Treceți la conținutul principal

Iubirea mi-a promis că vine repede


O fetiță stătea ghemuită pe o bancă aflată în colțul unei gări. Privea în depărtări cu ochii triști de parcă trenul pe care îl aștepta nu mai avea să mai vină niciodată. În brațe strângea un ursuleț cu blana tocită, cu nasul turtit și cu un ochi lipsă. 

Dintr-o locomotivă se coborî la un moment dat un mecanic și o întrebă:
- Tot aici ești? Pe cine aștepți?
- Aștept Iubirea, spuse fetița, întorcându-și privirea către ursuleț, singurul care părea să îi înțeleagă dorul. 
- Au înnebunit copiii, îngână mecanicul. Tu îi întrebi ceva și ei îți răspund altceva. Nu mai au pic de respect. Acolo să zaci, aruncă mecanicul vorba necugetată și se grăbi să plece acasă.

Fetița se uită atentă la ursuleț. Și el părea obosit de aceleași vorbe. Le auzise de zeci de ori în cele câteva luni de când fetița venea să aștepte Iubirea.

- Hai să ne întindem și să dormim un pic. Poate că vine și Iubirea, îi șopti fata ursulețului și se întinseră împreună pe bancă.

Ochii micuței se închiseră cu repeziciune și visele începură să-i încurajeze așteptarea. Privea uimită chipul Iubirii de care îi era cumplit de dor și inima i se umplu de bucurie.

- Trezește-te și du-te acasă, strigă o femeie care o clătină pe fetiță și o readuse în lumea reală. Bunica ta te așteaptă. Știi foarte bine că e prea bătrână să mai poată alerga după tine. Ce tot faci aici?

- Aștept Iubirea, răspunse fetița din nou, fără speranța că o va mai înțelege vreun om mare.

Era o vecină care credea că fetița s-a îmbolnăvit la cap. Era mai ușor să îi pună un diagnostic decât să își deschidă o clipă brațele ca să potolească fetiței dorul de Iubire.

Încă o noapte se grăbea să își aștearnă întunericul peste oraș. Pentru Luți se apropia din nou bucuria de a visa. Se porni spre casă. Noaptea era un refugiu în tărâmul viselor. Ziua nu era decât o revenire la o lume care părea să se încăpățâneze să rămână rece față de durerea ei.

Bunica o aștepta cu ochii pe jumătate deschiși în singura camera pe care o aveau.

- Hai, copila mea. Te-am aștepta toată ziulica. Ți-am păstrat mâncarea caldă. Nu te mai necăji, va veni Iubirea.

Luți se așeză la masă, îmbucând printre lacrimi de dor cele câteva linguri de tocăniță.

- Iubirea mi-a promis că vine repede. Repede a trecut deja. Ce urmează după repede? o întrebă Luți pe bunica.
- Nu te mai necăji, fetița mea, îi spuse bunica luând-o în brațele tremurânde. Mami a plecat în străinătate ca tu să ai un viitor mai bun.
- Buni, un prezent lipsit de Iubire îmi va face un viitor mai bun? întrebă fetița, îngreunând și mai mult inima bunicii.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Ei mor acum în locul nostru

Ne temem de Corona? Nu, oștim cu toții, nu ne temem de Corona, ne temem de moarte. Chiar dacă știm că moartea este o realitate a vieții noastre, totuși ne temem de ea, pentru că este urâtă și rece și pentru că noi știm în adâncul nostru că ne-am născut pentru a trăi veșnic.
Răstimpul dintre naștere și moarte este perioada în care învățăm să trăim, sau cel puțin așa ar trebui. Este o vreme de descoperire a sensurilor vieții, o vreme în care căutăm să înțelegem de ce ne-am născut și pentru ce merită să ne ostenim în această viață. Dar este și o vreme în care învățăm să murim, o vreme în care învățăm să ne despărțim de oameni, de visurile noastre, de nevoile noastre, de dorințele noastre.
Din multe despărțiri pe care le-am trăit în această viață am dobândit mult folos. Uneori despărțirile de anumiți oameni ne-au adus pe calea cea bună. Renunțarea la anumite visuri ne-a adus la adevărata noastră chemare. Jertfirea dorințele noastre a adus bucurie copiilor noștri și doar prin această jertfir…

Ariana urăște Skype-ul

- Bine ați venit la centrul de consiliere școlară. Ariana, va merge în curând la școală aici în Germania, iar noi vom face toate demersurile ca acest lucru să se întâmple cât mai repede, le spune consilierul pe un ton încurajator.
Ariana și Adriana, sora ei cea mare, privesc în gol. Nu doar numele lor sunt aproape la fel, ci și experiența de viață. Amândouă au trăit cu bunicii aproape întreaga viață, întrucât tatăl și mama lor muncesc de peste douăzeci de ani împreună în Italia. Adriana s-a bucurat totuși în primul an de viață de prezența mamei, Ariana nu a avut această mângâiere.
- Dumnevoastră sunteți tutorele surorii dumneavoastră după cum reiese din actele pe care le-ați depus la dosar. Veniți direct din România? întreabă consilierul. - Da. Am venit aici la o mătușă cu speranța unei vieți mai bune, zice Adriana.
Ariana își roade unghiile și își rotește privirea prin încăperea aproape goală în care are loc consilierea școlară. Ar vrea să dea și ea un răspuns personal la multele în…

Clopotele iertării

Va veni o vreme când ai să înțelegi ce-ai făcut, îi spuse Elisabeta, printre suspinele durerii venite nu de la palma primită de la fiul ei, ci din umilința pe care o simțea în acele clipe.
Iulian nu dădu doi bani pe cuvintele mamei lui. Nicio urmă de regret. Dimpotrivă satisfacția pe care o așteptase atâta vreme îi copleșea inima. „Merita mai mult decât o palmă”, își spuse el.
Iulian avea optsprezece ani. La vârsta de paisprezece ani mama lui plecase de acasă. Se căsătorise cu un bărbat care părea că i se potrivește întru toate. Avea să constante patru ani mai târziu că a fost o mare înșelare și se hotărî să lupte din nou pentru copilul ei. Numai că între timp Iulian se înveninase cumplit cu vorbele tatălui său care o condamna continuu pe Elisabeta, fără a aminti ceva din contribuția lui la despărțirea lor și nici refuzul lui încăpățânat de a-l lăsa pe Iulian să stea la ea.
Cu ura hrănită de cuvintele tatălui său, dar și cu ura născută din neacceptarea sentimentului de părăsire, Iulian…

Omul care a plecat cu crucea în cer

„Oare cum îl voi găsi acum?” mă întreb, gândindu-mă că la fiecare vizită arăta din ce în ce mai rău. „Ce îi voi spune?”, îmi trece fulgerător prin minte. Las totul în grija lui Dumnezeu. Este lucrarea Lui, nu a mea. Ajung în fața camerei de spital la secția paliativă. Apăs clanța ușii salonului cu mâna tremurând de emoția întâlnirii omului purtător de cruce. Îmi adun puterile și intru. - A venit părintele, îi șoptește soția. - Slavă Ție, Doamne, pentru toate. Îți mulțumesc pentru tot ce mi-ai dat să duc în această viață. Îți mulțumesc, Doamne, strigă Dumitru cu toate puterile pe care le mai are.
Rămân total blocat. Parcă a ajuns la final de drum și Îi mulțumește lui Dumnezeu că a putut duce crucea. Totuși doctorii spun că o va mai duce o vreme. Dumitru însă este convins că s-a terminat, iar vizita mea o primește ca pe o pecetluire a ceea ce simte.
Mă grăbesc să începem rugăciunea, pentru că ea este singura cale de mângâiere pentru omul credincios. „Împărate Ceresc, Mângâietorule...”…