Treceți la conținutul principal

Doar fraierii merg la muncă


Mela se trezea în fiecare dimineață după un somn îndelungat. Își trăgea draperiile și constata de fiecare dată că soarele era deja pe mijlocul cerului. Servea apoi micul dejun pe care îl pregătea cu multă atenție. Era pretențioasă la mâncare și cheltuia pe măsură. Îndată după masă petrecea câteva ore la televizor cu emisiunile preferate. 

- Dar nu ți-ai găsit nimic de muncă? o întrebă Adela, prietena cu care se întâlnea destul de des.
- Dar de ce îmi trebuie muncă? Nu o duc bine așa? Am ajutor social și trăiesc mai bine decât dacă m-aș duce la lucru. La ce folos? spuse Mela amuzându-se.

Adela lucra de zor. Era un spirit întreprinzător. Tot timpul avea idei noi. Lucra în domeniul decorațiunilor interioare, un domeniu care i se potrivea de minune. Își dezvoltase o nouă afacere în ciuda faptului că trecuse printr-un proaspăt faliment. Nu se lăsa. Ținea foarte mult la imaginea ei pe care o susținea cu muncă și sinceritate. 

- Hai să te angajez la firma mea, o ofertă Adela.
- Mulțumesc, dar îmi este bine așa. De ce tot îți bați capul pentru mine? îi răspunse cu iz de mustrare Mela. Ți-am spus doar că sunt mulțumită cu viața mea. Muncesc alții pentru mine.

Mela și Adela erau prietene din liceu. Între ele era o prietenie sinceră. Relația lor era încărcată de momente frumoase și chiar și în Occident s-au stabilit în același oraș pentru a fi aproape una de cealaltă.

Adela era căsătorită și avea doi copii minunați. Mela nu se căsătorise. Îi plăcea să copilărească, zicea ea. Se mulțumea cu ajutorul social și nici prin minte nu îi trecea să meargă la muncă. Pentru ea munca era pentru cei care nu se descurcă în viață. Plăcerea ei era să înșele pe alții spre folosul ei. Șmechereala i se părea cea mai inteligentă formă de existență și fiecare persoană care îi cădea în plasă era un trofeu care părea să premieze calitatea de femeie „descurcăreață”.

- Doar fraierii merg muncă. De dimineață până seara nu știu altceva să facă, izbucni Mela în hohote de râs.

Adela o privi deranjată de afirmație.

- Cu excepția ta. Tu faci totul din pasiune, la tine este altceva, adăugă Mela neștiind cum să își retragă afirmația ofensatoare.

Adela avea o inimă bună. Reuși să treacă cu ușurință pentru superficialitatea Melei, însă nu putea să nu observe că sub hohotele de râs strident se ascundea de fapt o stare deplorabilă. Machiajele încărcate ale Melei, aspectul din ce în ce mai neîngrijit, aerul tot mai accentuat de superioritate erau pentru Adela semnale alarmante ale stării în care se afla prietena ei.

La doar două luni după această afirmație Mela o contactă pe Adela.

- Adela, ajută-mă. Am rămas fără sprijin de la stat. Nu mai primesc ajutor social pentru că am refuzat toate ofertele de muncă făcute. Angajează-mă la tine.
- Mela, am deja toate posturile ocupate. Nu pot să dau afară angajații existenți. Sunt o echipă de excepție. Lucrează conștiincios și profesionist.
- Te rog, măcar să fac curat la birou, insistă Mela.

Adela își dădu acordul, deși nu avea nevoie de încă o femeie de serviciu. Credea că e un moment potrivit să își ajute prietena. Astfel că a doua zi Mela începuse deja treaba, bineînțeles în stilul ei. Punctualitatea lipsea cu desăvârșire, curățenia era făcută superficial, uita ceștile proprii de cafea prin toate încăperile, amâna sarcinile de lucru de pe o zi pe alta, se anunța tot la câteva zile bolnavă. „Lasă că Adela nu îndrăznește să îmi spună ceva că îi este rușine”, se gândea Mela.

Într-adevăr Adelei îi era rușine să îi spună ceva. Nu îndrăznea. Soțul Adelei era și el un om cu mult bun simț. Era însă și  un om foarte hotărât. Astfel că după o lună în care el și Adela făceau curățenie după plecarea Melei o invită la o discuție și îi spuse:
- Îmi pare rău, însă ți-ai risipit și această șansă. Ești concediată.

Mela se dezlănțui într-o criză de isterie și începu să îi reproșeze lui Alexandru, soțul Adelei, tot ce a făcut ea pentru firma lor. Alexandru rămase însă ferm pe poziție și nu își schimbase  în niciun fel hotărârea.

Mela trânti ușa și ieși din clădire. „Ești o puturoasă” i se repeta în minte. Erau exact cuvintele mamei sale, care rămânea adesea singură cu treburile casei în timp ce Mela își vedea de somn, de distracții, de unghii, de televizor. Constatase că deși trecuse de treizeci de ani nu era în stare nici să facă curățenie, nici să gătească, nici să își asume vreo responsabilitate. Își continuă drumul spre casă cu pas apăsat, dând pentru prima oară dreptate mamei sale. 

Mela se hotărî să urmeze modelul Adelei. Erau prietene de atâta vreme și ea nu învățase nimic de la Adela. Sosise timpul cel mai potrivit să recâștige încrederea Adelei și a lui Alexandru. Începu să își caute un loc de muncă și își repeta continuu „Voi reuși. Voi reuși. Voi reuși”. Și reuși își găsească un job și mai ales reuși să aibă deschiderea de a învăța de la ceilalți ceea ce îi lipsea ei.  Mela nu mai era aceeași. Curând descoperi că munca nu e pentru fraieri, ci pentru oamenii responsabili.



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Nu am voie, dar am nevoie

Maria e nerăbdătoare. Întreaga Sfântă Liturghie e pătrunsă de fiorul așteptării Sfintei Împărtășanii. Astăzi se va împărtăși cu binecuvântarea părintelui duhovnic. Se ridică în picioare și se apropie de Sfântul Altar la îndemnul „Cu frică și cu dragoste să vă apropiați”.
În drum spre Sfântul Potir simte o mână pe spate care o trage înapoi.
-     - Unde te duci? Nu ai fost deja săptămâna trecută? Plus de asta nici post nu este. Nu ai voie, îi spune fulgerător o bătrânică. -    - Nu am voie, dar am nevoie, spune Maria și își continuă drumul, împlinindu-și nevoia de a se împărtăși în fiecare duminică.
O adevărată tulburare pentru Smaranda, care știe din copilărie că la Sfânta Împărtășanie nu se merge decât o dată pe an de Sfintele Paști și în rest doar dacă ești bolnav trupește. Boala sufletească nu intră în mintea Smarandei. Nu a auzit de așa ceva și nici nu crede că există. Ceea ce știe ea din copilărie nu poate nimeni contrazice.
După Sfânta Liturghie merge plină de mânie la părintele care…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Rușine de România

- Bună ziua. Sunt Maria Popescu și aș dori o programare la doamna doctor Müller. - Cum vă numiți? Nu am înțeles, răspunse pe un ton respingător asistenta. Maria îi repetă foarte clar  de două ori numele și îl silabisi ca asistenta să înceteze a se mai preface că nu înțelege. - Ce problemă aveți? întrebă asistenta pe același ton. - Am dureri de spate și aș dori un consult la doamna doctor. - Mergeți direct la chirurgie, sfătui prompt asistenta sătulă deja de cele 2 minute de conversație. - Aș prefera să fiu sfătuită de doctorul meu de familie și nu de dumneavoastră, dacă nu cer prea mult, rosti hotărât Maria. - Bine, veniți astăzi. Însă veți avea mult de așteptat, îngână asistenta și trânti telefonul cu o crasă lipsă de finețe.
Maria trăise în mai multe țări. Acum locuia în Germania de patru ani. Era obișnuită cu astfel de situații și reacționa extrem de calm și hotărât. Trecuse prin experiențe mai dure atunci când își menționa numele și țara de origine. După aspect ai fi jurat că este…

Cu proștii nu vreau să am de-a face

Ștefan crescuse într-un sat de munte înconjurat de priveliști copleșitor de frumoase. Era un loc de poveste încărcat cu lumina sufetelor oamenilor simpli, care și-au petrecut zecile de ani în bucuria de a munci și de a-și păstra conștiința curată. În acest sat, Ion și Ioana, părinții lui Ștefan, s-au trudit din greu să ofere singurului lor copil tot ce avea nevoie pentru a ajunge om mare.
- Să nu ne faci de rușine, îi repetau părinții lui Ștefan, încurajându-l să-și facă datoria față de Dumnezeu și față de oameni.
Au trecut anii și Ștefan a ajuns un renumit profesor universitar. Timpul se scurgea rapid sub presiunea mulțimii de proiecte în care era implicat, a nenumăratelor lucrări pe care le avea de scris sau de corectat, a congreselor fără sfârșit la care participa. 
Într-una din veri reușise să se întoarcă acasă în satul natal și să petreacă și cu părinții lui câteva zile. Bucuroși de revedere, părinții i-au pregătit lui Ștefan un adevărat praznic.
- De ce te-ai ostenit așa, mamă? într…