Treceți la conținutul principal

Rușine de România


- Bună ziua. Sunt Maria Popescu și aș dori o programare la doamna doctor Müller.
- Cum vă numiți? Nu am înțeles, răspunse pe un ton respingător asistenta.
Maria îi repetă foarte clar  de două ori numele și îl silabisi ca asistenta să înceteze a se mai preface că nu înțelege.
- Ce problemă aveți? întrebă asistenta pe același ton.
- Am dureri de spate și aș dori un consult la doamna doctor.
- Mergeți direct la chirurgie, sfătui prompt asistenta sătulă deja de cele 2 minute de conversație.
- Aș prefera să fiu sfătuită de doctorul meu de familie și nu de dumneavoastră, dacă nu cer prea mult, rosti hotărât Maria.
- Bine, veniți astăzi. Însă veți avea mult de așteptat, îngână asistenta și trânti telefonul cu o crasă lipsă de finețe.

Maria trăise în mai multe țări. Acum locuia în Germania de patru ani. Era obișnuită cu astfel de situații și reacționa extrem de calm și hotărât. Trecuse prin experiențe mai dure atunci când își menționa numele și țara de origine. După aspect ai fi jurat că este nemțoaică get-beget. În realitate era o româncă autentică și cu o atitudine demnă de toată admirația.

- Eu nu știu cum poți trăi atât de insensibilă, îi mărturisi Bianca, prietena ei cea mai bună care venise să o viziteze. Eu nu rezist nici la cea mai mică aluzie jignitoare la adresa naționalității mele. Mă paralizează rușinea.

- Nu este insensibilitate, Bianca. Conștientizarea și asumarea identității este cel mai bun scut de apărare în fața unor astfel de situații. La început reacționam și eu ca tine, însă curând mi-am dat seama că nu sunt suficient de ancorată în identitatea pe care o am. Am stat și m-am gândit la tot ceea ce mă definește și am realizat că tot ceea ce sunt și pot datorez României. Voi fi veșnic recunoscătoare țării mele pentru tot ce mi-a dăruit și acționez cu demnitate în baza a tot ce am învățat acolo. Aici mulți oameni se împiedică de stereotipuri, preferând prejudecățile care îi pun în avantaj și încercând să se elibereze de prejudecățile care îi incomodează când vine vorba de propriile plăceri și ambiții.

- Nu începe iar cu teoriile acestea, spuse plictisită Bianca.

- Nu, nu e o teorie. Este realitatea pe care o observ. De când am învățat că nu are niciun rost să stai cu ochii în pământ în fața celor care îți detestă originea și țara, pe care nici măcar nu o cunosc, am început să mă bucur mai mult de viața mea. Nu am motive să mă port de parcă mi s-ar reproșa continuu că am ajuns într-un loc greșit. Știu foarte bine cine sunt, ce pot și care îmi este rostul aici. Am ajuns să fiu atentă la acest spectacol al neputinței umane și să mă gândesc uneori dacă pot ajuta cu ceva.

- Nu ai cu ce să ajuți. Aceasta va fi soarta noastră până vom muri, adăugă Bianca resemnată.

- Bianca, tu mă cunoști foarte bine. Știi că eu nu sunt o fatalistă. Destinul e în mâinile noastre. Nu are rost să stai și să aștepți dragostea sau respectul unor oameni care se agață de prejudecăți ca să te țină la distanță sau ca să își proiecteze propriile frustrări asupra ta. Este mai ușor să îndepărtezi un om decât să te porți frumos cu el. Am înțeles acest lucru și m-am vindecat de boala așteptărilor. Învăț ceea ce am de învățat de la fiecare om, fie că e bun sau rău cu mine.

Bianca reflecta. Și-ar fi dorit și ea limpezimea minții Mariei. Și-ar fi dorit curajul de a-și înfrunta sentimentul de rușine ce o cuprindea atunci când intra în relație cu străinii cărora trebuia să le spună că vine din România. Era obișnuită să îi vadă pe străini ca pe niște zei, iar pe ea însăși ca pe o cenușăreasă care aștepta zâna cea bună să o scoată la lumina frumuseții ascunse dincolo de hainele ponosite.

- Și atunci de ce eu mă simt mereu rușinată de faptul că vin din România?

- Bianca, nu îi lăsa pe alții să gândească în locul tău. Ce este România pentru tine? Este locul în care te-ai născut? Este pământul care te-a hrănit? E cerul pe care l-ai umplut cu râsetele de copil? E glia pe care ai udat-o cu lacrimile tale? Sunt părinții de care ți-e dor? Sunt morții așezați tăcut în țărâna ei? Sunt glasurile celor care te-au însoțit pe drumul devenirii tale? Sunt mâinile întinse care te-au ridicat și povățuit spre chemarea ta?

- Cred că totul la un loc, răspunse Bianca cu inima domoală.

- Pentru cei care nu au trăit în România ea nu este decât ce se spune despre ea. Eu am încetat de mult să mă rușinez de o imagine pe care alții o propagă despre noi. Sunt mândră că vin din România, pentru că România este pentru mine viața pe care am primit-o acolo cu toate darurile, binecuvântările și suferințele ei. 

- Hai, să mergem la o plimbare și mai vorbim. Mă tulbură această discuție între patru pereți, insistă Bianca.

Maria și Bianca se pregătiră de plecare și urcară în lift. În lift urcă și un vecin.

- Dumneavoastră sunteți noua vecină din România. Incredibil câtă corupție este la dumneavoastră în țară, spuse cu aroganță și falsă îngrijorare vecinul.

Bianca roși de rușine. Maria însă răspunse prompt:

- Da, este multă corupție, ca de altfel și în alte țări. Dar știați că România este cu mai mult decât atât? Dumneavoastră ați fost vreodată în România?
- Nu, nu am fost niciodată, admise cu jumătate de gură vecinul.
- Vă invit eu cu drag când se ivește ocazia, ca să vedeți și ceea ce nu se vede la televizor, adăugă pe un ton extrem de vioi Maria.

Discuția se opri brusc pentru că liftul ajunse la destinație, spre ușurarea vecinului, căruia Maria îi spuse cu zâmbetul pe buze:
- Vă doresc o zi la fel de frumoasă ca și țara mea, România!
- Maria, jos pălăria! zise Bianca extrem de încântată. Te admir!

Maria și Bianca porniră bucuroase să savureze plimbarea și bucuria de a fi.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Escrocule!

- Trăiești pe spatele nostru, escrocule! șopti Radu în timp ce părintele Ioan predica. Radu era în primul rând și își exprima nemulțumirea față de predică prin comentarii răutăcioase, rostite în așa fel încât să fie auzite de cei din preajmă.
Părintele auzise și el câte ceva și se ruga.  Îi trecu prin minte gândul să-l oprească după miruit și să îl întrebe ce s-a întâmplat. Știa însă că nu poate ajunge la inima lui Radu. De aceea prefera să se roage pentru el, convins că de multe ori rugăciunea transmite mai mult decât cuvintele.
Radu își epuizase energia mâniei și se depărtă mulțumit că cei din jur au auzit tot ce avea pe suflet. De fapt ceea ce avea pe suflet nu avea legătură cu preotul, ci cu propriul tată care de ani mulți trăia pe spatele soției și al copiilor.
Radu își ura tatăl. Voia să îi fie fiu și nu părinte. Voia ca tatăl său să aibă grijă de el și nu invers. Nu putea accepta că un părinte poate avea slăbiciuni așa de mari, că poate cădea, că poate suferi atât de mult din …

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Ce-au făcut din țara mea?

Ioana te privește cu ochi mari și încărcați de cearcăne negre ca și gândurile ei. Stă pe prispsa unei case cârpite cu materiale găsite prin curțile părăsite. Doar verdele ierbii care crește în voie în fața casei pare să dea un pic de culoare tabloului copleșit de îngândurarea chipului unei femei îmbătrânite înainte de vreme.
- Aș fi plecat și eu, maică. Dar unde să mă mai duc? Sunt bătrână.
Așa se simte Ioana la cei patruzeci de ani ai săi. E prea înțeleaptă să mai creadă că viața ei se poate îmbunătăți așa cum și-ar dori atunci când privește la televizor. De altfel, televizorul este cea mai mare bogăție a ei. Cu el își petrece timpul și chiar dacă știe că adesea o minte, îi trece cu vederea neputințele și vicleniile, pentru că altfel ar rămâne de tot singură.
-Uite, nici dinți în gură nu mai am, se plânge Ioana. De unde să am bani să mă îngrijesc de sănătate? Abia mă descurc cu cheltuielile de zi cu zi, deși muncesc vânzătoare de dimineață până seara. Nici duminica nu primesc liber de l…

Mi-e dor să fiu iubită

- Îmi place foarte mult freza ta nouă, o complimentă Laura pe Dragostina. - Da, este singurul lucru pe care îl mai
pot schimba în viața mea, îngână Dragostina.
Laura o privi atent. Chipul Dragostinei trăda nopțile nedormite, lacrimile discrete, frământările nerostite. 
- Hai, să mergem la un ceai care să ne încălzească, zise Laura zgribulită de frig. - Mai degrabă mi-ai da ceva care să îmi încălzească sufletul, rosti Dragostina pierdută în gânduri.
Intrară într-o ceainărie cochetă cu o ambianță încărcată de arome de ceai proaspăt. Se așezară într-un colț retras și depănară amintiri comune. Pe fața Dragostinei reapăru zâmbetul copilului de odinioară. Era bucuroasă că amintirile frumoase stăteau cuminți în adâncul ei și se lăsau acum scoase de pe rafturile copilăriei pentru a fi readuse în atenția inimii. Hohotea de bucurie trecând cu mintea printre acele momente de fericire pe care le împărtășise cu cea mai bună prietenă a ei, Laura.
- Tu ești tot ce mi-a mai rămas din copilărie, măr…