Treceți la conținutul principal

O terapie vindecătoare


Într-un sat îndepărtat de lume trăia o comunitate foarte bogată însă plină de oameni închiși în propria minte. Privirile lor erau tot timpul ațintite asupra unii altora pentru a prinde în flagrant orice scădere a celuilalt, orice neputință, orice scăpare. Nu ieșeau decât foarte rar în afara satului. Atmosfera era foarte tensionată între ei și aceasta îi epuiza psihic și fizic. Astfel că au început să se îmbolnăvească și să dea vina unii pe alții pentru starea lor sufletească și trupească, sporindu-și tulburarea.
Constrânși de suferință s-au hotărât într-un final să construiască împreună cât mai multe spitale concomitent cu o bogată varietate de locuri de wellness, aducând acolo cei mai mari specialiști din lume. Beneficiind de tot felul de terapii de relaxare și de autocontrol, oamenii au început să își finiseze și mai bine strategiile de luptă, ceea ce a dus la agravarea stării lor lăuntrice.

Disperați au adus în sat un doctor tânăr cu mare faimă de vindecător. Mulțimea de pacienți l-a luat cu asalt încă din prima zi de lucru, sperând că vor găsi la el cea mai bună soluție de a câștiga lupta cu ceilalți. 

- Domnule doctor, nu se mai poate, îi spuse primarul satului cu chipul încrestat adânc de riduri care îi dădeau alură de om obosit și veșnic încruntat. Am căutat peste tot o soluție. La noi sporesc tot mai mult tehnicile și metodele de relaxare și dezvoltare personală, însă liniște nu aflăm. Satul este sub asediul răutăților noastre. Trebuie să găsim o cale să îi biruim pe toți și să punem capăt acestor tensiuni care ne îmbolnăvesc și ne ucid. Cimitirul nostru este deja plin cu oameni care au cedat înainte de vreme. Doar cerul ne mai poate ajuta, adăugă primarul.

Doctorul îl privi cu fața senină și făcu o pauză, de parcă s-ar fi dus cu mintea în înaltul cerului pentru a găsi acolo o soluție.

- Da, doar din cerul din noi, din adâncul nostru, ne mai poate veni scăparea, spuse doctorul.
- Domnule doctor, nu vedeți ce iese din adâncul nostru? Noi nu mai avem resurse să ne mișcăm spre bine. Vreau să găsim cea mai bună strategie de luptă.
- Resurse există, le folosim însă în direcție opusă, continuă doctorul. Cea mai bună strategie de luptă este aceasta: cu aceleași forțe cu care ne războim unii împotriva celorlalți, cu aceeași acrivie cu care vedem neputințele celorlalți, cu aceeași mânie și hotărâre cu care ne împotrivim răutăților celorlalți, cu aceleași resurse putem să ne întoarcem spre noi înșine și să luptăm împotriva propriilor noastre răutăți care ne-au îmbolnăvit.

- Eu nu mai am puteri pentru așa ceva, zise primarul. Cum să îi conving eu pe oameni că trebuie să se întoarcă spre ei înșiși? Cum să le spun că cel mai mare dușman al lor sunt chiar ei înșiși? Mă vor ucide.
- Începeți cu dumneavoastră. Vă aștept la terapie, spuse doctorul hotărât, încurajând primarul deznădăjduit.

Primarul se angaja la o serie de terapii mentale. Începu să înțeleagă cu fiecare ședință că sufletul său are nevoie de propria lui atenție.

- Mă cere adâncul, spuse primarului soției sale aruncând-o într-o perplexitate totală și determinând-o să creadă că se va stinge curând.

Atent la acest adânc, primarul devenea un convingător sol al păcii, dând pildă de dăruire și slujire.

Curând întreg satul se angajă la terapia propusă de doctorul priceput. Oamenii începură să se destindă cu adevărat, să descopere că pe măsură ce lucrau la vindecarea propriilor boli sufletești o nespusă frumusețe lăuntrică ieșea la suprafață și le dădea puterea să vadă cu ochi buni realizările celorlalți și să aprecieze și să își încurajeze consătenii spre bine, să își împartă necazurile și bucuriile, să se ajute unii pe alții, să se accepte pe sine și unii pe alții, să pună gândul bun înaintea celui rău, să trăiască în dragoste și unire.

- Satul nostru este familia noastră, repeta primarul ca pe un motto al vieții sale înnoite.

- Domnule doctor, la ce școală ați învățat asemenea lucruri minunate? întrebă primarul la ultima ședință de terapie.

- Am să vă arăt personal unde am învățat aceste minunate lucruri. Poftiți cu mine, îi spuse doctorul și îl pofti pe primar în mașină. Parcurseră 20 minute în afara localității și se urcară pe o coastă înverzită a unui munte unde se afla o colibă cu un paraclis în care trăia un pustnic bătrân. 

Primarul rămase uimit.

- Nea Vasile, ce faci aici? Am crezut că ai murit, spuse primarul uimit să-l vadă pe vecinul său care își părăsise satul cu 30 de ani în urmă, izgonit de consăteni pe motiv că a luat-o razna și vorbește prea mult despre Dumnezeu și despre iubire.
- Am murit, Florică, dar am înviat aici în această colibă a rugăciunii.
- Și are acum puterea de a-i învia și pe alții, adăugă doctorul cu vizibil sentiment de recunoștință pentru tot ceea ce învățase de la bătrânul călugăr Vasile.









Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Escrocule!

- Trăiești pe spatele nostru, escrocule! șopti Radu în timp ce părintele Ioan predica. Radu era în primul rând și își exprima nemulțumirea față de predică prin comentarii răutăcioase, rostite în așa fel încât să fie auzite de cei din preajmă.
Părintele auzise și el câte ceva și se ruga.  Îi trecu prin minte gândul să-l oprească după miruit și să îl întrebe ce s-a întâmplat. Știa însă că nu poate ajunge la inima lui Radu. De aceea prefera să se roage pentru el, convins că de multe ori rugăciunea transmite mai mult decât cuvintele.
Radu își epuizase energia mâniei și se depărtă mulțumit că cei din jur au auzit tot ce avea pe suflet. De fapt ceea ce avea pe suflet nu avea legătură cu preotul, ci cu propriul tată care de ani mulți trăia pe spatele soției și al copiilor.
Radu își ura tatăl. Voia să îi fie fiu și nu părinte. Voia ca tatăl său să aibă grijă de el și nu invers. Nu putea accepta că un părinte poate avea slăbiciuni așa de mari, că poate cădea, că poate suferi atât de mult din …

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Ce-au făcut din țara mea?

Ioana te privește cu ochi mari și încărcați de cearcăne negre ca și gândurile ei. Stă pe prispsa unei case cârpite cu materiale găsite prin curțile părăsite. Doar verdele ierbii care crește în voie în fața casei pare să dea un pic de culoare tabloului copleșit de îngândurarea chipului unei femei îmbătrânite înainte de vreme.
- Aș fi plecat și eu, maică. Dar unde să mă mai duc? Sunt bătrână.
Așa se simte Ioana la cei patruzeci de ani ai săi. E prea înțeleaptă să mai creadă că viața ei se poate îmbunătăți așa cum și-ar dori atunci când privește la televizor. De altfel, televizorul este cea mai mare bogăție a ei. Cu el își petrece timpul și chiar dacă știe că adesea o minte, îi trece cu vederea neputințele și vicleniile, pentru că altfel ar rămâne de tot singură.
-Uite, nici dinți în gură nu mai am, se plânge Ioana. De unde să am bani să mă îngrijesc de sănătate? Abia mă descurc cu cheltuielile de zi cu zi, deși muncesc vânzătoare de dimineață până seara. Nici duminica nu primesc liber de l…

Mi-e dor să fiu iubită

- Îmi place foarte mult freza ta nouă, o complimentă Laura pe Dragostina. - Da, este singurul lucru pe care îl mai
pot schimba în viața mea, îngână Dragostina.
Laura o privi atent. Chipul Dragostinei trăda nopțile nedormite, lacrimile discrete, frământările nerostite. 
- Hai, să mergem la un ceai care să ne încălzească, zise Laura zgribulită de frig. - Mai degrabă mi-ai da ceva care să îmi încălzească sufletul, rosti Dragostina pierdută în gânduri.
Intrară într-o ceainărie cochetă cu o ambianță încărcată de arome de ceai proaspăt. Se așezară într-un colț retras și depănară amintiri comune. Pe fața Dragostinei reapăru zâmbetul copilului de odinioară. Era bucuroasă că amintirile frumoase stăteau cuminți în adâncul ei și se lăsau acum scoase de pe rafturile copilăriei pentru a fi readuse în atenția inimii. Hohotea de bucurie trecând cu mintea printre acele momente de fericire pe care le împărtășise cu cea mai bună prietenă a ei, Laura.
- Tu ești tot ce mi-a mai rămas din copilărie, măr…