Treceți la conținutul principal

Atenție, le curve!


Mariean își așteaptă prietenul din copilărie la aeroport. Andrei a venit într-o călătorie de afaceri și s-a oprit să-l viziteze pe Mariean. Se îmbrățișează cu aceeași bucurie cu care s-au îmbrățișat și acum câțiva ani la plecarea din România. Mariean a emigrat în Italia și Andrei în Germania.
- Haide, urcă, îl invită Mariean pe Andrei, deschizând ușa unui BMW.
- Ciao, Mario. Ce faci pe aici? i se adresează un amic în fața aeroportului mai degrabă plin de români decât de italieni.
- Ciao, stau bine. Am un amico în vizită, răspunde Mariean, făcând cu mâna cunoștinței sale care se grăbește spre terminal.
- Mario? Așa ți se spune aici? Nu te mai cheamă Mariean? întreabă Andrei surprins.
- Ei, așa ne-am obișnuit aici. Preferăm numele italiene că sunt mai ușor de pronunțat, explică Mariean. Dar nu vrei să conduci tu macchina? Hai, să vezi cum merge.

Andrei acceptă provocarea. Pornește și stăpânește bine mașina. Parcurg o bucată bună din drumul spre casă. La un moment Mariean strigă în gura mare:
- Atenție, le curve!
Andrei e buimăcit nu doar de strigătul disperat al lui Mariean, ci și de conținutul mesajului. Se uită în toate părțile într-o fracțiune de secundă, înfricoșat că e pe punctul de a face un accident.
- Curbe, am vrut să spun, se repede Mariean. Aici se se spune altfel. Scusa! 
Andrei se liniștește și conduce până la destinație. Ajunge acasă unde îi întâmpină soția lui Mariean.

- Ciao, Mario! Ați ajuns? Ciao, Andrei. Benvenuto! Mă bucură că ești qui. Haide, intră.

Copiii se îngrădămesc să cunoască musafirul. Niciunul nu știe limba română. Acasă se vorbește italiană de teamă că rezultatele școlare vor fi slabe dacă se va vorbi română acasă.
- Mariean, copiii nu vorbesc limba română? întreabă discret Andrei.
- Ei merg la școală și trebuie să exerseze bine limba italiană. Vorbim acasă italiană ca să învețe copiii mai bine.

Mariean vorbește italiana cu multe greșeli gramaticale, cu un accent departe de a fi corect, cu un vocabular limitat și adesea o împletește cu resturile de limba română pe care s-a obișnuit să le includă în exprimare atunci când are lapsusuri. Soția lui nu se deosebește prea mult de el, doar că nu stâlcește chiar atât de mult limba română, deși este afectată puternic de un accent străin. 

Andrei, care își respectă foarte mult limba maternă, vorbește o română impecabilă după șase ani de ședere în Germania. O întreține prin citit și prin utilizare curentă în familie. Acasă la el se vorbește doar limba română și copiii sunt permanent motivați și ajutați să își dezvolte vocabularul limbii materne.
- Mariean, care este limba în care vorbești cu sufletul tău? îl întreabă Andrei.
- Română, bineînțeles. 
- Atunci aceasta este limba prin care poți spune copiilor tăi ce ai pe suflet, îi spune Andrei și schimbă brusc tema discuției.


de pr. Iosif-Cristian Rădulescu

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Nu am voie, dar am nevoie

Maria e nerăbdătoare. Întreaga Sfântă Liturghie e pătrunsă de fiorul așteptării Sfintei Împărtășanii. Astăzi se va împărtăși cu binecuvântarea părintelui duhovnic. Se ridică în picioare și se apropie de Sfântul Altar la îndemnul „Cu frică și cu dragoste să vă apropiați”.
În drum spre Sfântul Potir simte o mână pe spate care o trage înapoi.
-     - Unde te duci? Nu ai fost deja săptămâna trecută? Plus de asta nici post nu este. Nu ai voie, îi spune fulgerător o bătrânică. -    - Nu am voie, dar am nevoie, spune Maria și își continuă drumul, împlinindu-și nevoia de a se împărtăși în fiecare duminică.
O adevărată tulburare pentru Smaranda, care știe din copilărie că la Sfânta Împărtășanie nu se merge decât o dată pe an de Sfintele Paști și în rest doar dacă ești bolnav trupește. Boala sufletească nu intră în mintea Smarandei. Nu a auzit de așa ceva și nici nu crede că există. Ceea ce știe ea din copilărie nu poate nimeni contrazice.
După Sfânta Liturghie merge plină de mânie la părintele care…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Rușine de România

- Bună ziua. Sunt Maria Popescu și aș dori o programare la doamna doctor Müller. - Cum vă numiți? Nu am înțeles, răspunse pe un ton respingător asistenta. Maria îi repetă foarte clar  de două ori numele și îl silabisi ca asistenta să înceteze a se mai preface că nu înțelege. - Ce problemă aveți? întrebă asistenta pe același ton. - Am dureri de spate și aș dori un consult la doamna doctor. - Mergeți direct la chirurgie, sfătui prompt asistenta sătulă deja de cele 2 minute de conversație. - Aș prefera să fiu sfătuită de doctorul meu de familie și nu de dumneavoastră, dacă nu cer prea mult, rosti hotărât Maria. - Bine, veniți astăzi. Însă veți avea mult de așteptat, îngână asistenta și trânti telefonul cu o crasă lipsă de finețe.
Maria trăise în mai multe țări. Acum locuia în Germania de patru ani. Era obișnuită cu astfel de situații și reacționa extrem de calm și hotărât. Trecuse prin experiențe mai dure atunci când își menționa numele și țara de origine. După aspect ai fi jurat că este…

Cu proștii nu vreau să am de-a face

Ștefan crescuse într-un sat de munte înconjurat de priveliști copleșitor de frumoase. Era un loc de poveste încărcat cu lumina sufetelor oamenilor simpli, care și-au petrecut zecile de ani în bucuria de a munci și de a-și păstra conștiința curată. În acest sat, Ion și Ioana, părinții lui Ștefan, s-au trudit din greu să ofere singurului lor copil tot ce avea nevoie pentru a ajunge om mare.
- Să nu ne faci de rușine, îi repetau părinții lui Ștefan, încurajându-l să-și facă datoria față de Dumnezeu și față de oameni.
Au trecut anii și Ștefan a ajuns un renumit profesor universitar. Timpul se scurgea rapid sub presiunea mulțimii de proiecte în care era implicat, a nenumăratelor lucrări pe care le avea de scris sau de corectat, a congreselor fără sfârșit la care participa. 
Într-una din veri reușise să se întoarcă acasă în satul natal și să petreacă și cu părinții lui câteva zile. Bucuroși de revedere, părinții i-au pregătit lui Ștefan un adevărat praznic.
- De ce te-ai ostenit așa, mamă? într…