, iar alții, și nu sunt puțini, pentru că li s-a spus de prea multe ori că sunt proști, că nu sunt buni de nimic, că nu valorează nimic. 

În Biserică aflăm cât de frumos gândește Dumnezeu despre noi și ce încredere Își pune în noi atunci când ne îndeamnă: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.” (Matei 5,16). De aceea datoria Bisericii este să îl ajute pe om să-și descopere adevărata valoare și darurile primite și să învețe împreună cu Dumnezeu și spre slava Lui să le pună în slujirea aproapelui, pentru că doar astfel se vor înmulți oamenii care prețuiesc din inimă oamenii.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale. Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte. La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany , în care totul funcționează perfect, unde

Ei mor acum în locul nostru

Ne temem de Corona?  Nu, o știm cu toții, nu ne temem de Corona, ne temem de moarte. Chiar dacă știm că moartea este o realitate a vieții noastre, totuși ne temem de ea, pentru că este urâtă și rece și pentru că noi știm în adâncul nostru că ne-am născut pentru a trăi veșnic. Răstimpul dintre naștere și moarte este perioada în care învățăm să trăim, sau cel puțin așa ar trebui. Este o vreme de descoperire a sensurilor vieții, o vreme în care căutăm să înțelegem de ce ne-am născut și pentru ce merită să ne ostenim în această viață. Dar este și o vreme în care învățăm să murim, o vreme în care învățăm să ne despărțim de oameni, de visurile noastre, de nevoile noastre, de dorințele noastre. Din multe despărțiri pe care le-am trăit în această viață am dobândit mult folos. Uneori despărțirile de anumiți oameni ne-au adus pe calea cea bună. Renunțarea la anumite visuri ne-a adus la adevărata noastră chemare. Jertfirea dorințele noastre a adus bucurie copiilor noștri și doa

Fală și pomană

Maia e cerșetoare. A crescut prin casele de copii și încă se luptă să scape de coșmarul pe care l-a trăit aievea în toți acei ani care ar fi trebuit să fie cei mai frumoși ani ai vieții sale. - Unde să mă duc la muncă? răspunde într-un ton agresiv celor care îi spun să nu mai întindă mâna și să meargă să muncească. Maia nu cunoaște alt ton pentru exprimările ei. Așa i s-a vorbit atâția ani, așa știe să răspundă înapoi. A văzut multe brațe și mâini în anii înfricoșători ai copilăriei sale, însă nicio mână nu i-a fost caldă, niciun braț nu s-a deschis să îi aline durerea. Ele au devenit instrumente de pedeapsă pentru neastâmpărul oricărui copil normal, în loc să fie mângâiere pentru o durere pe care niciun copil din lume nu o poate purta de unul singur. Maia e acum la ușa unui salon în care are loc o pomană. Înăuntru sunt oameni îmbrăcați cu haine scumpe, curați, frumoși, bogați, plini de slavă. Maia e uimită de o lume din care ar vrea să facă parte, dar știe că nu are șansa

Clopotele iertării

-  Va veni o vreme când ai să înțelegi ce-ai făcut, îi spuse Elisabeta, printre suspinele durerii venite nu de la palma primită de la fiul ei, ci din umilința pe care o simțea în acele clipe. Iulian nu dădu doi bani pe cuvintele mamei lui. Nicio urmă de regret. Dimpotrivă satisfacția pe care o așteptase atâta vreme îi copleșea inima. „Merita mai mult decât o palmă”, își spuse el. Iulian avea optsprezece ani. La vârsta de paisprezece ani mama lui plecase de acasă. Se căsătorise cu un bărbat care părea că i se potrivește întru toate. Avea să constante patru ani mai târziu că a fost o mare înșelare și se hotărî să lupte din nou pentru copilul ei. Numai că între timp Iulian se înveninase cumplit cu vorbele tatălui său care o condamna continuu pe Elisabeta, fără a aminti ceva din contribuția lui la despărțirea lor și nici refuzul lui încăpățânat de a-l lăsa pe Iulian să stea la ea. Cu ura hrănită de cuvintele tatălui său, dar și cu ura născută din neacceptarea sentimentului

În căutarea sufletului pereche?

  Melania vrea să se despartă de soțul ei. S-a căsătorit cu el la insistența părințior. Relația a început și a continuat prost. Acum ea dorește  să trăiască fără jigniri, fără certuri, fără învinuiri. Pur și simplu nu mai suportă atmosfera tensionată de acasă. Are un copil dintr-o relație atenrioară. Îl iubește enorm și ar face orice pentru el. Soțul ei face permanent reproșuri copilului pentru orice cadou pe care i-l dăruirește. Dureros și pentru copil și pentru mamă. Pentru soțul ei însă o normalitate. În astfel de reproșuri l-au crescut și părinții lui. Pentru tot ce i-au dat i-au scos ochii. Melania s-a hotărât să pornească din nou în căutarea sufletului pereche. Cei mai mulți oameni vor să găsească sufletul pereche cu care să își împartă viața. E firesc. Așa a zis Domnul: „Nu este bine să fie omul singur pe pământ.” (Facere 2,18) Relația dintre un bărbat și o femeie este așadar o rânduială a firii, un dar de la Dumnezeu. Mulți își doresc acest dar și pornesc în căutarea persoane