Ștefan se întoarse acasă. Se trânti pe pat, plin de lehamite. Oboseala făcea să îi tremure mâinile și picioarele. O stare de greață îi dădea târcoale. În minte i se derulau chipurile crispate ale colegilor de birou, nemulțumiți că nu au terminat la timp treaba. După douăsprezece ore de muncă Ștefan era la capătul puterilor.
- Tata, ai venit? se repezi bucuros Daniel.
- Lasă-mă acum. Caută-ți de lucru, răspunse scurt și bosumflat Ștefan.
Daniel se conformă. Simți că era ceva în neregulă cu tatăl său. Nu era prima dată. Daniel se confruntase de zeci de ori cu aceeași situație, chiar și atunci când Ștefan venea mult mai devreme acasă sau era liber.
Ștefan făcu un duș și se așeză comod pe canapea pentru a se relaxa în fața televizorului. De fapt numai relaxare nu era aceea. Știri alarmante, emisiuni cu tot felul de vedete confecționate peste noapte, oameni fără morală care își etalau marile realizări economice și profesionale, cu acestea se delecta Ștefan.
- Mă, tu nu ești în stare de nimic, i se adresă Ștefan lui Daniel într-o pauză de publicitate. Ce-ai făcut astăzi toată ziua? Pierzi vremea, nenorocitule. O să îți distrugi viața. O să vezi tu.
Daniel era complet dezorientat. „Iar începe tata cu scandalul?” se gândi copilul nerostindu-și gândul.
- Mi-am făcut temele. Mi-am citit lecturile. Vrei să ți le arăt? întrebă Daniel încercând să își îmbuneze tatăl.
- Lasă că nu am vreme de așa ceva acum. Du-te și mai fă, că nu e destul. Eu nu mă chinuiesc degeaba pentru tine, replică Ștefan, vărsându-și nemulțumirile pe Daniel.
Devenise deja un obicei ca Daniel să înghită nemulțumirile tatălui său. Ștefan trăia complexul inferiorității pe care îl masca puternic cu mult orgoliu și o îngâmfare care crea zid între el și colegii lui. Dar și familia lui era victimă acestui zid.
- Iar începi? interveni Claudia. Dacă nu ești în stare să te porți frumos cu familia ta și mai ales cu copilul tău, măcar lasă-l în pace. Copilul nu este coșul tău de gunoi să verși în el ce nu îți convine ție.
- Tu să îți vezi de treaba ta. E și copilul meu și fac ce vreau cu el.
Așa și făcea. Făcea ce voia cu copilul care de fapt nu era proprietatea lui, ci o ființă unică și valoroasă, pe care însă Ștefan, orbit de propriile stări, o încărca cu răni adânci. Daniel însă era prea dornic de dragostea tatălui său ca să nu îi treacă cu vederea scăpările. Prefera să fie un coș de gunoi decât să nu fie nimic în fața tatălui său.
Ființă tristă. Ce durere se ascundea sub acel chip cu ochii căutători de iubire! Se bucura când îi lua mama lui apărarea, dar acest lucru nu îi dădea încă bucuria dragostei pe care o aștepta cu nădejde de la tatăl său.
Ștefan clacase sub presiunea serviciului. Intrase într-o adâncă criză care îl determină să revizuiască toate prioritățile vieții sale. În una din zilele acelea în care nu își mai găsea rostul, Daniel, care nu îndrăznea să sară în brațele lui Ștefan, prinse mâna tatălui său și o sărută.
- Îți mulțumesc, că stai cu mine acasă, zise Daniel fără să știe motivul pentru care Ștefan nu mai avea puteri să meargă la serviciu.
Ștefan înlemni. Își adusese aminte că și el făcuse același gest cu treizeci de ani în urmă pentru a-și convinge tatăl să îi dea atenție. Deodată în mintea lui se descătușau balaurii trecutului și începură să îi fure somnul multor nopți. Își revedea prezentul amestecat cu umbrele trecutului și începu să distingă amintirile din subsolul ființei sale. Da, toate acele amintiri din beciul minții sale, pe care le aruncase de-a valma ca să se scape de ele. Le azvârlise acolo cu putere și stinse lumina cunoștinței ca să uite cu totul de ele.
Acolo erau îngrămădite cuvintele jignitoare ale tatălui său. Acolo erau nopțile însingurate ale copilului așteptându-și părinții să se întoarcă acasă de la petreceri. Acolo erau exigențele profesorilor care nu îi înțelegeau oboseala nopților nedormite de frica tatălui alcoolic. Acolo erau zilele și nopțile alergate prin tot satul, fără ca nimeni să întrebe de Ștefan. Acolo era neatenția care durea, acolo erau greșelile pe care Ștefan le făcuse în viață ca să se răzbune pe nedreptățile îndurate. Acolo erau multe alte amintiri care aveau nevoie să fie scoase la lumină. Beciul era plin de amintiri și temelia ființei lui suferea de apăsarea acestora.
Ștefan prinse curaj să stea pe loc. Nu mai voia să alerge într-o direcție în care nu se împlinea.
- A venit vremea să deschid beciul și să fac curățenie, spuse Ștefan duhovnicului său. Dar nu înțeleg de ce abia acum.
- Pentru că acum se încheie prima parte a vieții tale, răspunse părintele încurajându-l pe noul drum. Aceasta este cea mai importantă bătălie a vieții tale. Ea cere timp, răbdare, rugăciune și o voință de fier. Nu te vei lupta cu amintirile, te vei lupta cu ego-ul tău întunecat care le ține cu dinții pentru că din ele se hrănește.
- Vă rog să binevoiți să mă însoțiți în această luptă, părinte, îl rugă stăruitor Ștefan.
- Cu darul lui Dumnezeu, răspunse părintele încrezător.
Ștefan începea să fie alt om. Era ambițios și lupta lui dădea roade. Tot la două săptămâni își consulta duhovnicul. Timpul trecea și Ștefan își ușura sufletul. Binecuvânta și ierta, binecuvânta și ierta. Rugăciunea era sursa lui de putere în această lucrare. Pe măsură ce se ruga pentru părinții lui, lumina pătrundea în adâncurile ființei sale și beciul se goli de amintiri dureroase. Acolo se instalase lumina și curățenia, iar amintirile se ridicau în înaltul ființei sale ca niște licurici care îi arătau drumul către darurile ce s-au născut din suferințele îndurate. Nu îl mai dureau amintirile, ci îl povățuiau spre împăcarea cu el însuși și cu ceilalți.
- Cum mă voi împăca eu cu durerea că am făcut din copilul meu un coș de gunoi? În el am revărsat veninul acestor ani în care am refuzat să fac lumină în subsolul ființei mele. Cum voi putea vindeca eu rănile pe care i le-am făcut? M-am răzbunat pe el, fără să îmi dau seama, de parcă el trebuia să poarte suferința mea.
- Asumă-ți și această rană și ofer-o lui Dumnezeu să o vindece. E a ta. Dar mila lui Dumnezeu poate vindeca orice rană și din sufletul tău și din sufletul familiei tale. Începe să te împaci cu pârâșul tău cât mai ești pe cale, îl sfătuia părintele. Dar ai grijă să nu cazi din nou în capcana ego-ului tău.
- Și care este această capcană? întrebă Ștefan.
- Să te oprești la tine însuți și să-ți plângi neputința fără să o oferi lui Dumnezeu spre vindecare.
Pe măsură ce se ruga pentru iertare, Ștefan se ruga și pentru îndreptare. Îi cerea lui Dumnezeu gândul bun ca să poată îndrepta viața sa de acum înainte. Și Dumnezeu binecuvânta cu bucurie inima lui Ștefan, bucurie care devenea vindecare pentru soția și copilul lui.
Comentarii
Trimiteți un comentariu