Treceți la conținutul principal

O terapie vindecătoare


Într-un sat îndepărtat de lume trăia o comunitate foarte bogată însă plină de oameni închiși în propria minte. Privirile lor erau tot timpul ațintite asupra unii altora pentru a prinde în flagrant orice scădere a celuilalt, orice neputință, orice scăpare. Nu ieșeau decât foarte rar în afara satului. Atmosfera era foarte tensionată între ei și aceasta îi epuiza psihic și fizic. Astfel că au început să se îmbolnăvească și să dea vina unii pe alții pentru starea lor sufletească și trupească, sporindu-și tulburarea.
Constrânși de suferință s-au hotărât într-un final să construiască împreună cât mai multe spitale concomitent cu o bogată varietate de locuri de wellness, aducând acolo cei mai mari specialiști din lume. Beneficiind de tot felul de terapii de relaxare și de autocontrol, oamenii au început să își finiseze și mai bine strategiile de luptă, ceea ce a dus la agravarea stării lor lăuntrice.

Disperați au adus în sat un doctor tânăr cu mare faimă de vindecător. Mulțimea de pacienți l-a luat cu asalt încă din prima zi de lucru, sperând că vor găsi la el cea mai bună soluție de a câștiga lupta cu ceilalți. 

- Domnule doctor, nu se mai poate, îi spuse primarul satului cu chipul încrestat adânc de riduri care îi dădeau alură de om obosit și veșnic încruntat. Am căutat peste tot o soluție. La noi sporesc tot mai mult tehnicile și metodele de relaxare și dezvoltare personală, însă liniște nu aflăm. Satul este sub asediul răutăților noastre. Trebuie să găsim o cale să îi biruim pe toți și să punem capăt acestor tensiuni care ne îmbolnăvesc și ne ucid. Cimitirul nostru este deja plin cu oameni care au cedat înainte de vreme. Doar cerul ne mai poate ajuta, adăugă primarul.

Doctorul îl privi cu fața senină și făcu o pauză, de parcă s-ar fi dus cu mintea în înaltul cerului pentru a găsi acolo o soluție.

- Da, doar din cerul din noi, din adâncul nostru, ne mai poate veni scăparea, spuse doctorul.
- Domnule doctor, nu vedeți ce iese din adâncul nostru? Noi nu mai avem resurse să ne mișcăm spre bine. Vreau să găsim cea mai bună strategie de luptă.
- Resurse există, le folosim însă în direcție opusă, continuă doctorul. Cea mai bună strategie de luptă este aceasta: cu aceleași forțe cu care ne războim unii împotriva celorlalți, cu aceeași acrivie cu care vedem neputințele celorlalți, cu aceeași mânie și hotărâre cu care ne împotrivim răutăților celorlalți, cu aceleași resurse putem să ne întoarcem spre noi înșine și să luptăm împotriva propriilor noastre răutăți care ne-au îmbolnăvit.

- Eu nu mai am puteri pentru așa ceva, zise primarul. Cum să îi conving eu pe oameni că trebuie să se întoarcă spre ei înșiși? Cum să le spun că cel mai mare dușman al lor sunt chiar ei înșiși? Mă vor ucide.
- Începeți cu dumneavoastră. Vă aștept la terapie, spuse doctorul hotărât, încurajând primarul deznădăjduit.

Primarul se angaja la o serie de terapii mentale. Începu să înțeleagă cu fiecare ședință că sufletul său are nevoie de propria lui atenție.

- Mă cere adâncul, spuse primarului soției sale aruncând-o într-o perplexitate totală și determinând-o să creadă că se va stinge curând.

Atent la acest adânc, primarul devenea un convingător sol al păcii, dând pildă de dăruire și slujire.

Curând întreg satul se angajă la terapia propusă de doctorul priceput. Oamenii începură să se destindă cu adevărat, să descopere că pe măsură ce lucrau la vindecarea propriilor boli sufletești o nespusă frumusețe lăuntrică ieșea la suprafață și le dădea puterea să vadă cu ochi buni realizările celorlalți și să aprecieze și să își încurajeze consătenii spre bine, să își împartă necazurile și bucuriile, să se ajute unii pe alții, să se accepte pe sine și unii pe alții, să pună gândul bun înaintea celui rău, să trăiască în dragoste și unire.

- Satul nostru este familia noastră, repeta primarul ca pe un motto al vieții sale înnoite.

- Domnule doctor, la ce școală ați învățat asemenea lucruri minunate? întrebă primarul la ultima ședință de terapie.

- Am să vă arăt personal unde am învățat aceste minunate lucruri. Poftiți cu mine, îi spuse doctorul și îl pofti pe primar în mașină. Parcurseră 20 minute în afara localității și se urcară pe o coastă înverzită a unui munte unde se afla o colibă cu un paraclis în care trăia un pustnic bătrân. 

Primarul rămase uimit.

- Nea Vasile, ce faci aici? Am crezut că ai murit, spuse primarul uimit să-l vadă pe vecinul său care își părăsise satul cu 30 de ani în urmă, izgonit de consăteni pe motiv că a luat-o razna și vorbește prea mult despre Dumnezeu și despre iubire.
- Am murit, Florică, dar am înviat aici în această colibă a rugăciunii.
- Și are acum puterea de a-i învia și pe alții, adăugă doctorul cu vizibil sentiment de recunoștință pentru tot ceea ce învățase de la bătrânul călugăr Vasile.









Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Spurcata femeie lehuză

„Ne-ai spurcat casa. Nu știai că femeile lehuze nu au voie sa iasă din cameră?” Cam așa au fost și sunt încă întâmpinate proaspetele mămici în unele bordeie. Nașterea de prunci a devenit o spurcăciune,  în timp ce avortul și curvia o modă. Nu degeaba se spune că a înnebunit lumea. Da, a înnebunit lumea care a încetat să mai gândească. Vechea dispută vizavi de necurăția femeii lehuze, proaspătă mămică, sau a femeii aflate în perioada menstruației rămâne în actualitate și constituie pe nedrept un motiv de tulburare.
Dragă proaspătă mămică, îți mulțumesc că te-ai jertfit pe tine ca toată sarcina să decurgă bine. Îți mulțumesc că ai împlinit Cuvântul lui Hristos: „Lăsați copiii să vină la Mine”(Matei 19,14) și pentru tot chinul, nădejdea, rugăciunile, teama, îngrijorarea și toată osteanala care au însoțit  lunile de sarcină și momentul nașterii. Poate că îți faci încă o grijă acum că ești necurată datorită scurgerilor naturale, că nu te poți atinge de nimeni, că nu ai voie să intri în bise…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Nu am voie, dar am nevoie

Maria e nerăbdătoare. Întreaga Sfântă Liturghie e pătrunsă de fiorul așteptării Sfintei Împărtășanii. Astăzi se va împărtăși cu binecuvântarea părintelui duhovnic. Se ridică în picioare și se apropie de Sfântul Altar la îndemnul „Cu frică și cu dragoste să vă apropiați”.
În drum spre Sfântul Potir simte o mână pe spate care o trage înapoi.
-     - Unde te duci? Nu ai fost deja săptămâna trecută? Plus de asta nici post nu este. Nu ai voie, îi spune fulgerător o bătrânică. -    - Nu am voie, dar am nevoie, spune Maria și își continuă drumul, împlinindu-și nevoia de a se împărtăși în fiecare duminică.
O adevărată tulburare pentru Smaranda, care știe din copilărie că la Sfânta Împărtășanie nu se merge decât o dată pe an de Sfintele Paști și în rest doar dacă ești bolnav trupește. Boala sufletească nu intră în mintea Smarandei. Nu a auzit de așa ceva și nici nu crede că există. Ceea ce știe ea din copilărie nu poate nimeni contrazice.
După Sfânta Liturghie merge plină de mânie la părintele care…

Dezamăgirea, operație pe suflet

Dezamăgire, o mare binefacere? Fără îndoială, da! Dezamăgirea e la fel de benefică dar și dureroasă ca și ruperea unui os sudat greșit pentru a fi pus la locul corect.  Atunci când te încrezi peste măsură în oameni și îi idealizezi te depărtezi de viața ta reală. Mântuitorul Însuși a spus: „Fiți înțelepți ca șerpii și curați ca porumbeii.” (Matei 10,16), cuvânt pe care Sf. Ap. Pavel îl explicitează: „Fraţilor nu fiţi copii la minte; ci la răutate fiţi copii, iar la minte fiţi oameni mari” 1 Cor 14,20. Aceste cuvinte ale Sfintei Scripturi ne cheamă la trezirea minții, la evaluarea corectă a realităților, la eliberarea din visare și mai ales la ieșirea din starea de așteptare. Adesea așteptările noastre, schemele fixe al minții noastre, dorințele noastre egoiste fac posibilă experiența dureroasă a dezamăgirilor.
La baza oricărei relații stă încrederea. Încrederea este de fapt un credit care se poate consuma sau poate spori. Orice încredere consumată este cauzată de neîmplinirea așteptăril…