Treceți la conținutul principal

Viața noastră nu a trecut degeaba

Dumitru privea casa părinților care începea să se degradeze. Lacrimi i se revărsau pe chip lăsând în urma lor niște fisuri asemenea celor de pe clădirea în fața căreia stătea nemișcat. Nu îndrăznea să intre în casă. Refuza să accepte că în acea clădire și-a petrecut cea mai bucuroasă parte a vieții lui. Într-un târziu roti cheia în poarta înțepenită și pătrunse în curtea pusă la punct. Părinții lui așezaseră totul în ordine înainte de a se duce să se odihnească în locul în care nu mai duceau dorul lui Dumnezeu pentru că Îl vedeau aievea. Iarba înaltă și tăcută așteptase îndelung ca singurul stăpân rămas să calce din nou pragul casei.

Dumitru își scoase instinctiv încălțămintea și începu să meargă desculț prin iarbă. Un fior adânc îi cuprinse sufletul și trupul și îi dădu sentimentul că nu a plecat niciodată, că nu se desparțise nicio clipă de pământul care l-a hrănit atâția ani, că aici a fost dintotdeauna locul lui.

 "Casă, dulce casă", rosti în gând Dumitru. Dar gândul lasă mai degrabă o amărăciune în inima lui plină de dor. Ce nu ar fi dat să audă din nou glasul mustrător al mamei care îl chema la treburile gospodărești, glasul tatălui care îi descoperea tainele naturii, gălăgia orătăniilor care umplea curtea de viață, să vadă chipul morocănos al vecinului care se înveselea după două păhărele de pălincă băute la finalul unei zile grele de muncă.
Ar fi dat, dar nu avea ce. Nici banii, nici faima, nici experiențele acumulate departe de pământul lui nu i-au oferit bucuria pe care i-o oferea acum simpla prezență în curtea părinților.

Roti o altă cheie de data aceasta în ușa casei și pașii tremurând de emoție îl purtară în camerele neschimbate ale copilăriei. Pernele mari și pufoase îl chemau să-i odihnească gândurile pline de dor. Se așeză și începu să plângă.  "Un bărbat nu plânge niciodată", îi răsună în minte glasul tatălui. Dar acum el nu se simțea bărbat,  era copilul de odinioară încărcat cu zeci de ani de dor și gânduri îndreptate mereu spre casă.

Pereții decorați cu lucruri făcute de mâna mamei, cu lucruri moștenite din moși strămoși erau izvor de amintiri care se învălmășeau bucuroase în mintea lui Dumitru cufundat în mangâierea pernei făcute chiar de bunica lui.

Se ridică apoi cu greutate și începu să cerceteze atent tablourile din care îi zâmbea cu căldură un trecut ce a zvâcnit neîncetat în inima lui. Zâmbete și lacrimi se îmbrațișau ca niște prietene vechi pe chipul lui Dumitru.

- E cineva acasă? se auzi brusc glasul vecinei.
- Sunt eu, Mitică, raspunse Dumitru bucuros că reînsuflețea casa tăcută.
- M-am gândit eu că ai ajuns, spuse tanti Florica.
Dumitru o îmbrățișă cu bucurie de parcă și-ar fi îmbrățișat mama. Era o femeie plină de bunătate și mirosea a cozonac exact ca în copilaria lui.
- Ți-am pregătit un cozonac. Te aștept la noi. V-am îngrijit casa cum am putut. Mai mult nu poate mama că uite cât de bătrână sunt și eu, încercă Florica să explice.
- E minunat. Nu am cuvinte să vă mulțumesc că păstrați atât de vie amintirea frumoasă a vieții mele, mărturisi cu recunoștință Dumitru.
-Hai la masă și apoi tot aici o să te întorci.

Dumitru o urmă tăcut și se asezară la masa cu bucatele pline de gustul copilăriei.
- Suntem tot mai puțini.  Murim unul câte unul. Anul acesta s-au dus șase din sat. Noi, bătrânii, ne ducem rând pe rând să ne odihnim, spuse tanti Florica resemnată.
- Și noi, tinerii, ne-am dus tot rând pe rând, dar nu ca să ne odihnim ci să muncim, adaugă Mitică.
-Dragul mamii, de muncă este și aici. Noi am prins vremuri și mai grele decât voi și totuși am muncit și am avut ce ne-a trebuit.  Nu ne-a lipsit nimic și mai ales nu ne-a lipsit familia și nici dragostea cum vă lipsește vouă, zise cu sinceritate tanti Florica.
-Așa este, tanti Florica. Am găsit de toate acolo, numai dragostea nu am găsit-o.
- Mamă, aici și găinile mă iubesc și toate animăluțele pe care le îngrijesc. Și copacii îmi sunt prieteni și îmi oferă roadele și umbra lor. Ce să spun? Noi nu ne-am lăcomit la mai mult și iată viața noastră nu a trecut degeaba. Toate le-am făcut cu rost.

Dumitru mai poposi un timp la tanti Florica și se despărți mai apoi cu sufletul plin de bucurie. Se pregăti să doarmă în casa părintească.  Înainte de culcare răsfoi albume întregi de fotografii și dădu dreptate Floricăi. Pe lângă ei viața nu a trecut degeaba.













Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Vă invit la înmormântarea mea

- Bună ziua, domnule preot, mi se adresează telefonic o voce feminină. - Bună ziua, răspund, bănuind deja că am de-a face cu cineva care e foarte impregnat în gândire și abordare de mentalitatea locului. - Sunt doamna Schmidt și aș dori să vă invit la înmormântarea mea, îmi zice cu o deosebită detașare. - Vă mulțumesc de invitație, spun surprins de abordarea femeii care pare foarte împăcată cu evenimentul de care se pregătește. Nu am mai primit niciodată o astfel de invitație, răspund sfios.  - Păi, nu știu exact când va avea loc, însă eu vreau să mă asigur că totul va fi în regulă. - Suferiți de vreo boală?  - Da, am cancer și e posibil ca în trei ani să se agraveze foarte tare. Însă eu vreau să fiu sigură că înmormântarea mea va decurge așa cum îmi doresc. - Și ce vă doriți în mod deosebit? - Eu nu vreau să fie ca în România. Vreau ceva simplu, așa cum este aici, fără circ, îmi spune doamna pe un ton apăsat.
Mi-e greu să o conving acum că o înmormântare ortodoxă nu este un circ, chi…

Spurcata femeie lehuză

„Ne-ai spurcat casa. Nu știai că femeile lehuze nu au voie sa iasă din cameră?” Cam așa au fost și sunt încă întâmpinate proaspetele mămici în unele bordeie. Nașterea de prunci a devenit o spurcăciune,  în timp ce avortul și curvia o modă. Nu degeaba se spune că a înnebunit lumea. Da, a înnebunit lumea care a încetat să mai gândească. Vechea dispută vizavi de necurăția femeii lehuze, proaspătă mămică, sau a femeii aflate în perioada menstruației rămâne în actualitate și constituie pe nedrept un motiv de tulburare.
Dragă proaspătă mămică, îți mulțumesc că te-ai jertfit pe tine ca toată sarcina să decurgă bine. Îți mulțumesc că ai împlinit Cuvântul lui Hristos: „Lăsați copiii să vină la Mine”(Matei 19,14) și pentru tot chinul, nădejdea, rugăciunile, teama, îngrijorarea și toată osteanala care au însoțit  lunile de sarcină și momentul nașterii. Poate că îți faci încă o grijă acum că ești necurată datorită scurgerilor naturale, că nu te poți atinge de nimeni, că nu ai voie să intri în bise…

Femeia care își critică bărbatul

„Cu ăsta nu mai ai ce face!”, „E un incapabil, nu mai e ce a fost!”, „M-am săturat să stau în casă cu unul care nu mă bagă în seamă”, „Degeaba îmi bat gura, el tot ce știe face”, „Niciodată nu m-a apreciat”,  „E insuportabil, nu știu ce s-a întâmplat cu el”, „Ăsta nu e în stare de nimic”, „Niciodată nu face ce îi spun” și lista ar putea continua. E o listă plină de afirmații dureroase pe care adesea multe femei le fac la adresa soților lor. 
Sunt nedumerit de acest curent. Încep să caut un răspuns la oameni cu pricepere de sus. Străbat mii de kilometri pentru a ajunge la o cale deschizătoare de noi orizonturi. Întâlnesc un om rânduit de Dumnezeu. Întreb cu grijă ce se întâmplă de peste bărbați curge cu atâtea reproșuri și critici. Unii le merită din plin, deși ele nu fac decât să adâncească criza.  Dar sunt chiar toți atât de nevrednici?
-Femeia care își critică bărbatul pe sine se critică, pentru că la Cununie au devenit amândoi un trup, îmi răspunde părintele și mă aruncă într-o nouă …