Treceți la conținutul principal

Flămând de iubire


Vasile se întorsese fericit acasă. Își împlinise visul pentru care muncise ani îndelungați în străinătate. Își făcuse o casă așa cum aveau și ceilalți vecini, își purtase copiii la școală și acum veni cu o surpriză pentru fiul cel mare care tocmai împlinea optsprezece ani.

Bogdan își îmbrățișă cu bucurie tatăl. Nu îl mai văzuse de vara trecută. De fapt pe tatăl său Bogdan nu îl vedea decât vara. Nu știa ce înseamnă să petreci sărbătorile de Paști sau de Crăciun împreună cu tata, cum e să te tragă tata cu sania, cum e să te țină tata în brațe și să alerge cu tine la spital atunci când ești bolnav. El nu simțise cum e să te bată tata pe umăr și să te încurajeze în cele mai grele momente. Adolescența plină de probleme lăuntrice trecuse prin viața lui Bogdan ca un tren care părea să nu mai ajungă la destinație.

Îmbrățișarea tatălui topi dintr-o dată toate gândurile sfredelitoare ale lui Bogdan, gânduri care lăsaseră urme adânci de durere în inima lui.  Bogdan era un copil devenit el însuși tată pentru frații mai mici și sprijin bărbătesc pentru o mamă căreia banii nu îi puteau ușura singurătatea purtată de-a lungul a două decenii.

Vasile era și el purtat de gândurile de dor spre casă, însă le alunga cu convingerea că își sacrifică viața pentru familie, ca aceasta să aibă tot ceea ce îi trebuie.

Cu entuziasm Vasile îi spuse lui Bogdan:
- Închide ochii și întinde mâna.
Bogdan se conformă. Închise ochii și întinse mâna. Vasile îi așeză pe palma deschisă cheia de la un Mercedes, prima mașină pe care avea să o conducă Bogdan, și aștepta nerăbdător să vadă reacția fiului său.
- Deschide ochii, îi sopti tatăl.
Bogdan deschise ochii, care se umplură de lacrimi. Nu își mai putea controla emoția și spuse tatălui său:
- Asta crezi tu că am așteptat de la tine în toți acești ani? Cu o mașină crezi că poți șterge din sufletul meu durerea de a nu te fi avut alături de mine? Nu aceasta este cheia cu care îmi poți deschide inima încărcată de atâta dor.

Vasile era buimăcit de această reacție. Nu înțelegea ce se întâmplă. După o îmbrățișare atât de caldă să primească asemenea cuvinte? 

- Nerușinatule! Tu știi cât am muncit eu ca să îți cumpăr această mașină?
- Tată, nu de mașină am avut nevoie în toți acești ani, ci de tine! Doar de tine! 
-  Dacă nu plecam, ai fi fost flămând, îi spuse Vasile neștiind ce să mai zică.
- Am fost mereu flămând de iubirea ta, spuse Bogdan și alergă în camera lui, trântind cu putere ușa. Se închisese încă o ușă ce despărțea două suflete menite să fie împreună.

Vasile nu își putea reveni din șoc. Oricât încerca să-l mustre pe Bogdan, știa că acesta avea dreptate. Într-adevăr, fără munca lui Vasile familia nu s-ar fi susținut în toți acești ani. Dar anii aceia pierduți pentru a plăti o casă peste nevoile lor reale, cele două mașini care au stat mai mult în garaj, terenurile pe care nu le-a cultivat nimeni și multe alte lucruri inutile cumpărate să arate lumii că a reușit în viață? Cine avea să dea socoteală pentru acel timp pierdut în zadar? Cine? Nu erau ani pierduți doar din viața lui Vasile, erau ani pierduți din viața întregii familii care purtase o povară mai grea decât sărăcia.

- Îndreaptă tot ce mai poți îndrepta. Chiar și acum mai poți salva ceva, se auzi glasul Eugeniei, soția lui Vasile. 

Ea cunoștea sufletul copiilor ei. Le purta durerea și o alina cu poveștile de fiecare seară cu care îi crescuse pentru a uita de dor. Vasile era mânat de ambiția îmbogățirii cu orice preț. Își făcuse casă, își cumpărase tot ce dorise, acum voia să muncească pentru a ieși cu o pensie mare. Eugenia încercase de multe ori să-l convingă pe Vasile să se întoarcă acasă spunându-i că-i destul, că nu e nevoie să trăiască în România ca în Occident pentru a fi fericiți. 

Vasile șovăia între mânie și resemnarea născută din sinceritatea cu el însuși. Reacția lui Bogdan nu făcea decât să îi confirme temerile cu care a trăit ani la rândul. Abia acum începea să înțeleagă că îmbogățirea nu merită orice preț, că sufletul copiilor lui nu poate fi răscumpărat cu nimic, că anii însingurați ai lui și ai soției și ai copiilor au fost mult prea mulți și că și-a sacrificat familia mai mult decât s-a jertfit pe sine.

- Rămân acasă, spuse Vasile. Aici este locul meu, lângă voi. Dacă ne avem unii pe alții, avem tot ce ne trebuie.

Bogdan asculta dincolo de ușă. Chipul i se lumină. O dorință atât de veche i se împlinea spre bucuria lui deplină. Deschise ușa camerei și ușa inimii sale, sări în brațele tatălui său și îi spuse:
- Îți mulțumesc, tată, pentru aceste cuvinte pe care le aștept de atâta vreme. Ele sunt cel mai frumos dar de ziua mea.


pr. Iosif-Cristian Rădulescu





Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Nu am voie, dar am nevoie

Maria e nerăbdătoare. Întreaga Sfântă Liturghie e pătrunsă de fiorul așteptării Sfintei Împărtășanii. Astăzi se va împărtăși cu binecuvântarea părintelui duhovnic. Se ridică în picioare și se apropie de Sfântul Altar la îndemnul „Cu frică și cu dragoste să vă apropiați”.
În drum spre Sfântul Potir simte o mână pe spate care o trage înapoi.
-     - Unde te duci? Nu ai fost deja săptămâna trecută? Plus de asta nici post nu este. Nu ai voie, îi spune fulgerător o bătrânică. -    - Nu am voie, dar am nevoie, spune Maria și își continuă drumul, împlinindu-și nevoia de a se împărtăși în fiecare duminică.
O adevărată tulburare pentru Smaranda, care știe din copilărie că la Sfânta Împărtășanie nu se merge decât o dată pe an de Sfintele Paști și în rest doar dacă ești bolnav trupește. Boala sufletească nu intră în mintea Smarandei. Nu a auzit de așa ceva și nici nu crede că există. Ceea ce știe ea din copilărie nu poate nimeni contrazice.
După Sfânta Liturghie merge plină de mânie la părintele care…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Rușine de România

- Bună ziua. Sunt Maria Popescu și aș dori o programare la doamna doctor Müller. - Cum vă numiți? Nu am înțeles, răspunse pe un ton respingător asistenta. Maria îi repetă foarte clar  de două ori numele și îl silabisi ca asistenta să înceteze a se mai preface că nu înțelege. - Ce problemă aveți? întrebă asistenta pe același ton. - Am dureri de spate și aș dori un consult la doamna doctor. - Mergeți direct la chirurgie, sfătui prompt asistenta sătulă deja de cele 2 minute de conversație. - Aș prefera să fiu sfătuită de doctorul meu de familie și nu de dumneavoastră, dacă nu cer prea mult, rosti hotărât Maria. - Bine, veniți astăzi. Însă veți avea mult de așteptat, îngână asistenta și trânti telefonul cu o crasă lipsă de finețe.
Maria trăise în mai multe țări. Acum locuia în Germania de patru ani. Era obișnuită cu astfel de situații și reacționa extrem de calm și hotărât. Trecuse prin experiențe mai dure atunci când își menționa numele și țara de origine. După aspect ai fi jurat că este…

Cu proștii nu vreau să am de-a face

Ștefan crescuse într-un sat de munte înconjurat de priveliști copleșitor de frumoase. Era un loc de poveste încărcat cu lumina sufetelor oamenilor simpli, care și-au petrecut zecile de ani în bucuria de a munci și de a-și păstra conștiința curată. În acest sat, Ion și Ioana, părinții lui Ștefan, s-au trudit din greu să ofere singurului lor copil tot ce avea nevoie pentru a ajunge om mare.
- Să nu ne faci de rușine, îi repetau părinții lui Ștefan, încurajându-l să-și facă datoria față de Dumnezeu și față de oameni.
Au trecut anii și Ștefan a ajuns un renumit profesor universitar. Timpul se scurgea rapid sub presiunea mulțimii de proiecte în care era implicat, a nenumăratelor lucrări pe care le avea de scris sau de corectat, a congreselor fără sfârșit la care participa. 
Într-una din veri reușise să se întoarcă acasă în satul natal și să petreacă și cu părinții lui câteva zile. Bucuroși de revedere, părinții i-au pregătit lui Ștefan un adevărat praznic.
- De ce te-ai ostenit așa, mamă? într…