Treceți la conținutul principal

Rușine de România


- Bună ziua. Sunt Maria Popescu și aș dori o programare la doamna doctor Müller.
- Cum vă numiți? Nu am înțeles, răspunse pe un ton respingător asistenta.
Maria îi repetă foarte clar  de două ori numele și îl silabisi ca asistenta să înceteze a se mai preface că nu înțelege.
- Ce problemă aveți? întrebă asistenta pe același ton.
- Am dureri de spate și aș dori un consult la doamna doctor.
- Mergeți direct la chirurgie, sfătui prompt asistenta sătulă deja de cele 2 minute de conversație.
- Aș prefera să fiu sfătuită de doctorul meu de familie și nu de dumneavoastră, dacă nu cer prea mult, rosti hotărât Maria.
- Bine, veniți astăzi. Însă veți avea mult de așteptat, îngână asistenta și trânti telefonul cu o crasă lipsă de finețe.

Maria trăise în mai multe țări. Acum locuia în Germania de patru ani. Era obișnuită cu astfel de situații și reacționa extrem de calm și hotărât. Trecuse prin experiențe mai dure atunci când își menționa numele și țara de origine. După aspect ai fi jurat că este nemțoaică get-beget. În realitate era o româncă autentică și cu o atitudine demnă de toată admirația.

- Eu nu știu cum poți trăi atât de insensibilă, îi mărturisi Bianca, prietena ei cea mai bună care venise să o viziteze. Eu nu rezist nici la cea mai mică aluzie jignitoare la adresa naționalității mele. Mă paralizează rușinea.

- Nu este insensibilitate, Bianca. Conștientizarea și asumarea identității este cel mai bun scut de apărare în fața unor astfel de situații. La început reacționam și eu ca tine, însă curând mi-am dat seama că nu sunt suficient de ancorată în identitatea pe care o am. Am stat și m-am gândit la tot ceea ce mă definește și am realizat că tot ceea ce sunt și pot datorez României. Voi fi veșnic recunoscătoare țării mele pentru tot ce mi-a dăruit și acționez cu demnitate în baza a tot ce am învățat acolo. Aici mulți oameni se împiedică de stereotipuri, preferând prejudecățile care îi pun în avantaj și încercând să se elibereze de prejudecățile care îi incomodează când vine vorba de propriile plăceri și ambiții.

- Nu începe iar cu teoriile acestea, spuse plictisită Bianca.

- Nu, nu e o teorie. Este realitatea pe care o observ. De când am învățat că nu are niciun rost să stai cu ochii în pământ în fața celor care îți detestă originea și țara, pe care nici măcar nu o cunosc, am început să mă bucur mai mult de viața mea. Nu am motive să mă port de parcă mi s-ar reproșa continuu că am ajuns într-un loc greșit. Știu foarte bine cine sunt, ce pot și care îmi este rostul aici. Am ajuns să fiu atentă la acest spectacol al neputinței umane și să mă gândesc uneori dacă pot ajuta cu ceva.

- Nu ai cu ce să ajuți. Aceasta va fi soarta noastră până vom muri, adăugă Bianca resemnată.

- Bianca, tu mă cunoști foarte bine. Știi că eu nu sunt o fatalistă. Destinul e în mâinile noastre. Nu are rost să stai și să aștepți dragostea sau respectul unor oameni care se agață de prejudecăți ca să te țină la distanță sau ca să își proiecteze propriile frustrări asupra ta. Este mai ușor să îndepărtezi un om decât să te porți frumos cu el. Am înțeles acest lucru și m-am vindecat de boala așteptărilor. Învăț ceea ce am de învățat de la fiecare om, fie că e bun sau rău cu mine.

Bianca reflecta. Și-ar fi dorit și ea limpezimea minții Mariei. Și-ar fi dorit curajul de a-și înfrunta sentimentul de rușine ce o cuprindea atunci când intra în relație cu străinii cărora trebuia să le spună că vine din România. Era obișnuită să îi vadă pe străini ca pe niște zei, iar pe ea însăși ca pe o cenușăreasă care aștepta zâna cea bună să o scoată la lumina frumuseții ascunse dincolo de hainele ponosite.

- Și atunci de ce eu mă simt mereu rușinată de faptul că vin din România?

- Bianca, nu îi lăsa pe alții să gândească în locul tău. Ce este România pentru tine? Este locul în care te-ai născut? Este pământul care te-a hrănit? E cerul pe care l-ai umplut cu râsetele de copil? E glia pe care ai udat-o cu lacrimile tale? Sunt părinții de care ți-e dor? Sunt morții așezați tăcut în țărâna ei? Sunt glasurile celor care te-au însoțit pe drumul devenirii tale? Sunt mâinile întinse care te-au ridicat și povățuit spre chemarea ta?

- Cred că totul la un loc, răspunse Bianca cu inima domoală.

- Pentru cei care nu au trăit în România ea nu este decât ce se spune despre ea. Eu am încetat de mult să mă rușinez de o imagine pe care alții o propagă despre noi. Sunt mândră că vin din România, pentru că România este pentru mine viața pe care am primit-o acolo cu toate darurile, binecuvântările și suferințele ei. 

- Hai, să mergem la o plimbare și mai vorbim. Mă tulbură această discuție între patru pereți, insistă Bianca.

Maria și Bianca se pregătiră de plecare și urcară în lift. În lift urcă și un vecin.

- Dumneavoastră sunteți noua vecină din România. Incredibil câtă corupție este la dumneavoastră în țară, spuse cu aroganță și falsă îngrijorare vecinul.

Bianca roși de rușine. Maria însă răspunse prompt:

- Da, este multă corupție, ca de altfel și în alte țări. Dar știați că România este cu mai mult decât atât? Dumneavoastră ați fost vreodată în România?
- Nu, nu am fost niciodată, admise cu jumătate de gură vecinul.
- Vă invit eu cu drag când se ivește ocazia, ca să vedeți și ceea ce nu se vede la televizor, adăugă pe un ton extrem de vioi Maria.

Discuția se opri brusc pentru că liftul ajunse la destinație, spre ușurarea vecinului, căruia Maria îi spuse cu zâmbetul pe buze:
- Vă doresc o zi la fel de frumoasă ca și țara mea, România!
- Maria, jos pălăria! zise Bianca extrem de încântată. Te admir!

Maria și Bianca porniră bucuroase să savureze plimbarea și bucuria de a fi.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vă invit la înmormântarea mea

- Bună ziua, domnule preot, mi se adresează telefonic o voce feminină. - Bună ziua, răspund, bănuind deja că am de-a face cu cineva care e foarte impregnat în gândire și abordare de mentalitatea locului. - Sunt doamna Schmidt și aș dori să vă invit la înmormântarea mea, îmi zice cu o deosebită detașare. - Vă mulțumesc de invitație, spun surprins de abordarea femeii care pare foarte împăcată cu evenimentul de care se pregătește. Nu am mai primit niciodată o astfel de invitație, răspund sfios.  - Păi, nu știu exact când va avea loc, însă eu vreau să mă asigur că totul va fi în regulă. - Suferiți de vreo boală?  - Da, am cancer și e posibil ca în trei ani să se agraveze foarte tare. Însă eu vreau să fiu sigură că înmormântarea mea va decurge așa cum îmi doresc. - Și ce vă doriți în mod deosebit? - Eu nu vreau să fie ca în România. Vreau ceva simplu, așa cum este aici, fără circ, îmi spune doamna pe un ton apăsat.
Mi-e greu să o conving acum că o înmormântare ortodoxă nu este un circ, chi…

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Spurcata femeie lehuză

„Ne-ai spurcat casa. Nu știai că femeile lehuze nu au voie sa iasă din cameră?” Cam așa au fost și sunt încă întâmpinate proaspetele mămici în unele bordeie. Nașterea de prunci a devenit o spurcăciune,  în timp ce avortul și curvia o modă. Nu degeaba se spune că a înnebunit lumea. Da, a înnebunit lumea care a încetat să mai gândească. Vechea dispută vizavi de necurăția femeii lehuze, proaspătă mămică, sau a femeii aflate în perioada menstruației rămâne în actualitate și constituie pe nedrept un motiv de tulburare.
Dragă proaspătă mămică, îți mulțumesc că te-ai jertfit pe tine ca toată sarcina să decurgă bine. Îți mulțumesc că ai împlinit Cuvântul lui Hristos: „Lăsați copiii să vină la Mine”(Matei 19,14) și pentru tot chinul, nădejdea, rugăciunile, teama, îngrijorarea și toată osteanala care au însoțit  lunile de sarcină și momentul nașterii. Poate că îți faci încă o grijă acum că ești necurată datorită scurgerilor naturale, că nu te poți atinge de nimeni, că nu ai voie să intri în bise…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Femeia care își critică bărbatul

„Cu ăsta nu mai ai ce face!”, „E un incapabil, nu mai e ce a fost!”, „M-am săturat să stau în casă cu unul care nu mă bagă în seamă”, „Degeaba îmi bat gura, el tot ce știe face”, „Niciodată nu m-a apreciat”,  „E insuportabil, nu știu ce s-a întâmplat cu el”, „Ăsta nu e în stare de nimic”, „Niciodată nu face ce îi spun” și lista ar putea continua. E o listă plină de afirmații dureroase pe care adesea multe femei le fac la adresa soților lor. 
Sunt nedumerit de acest curent. Încep să caut un răspuns la oameni cu pricepere de sus. Străbat mii de kilometri pentru a ajunge la o cale deschizătoare de noi orizonturi. Întâlnesc un om rânduit de Dumnezeu. Întreb cu grijă ce se întâmplă de peste bărbați curge cu atâtea reproșuri și critici. Unii le merită din plin, deși ele nu fac decât să adâncească criza.  Dar sunt chiar toți atât de nevrednici?
-Femeia care își critică bărbatul pe sine se critică, pentru că la Cununie au devenit amândoi un trup, îmi răspunde părintele și mă aruncă într-o nouă …