Treceți la conținutul principal

Viața noastră nu a trecut degeaba

Dumitru privea casa părinților care începea să se degradeze. Lacrimi i se revărsau pe chip lăsând în urma lor niște fisuri asemenea celor de pe clădirea în fața căreia stătea nemișcat. Nu îndrăznea să intre în casă. Refuza să accepte că în acea clădire și-a petrecut cea mai bucuroasă parte a vieții lui. Într-un târziu roti cheia în poarta înțepenită și pătrunse în curtea pusă la punct. Părinții lui așezaseră totul în ordine înainte de a se duce să se odihnească în locul în care nu mai duceau dorul lui Dumnezeu pentru că Îl vedeau aievea. Iarba înaltă și tăcută așteptase îndelung ca singurul stăpân rămas să calce din nou pragul casei.

Dumitru își scoase instinctiv încălțămintea și începu să meargă desculț prin iarbă. Un fior adânc îi cuprinse sufletul și trupul și îi dădu sentimentul că nu a plecat niciodată, că nu se desparțise nicio clipă de pământul care l-a hrănit atâția ani, că aici a fost dintotdeauna locul lui.

 "Casă, dulce casă", rosti în gând Dumitru. Dar gândul lasă mai degrabă o amărăciune în inima lui plină de dor. Ce nu ar fi dat să audă din nou glasul mustrător al mamei care îl chema la treburile gospodărești, glasul tatălui care îi descoperea tainele naturii, gălăgia orătăniilor care umplea curtea de viață, să vadă chipul morocănos al vecinului care se înveselea după două păhărele de pălincă băute la finalul unei zile grele de muncă.
Ar fi dat, dar nu avea ce. Nici banii, nici faima, nici experiențele acumulate departe de pământul lui nu i-au oferit bucuria pe care i-o oferea acum simpla prezență în curtea părinților.

Roti o altă cheie de data aceasta în ușa casei și pașii tremurând de emoție îl purtară în camerele neschimbate ale copilăriei. Pernele mari și pufoase îl chemau să-i odihnească gândurile pline de dor. Se așeză și începu să plângă.  "Un bărbat nu plânge niciodată", îi răsună în minte glasul tatălui. Dar acum el nu se simțea bărbat,  era copilul de odinioară încărcat cu zeci de ani de dor și gânduri îndreptate mereu spre casă.

Pereții decorați cu lucruri făcute de mâna mamei, cu lucruri moștenite din moși strămoși erau izvor de amintiri care se învălmășeau bucuroase în mintea lui Dumitru cufundat în mangâierea pernei făcute chiar de bunica lui.

Se ridică apoi cu greutate și începu să cerceteze atent tablourile din care îi zâmbea cu căldură un trecut ce a zvâcnit neîncetat în inima lui. Zâmbete și lacrimi se îmbrațișau ca niște prietene vechi pe chipul lui Dumitru.

- E cineva acasă? se auzi brusc glasul vecinei.
- Sunt eu, Mitică, raspunse Dumitru bucuros că reînsuflețea casa tăcută.
- M-am gândit eu că ai ajuns, spuse tanti Florica.
Dumitru o îmbrățișă cu bucurie de parcă și-ar fi îmbrățișat mama. Era o femeie plină de bunătate și mirosea a cozonac exact ca în copilaria lui.
- Ți-am pregătit un cozonac. Te aștept la noi. V-am îngrijit casa cum am putut. Mai mult nu poate mama că uite cât de bătrână sunt și eu, încercă Florica să explice.
- E minunat. Nu am cuvinte să vă mulțumesc că păstrați atât de vie amintirea frumoasă a vieții mele, mărturisi cu recunoștință Dumitru.
-Hai la masă și apoi tot aici o să te întorci.

Dumitru o urmă tăcut și se asezară la masa cu bucatele pline de gustul copilăriei.
- Suntem tot mai puțini.  Murim unul câte unul. Anul acesta s-au dus șase din sat. Noi, bătrânii, ne ducem rând pe rând să ne odihnim, spuse tanti Florica resemnată.
- Și noi, tinerii, ne-am dus tot rând pe rând, dar nu ca să ne odihnim ci să muncim, adaugă Mitică.
-Dragul mamii, de muncă este și aici. Noi am prins vremuri și mai grele decât voi și totuși am muncit și am avut ce ne-a trebuit.  Nu ne-a lipsit nimic și mai ales nu ne-a lipsit familia și nici dragostea cum vă lipsește vouă, zise cu sinceritate tanti Florica.
-Așa este, tanti Florica. Am găsit de toate acolo, numai dragostea nu am găsit-o.
- Mamă, aici și găinile mă iubesc și toate animăluțele pe care le îngrijesc. Și copacii îmi sunt prieteni și îmi oferă roadele și umbra lor. Ce să spun? Noi nu ne-am lăcomit la mai mult și iată viața noastră nu a trecut degeaba. Toate le-am făcut cu rost.

Dumitru mai poposi un timp la tanti Florica și se despărți mai apoi cu sufletul plin de bucurie. Se pregăti să doarmă în casa părintească.  Înainte de culcare răsfoi albume întregi de fotografii și dădu dreptate Floricăi. Pe lângă ei viața nu a trecut degeaba.













Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale. Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte. La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany , în care totul funcționează perfect, unde

Ei mor acum în locul nostru

Ne temem de Corona?  Nu, o știm cu toții, nu ne temem de Corona, ne temem de moarte. Chiar dacă știm că moartea este o realitate a vieții noastre, totuși ne temem de ea, pentru că este urâtă și rece și pentru că noi știm în adâncul nostru că ne-am născut pentru a trăi veșnic. Răstimpul dintre naștere și moarte este perioada în care învățăm să trăim, sau cel puțin așa ar trebui. Este o vreme de descoperire a sensurilor vieții, o vreme în care căutăm să înțelegem de ce ne-am născut și pentru ce merită să ne ostenim în această viață. Dar este și o vreme în care învățăm să murim, o vreme în care învățăm să ne despărțim de oameni, de visurile noastre, de nevoile noastre, de dorințele noastre. Din multe despărțiri pe care le-am trăit în această viață am dobândit mult folos. Uneori despărțirile de anumiți oameni ne-au adus pe calea cea bună. Renunțarea la anumite visuri ne-a adus la adevărata noastră chemare. Jertfirea dorințele noastre a adus bucurie copiilor noștri și doa

Fală și pomană

Maia e cerșetoare. A crescut prin casele de copii și încă se luptă să scape de coșmarul pe care l-a trăit aievea în toți acei ani care ar fi trebuit să fie cei mai frumoși ani ai vieții sale. - Unde să mă duc la muncă? răspunde într-un ton agresiv celor care îi spun să nu mai întindă mâna și să meargă să muncească. Maia nu cunoaște alt ton pentru exprimările ei. Așa i s-a vorbit atâția ani, așa știe să răspundă înapoi. A văzut multe brațe și mâini în anii înfricoșători ai copilăriei sale, însă nicio mână nu i-a fost caldă, niciun braț nu s-a deschis să îi aline durerea. Ele au devenit instrumente de pedeapsă pentru neastâmpărul oricărui copil normal, în loc să fie mângâiere pentru o durere pe care niciun copil din lume nu o poate purta de unul singur. Maia e acum la ușa unui salon în care are loc o pomană. Înăuntru sunt oameni îmbrăcați cu haine scumpe, curați, frumoși, bogați, plini de slavă. Maia e uimită de o lume din care ar vrea să facă parte, dar știe că nu are șansa

Clopotele iertării

-  Va veni o vreme când ai să înțelegi ce-ai făcut, îi spuse Elisabeta, printre suspinele durerii venite nu de la palma primită de la fiul ei, ci din umilința pe care o simțea în acele clipe. Iulian nu dădu doi bani pe cuvintele mamei lui. Nicio urmă de regret. Dimpotrivă satisfacția pe care o așteptase atâta vreme îi copleșea inima. „Merita mai mult decât o palmă”, își spuse el. Iulian avea optsprezece ani. La vârsta de paisprezece ani mama lui plecase de acasă. Se căsătorise cu un bărbat care părea că i se potrivește întru toate. Avea să constante patru ani mai târziu că a fost o mare înșelare și se hotărî să lupte din nou pentru copilul ei. Numai că între timp Iulian se înveninase cumplit cu vorbele tatălui său care o condamna continuu pe Elisabeta, fără a aminti ceva din contribuția lui la despărțirea lor și nici refuzul lui încăpățânat de a-l lăsa pe Iulian să stea la ea. Cu ura hrănită de cuvintele tatălui său, dar și cu ura născută din neacceptarea sentimentului

În căutarea sufletului pereche?

  Melania vrea să se despartă de soțul ei. S-a căsătorit cu el la insistența părințior. Relația a început și a continuat prost. Acum ea dorește  să trăiască fără jigniri, fără certuri, fără învinuiri. Pur și simplu nu mai suportă atmosfera tensionată de acasă. Are un copil dintr-o relație atenrioară. Îl iubește enorm și ar face orice pentru el. Soțul ei face permanent reproșuri copilului pentru orice cadou pe care i-l dăruirește. Dureros și pentru copil și pentru mamă. Pentru soțul ei însă o normalitate. În astfel de reproșuri l-au crescut și părinții lui. Pentru tot ce i-au dat i-au scos ochii. Melania s-a hotărât să pornească din nou în căutarea sufletului pereche. Cei mai mulți oameni vor să găsească sufletul pereche cu care să își împartă viața. E firesc. Așa a zis Domnul: „Nu este bine să fie omul singur pe pământ.” (Facere 2,18) Relația dintre un bărbat și o femeie este așadar o rânduială a firii, un dar de la Dumnezeu. Mulți își doresc acest dar și pornesc în căutarea persoane