Treceți la conținutul principal

Viața noastră nu a trecut degeaba

Dumitru privea casa părinților care începea să se degradeze. Lacrimi i se revărsau pe chip lăsând în urma lor niște fisuri asemenea celor de pe clădirea în fața căreia stătea nemișcat. Nu îndrăznea să intre în casă. Refuza să accepte că în acea clădire și-a petrecut cea mai bucuroasă parte a vieții lui. Într-un târziu roti cheia în poarta înțepenită și pătrunse în curtea pusă la punct. Părinții lui așezaseră totul în ordine înainte de a se duce să se odihnească în locul în care nu mai duceau dorul lui Dumnezeu pentru că Îl vedeau aievea. Iarba înaltă și tăcută așteptase îndelung ca singurul stăpân rămas să calce din nou pragul casei.

Dumitru își scoase instinctiv încălțămintea și începu să meargă desculț prin iarbă. Un fior adânc îi cuprinse sufletul și trupul și îi dădu sentimentul că nu a plecat niciodată, că nu se desparțise nicio clipă de pământul care l-a hrănit atâția ani, că aici a fost dintotdeauna locul lui.

 "Casă, dulce casă", rosti în gând Dumitru. Dar gândul lasă mai degrabă o amărăciune în inima lui plină de dor. Ce nu ar fi dat să audă din nou glasul mustrător al mamei care îl chema la treburile gospodărești, glasul tatălui care îi descoperea tainele naturii, gălăgia orătăniilor care umplea curtea de viață, să vadă chipul morocănos al vecinului care se înveselea după două păhărele de pălincă băute la finalul unei zile grele de muncă.
Ar fi dat, dar nu avea ce. Nici banii, nici faima, nici experiențele acumulate departe de pământul lui nu i-au oferit bucuria pe care i-o oferea acum simpla prezență în curtea părinților.

Roti o altă cheie de data aceasta în ușa casei și pașii tremurând de emoție îl purtară în camerele neschimbate ale copilăriei. Pernele mari și pufoase îl chemau să-i odihnească gândurile pline de dor. Se așeză și începu să plângă.  "Un bărbat nu plânge niciodată", îi răsună în minte glasul tatălui. Dar acum el nu se simțea bărbat,  era copilul de odinioară încărcat cu zeci de ani de dor și gânduri îndreptate mereu spre casă.

Pereții decorați cu lucruri făcute de mâna mamei, cu lucruri moștenite din moși strămoși erau izvor de amintiri care se învălmășeau bucuroase în mintea lui Dumitru cufundat în mangâierea pernei făcute chiar de bunica lui.

Se ridică apoi cu greutate și începu să cerceteze atent tablourile din care îi zâmbea cu căldură un trecut ce a zvâcnit neîncetat în inima lui. Zâmbete și lacrimi se îmbrațișau ca niște prietene vechi pe chipul lui Dumitru.

- E cineva acasă? se auzi brusc glasul vecinei.
- Sunt eu, Mitică, raspunse Dumitru bucuros că reînsuflețea casa tăcută.
- M-am gândit eu că ai ajuns, spuse tanti Florica.
Dumitru o îmbrățișă cu bucurie de parcă și-ar fi îmbrățișat mama. Era o femeie plină de bunătate și mirosea a cozonac exact ca în copilaria lui.
- Ți-am pregătit un cozonac. Te aștept la noi. V-am îngrijit casa cum am putut. Mai mult nu poate mama că uite cât de bătrână sunt și eu, încercă Florica să explice.
- E minunat. Nu am cuvinte să vă mulțumesc că păstrați atât de vie amintirea frumoasă a vieții mele, mărturisi cu recunoștință Dumitru.
-Hai la masă și apoi tot aici o să te întorci.

Dumitru o urmă tăcut și se asezară la masa cu bucatele pline de gustul copilăriei.
- Suntem tot mai puțini.  Murim unul câte unul. Anul acesta s-au dus șase din sat. Noi, bătrânii, ne ducem rând pe rând să ne odihnim, spuse tanti Florica resemnată.
- Și noi, tinerii, ne-am dus tot rând pe rând, dar nu ca să ne odihnim ci să muncim, adaugă Mitică.
-Dragul mamii, de muncă este și aici. Noi am prins vremuri și mai grele decât voi și totuși am muncit și am avut ce ne-a trebuit.  Nu ne-a lipsit nimic și mai ales nu ne-a lipsit familia și nici dragostea cum vă lipsește vouă, zise cu sinceritate tanti Florica.
-Așa este, tanti Florica. Am găsit de toate acolo, numai dragostea nu am găsit-o.
- Mamă, aici și găinile mă iubesc și toate animăluțele pe care le îngrijesc. Și copacii îmi sunt prieteni și îmi oferă roadele și umbra lor. Ce să spun? Noi nu ne-am lăcomit la mai mult și iată viața noastră nu a trecut degeaba. Toate le-am făcut cu rost.

Dumitru mai poposi un timp la tanti Florica și se despărți mai apoi cu sufletul plin de bucurie. Se pregăti să doarmă în casa părintească.  Înainte de culcare răsfoi albume întregi de fotografii și dădu dreptate Floricăi. Pe lângă ei viața nu a trecut degeaba.













Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Escrocule!

- Trăiești pe spatele nostru, escrocule! șopti Radu în timp ce părintele Ioan predica. Radu era în primul rând și își exprima nemulțumirea față de predică prin comentarii răutăcioase, rostite în așa fel încât să fie auzite de cei din preajmă.
Părintele auzise și el câte ceva și se ruga.  Îi trecu prin minte gândul să-l oprească după miruit și să îl întrebe ce s-a întâmplat. Știa însă că nu poate ajunge la inima lui Radu. De aceea prefera să se roage pentru el, convins că de multe ori rugăciunea transmite mai mult decât cuvintele.
Radu își epuizase energia mâniei și se depărtă mulțumit că cei din jur au auzit tot ce avea pe suflet. De fapt ceea ce avea pe suflet nu avea legătură cu preotul, ci cu propriul tată care de ani mulți trăia pe spatele soției și al copiilor.
Radu își ura tatăl. Voia să îi fie fiu și nu părinte. Voia ca tatăl său să aibă grijă de el și nu invers. Nu putea accepta că un părinte poate avea slăbiciuni așa de mari, că poate cădea, că poate suferi atât de mult din …

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Ce-au făcut din țara mea?

Ioana te privește cu ochi mari și încărcați de cearcăne negre ca și gândurile ei. Stă pe prispsa unei case cârpite cu materiale găsite prin curțile părăsite. Doar verdele ierbii care crește în voie în fața casei pare să dea un pic de culoare tabloului copleșit de îngândurarea chipului unei femei îmbătrânite înainte de vreme.
- Aș fi plecat și eu, maică. Dar unde să mă mai duc? Sunt bătrână.
Așa se simte Ioana la cei patruzeci de ani ai săi. E prea înțeleaptă să mai creadă că viața ei se poate îmbunătăți așa cum și-ar dori atunci când privește la televizor. De altfel, televizorul este cea mai mare bogăție a ei. Cu el își petrece timpul și chiar dacă știe că adesea o minte, îi trece cu vederea neputințele și vicleniile, pentru că altfel ar rămâne de tot singură.
-Uite, nici dinți în gură nu mai am, se plânge Ioana. De unde să am bani să mă îngrijesc de sănătate? Abia mă descurc cu cheltuielile de zi cu zi, deși muncesc vânzătoare de dimineață până seara. Nici duminica nu primesc liber de l…

Mi-e dor să fiu iubită

- Îmi place foarte mult freza ta nouă, o complimentă Laura pe Dragostina. - Da, este singurul lucru pe care îl mai
pot schimba în viața mea, îngână Dragostina.
Laura o privi atent. Chipul Dragostinei trăda nopțile nedormite, lacrimile discrete, frământările nerostite. 
- Hai, să mergem la un ceai care să ne încălzească, zise Laura zgribulită de frig. - Mai degrabă mi-ai da ceva care să îmi încălzească sufletul, rosti Dragostina pierdută în gânduri.
Intrară într-o ceainărie cochetă cu o ambianță încărcată de arome de ceai proaspăt. Se așezară într-un colț retras și depănară amintiri comune. Pe fața Dragostinei reapăru zâmbetul copilului de odinioară. Era bucuroasă că amintirile frumoase stăteau cuminți în adâncul ei și se lăsau acum scoase de pe rafturile copilăriei pentru a fi readuse în atenția inimii. Hohotea de bucurie trecând cu mintea printre acele momente de fericire pe care le împărtășise cu cea mai bună prietenă a ei, Laura.
- Tu ești tot ce mi-a mai rămas din copilărie, măr…