Treceți la conținutul principal

Sunt alcoolic



- Mircea este alcoolic, dar se va schimba. Cred din toată inima. Nu este posibil ca iubirea mea să nu îl schimbe, mărturisi Crina prietenei sale.

Mircea nu se considera alcoolic. Credea că bea așa cum beau toți bărbații. Se certa cu soția așa cum, credea el, se ceartă toți bărbații. Mințea așa cum, credea el, mint toți bărbații.  O înșela așa cum, credea el, toți bărbații înșeală. Și lista ar putea continua. Cel mai mult însă se înșela pe sine.

Anii au trecut și lucrurile nu s-au schimbat cu nimic. Resursele sufletești ale Crinei erau pe sfârșite. După ani și ani Crina s-a decis să urmeze calea Bisericii. A pornit cu pași șovăielnici, dar cu timpul și-a recăpătat puterile prin credință.

Într-o zi Crina își făcu din nou curaj și îl rugă pe Mircea pe un ton stăruitor:
- Te rog, împlinește-mi o singură dorință. Azi vom merge împreună la biserică.
- Eu nu am de ce să merg la biserică. Acolo merg doar fățarnicii și minicinoșii. Ce să fac eu acolo? răspundea Mircea fără să conștientizeze că de fapt își proiecta propriile neputințe asupra celorlalți.
- Ți-am împlinit atâtea dorințe. Fă-mi și mie această bucurie măcar azi, insistă Crina.

Era prima oară când Mircea nu îi refuză această rugăminte.
- Bine. Merg pentru tine. Dar eu cu popii nu am ce să vorbesc, adăugă el.

Mircea stătu răbdător la slujbă. Sufletul i se topea în adânc. Simțea o infinită dragoste care nu știa de unde vine. Se umplea de liniște și pace, când deodată un sentiment de rușine opri toată dulceața lăuntrică ce tocmai se revărsa în inima lui. "Pe mine Dumnezeu nu mă poate iubi așa cum sunt", se gândi brusc Mircea și dădu să iasă din biserică.

Tocmai în acel moment Crina se îndrepta cu părintele spre el.
-El este soțul meu, Mircea.
- Mă bucur să vă cunosc, domnule Mircea, zise părintele. Bine ați venit să vă împărtășiți de iubirea lui Dumnezeu.
- Sunt alcoolic, deci prea păcătos ca Dumnezeu să mă poată iubi, îngână Mircea dezvăluind gândul care îl bântuise toată slujba.

Mircea îl privi în ochi pe părintele, căutând aceeași revărsare de iubire pe care o simțise cu câteva minute în urmă. Părintele reflectă launtric starea lui Mircea și resimți inclusiv stânjeneala cu care acesta încerca să ascundă faptul că venise băut la biserică.
-Dumnezeu nu așteaptă să fim sfinți ca să ne poată iubi. El ne iubește oricum. Noi însă nu ne împărtășim de iubirea Lui când stăm departe. E ca și când vrei să te bucuri de lumina și căldura soarelui stând ascuns într-o pivniță întunecată. Nu păcatele noastre sunt piedica în calea împărtășirii de iubirea Lui, ci faptul că nu renunțăm la ele, că nu vrem să ieșim la lumină, spuse părintele cu duh de prețuire.

Mircea sărută mâna părintelui impulsionat de un puternic sentiment de recunoștință. Erau cuvintele pe care dorise atât de mult să le audă din gura unui preot. Erau o confirmare a unei speranțe pe care nu îndrăznea să o lase să prindă rădăcină în inima lui, pentru că tot timpul i se spunea că Dumnezeu e supărat pe el pentru patima sa, că nu îl mai poate răbda nici cerul.

- Părinte, de astăzi Îl voi ruga pe Dumnezeu să mă vindece cu dragostea Lui în care până acum nu am avut curaj să cred. Doamne, nu mă lăsa așa cum sunt!

-Amin! rosti părintele pecetluind parcă începutul unei vieți noi.

Mircea devenise din acea clipă un om nou, renunțând la alcool. Nu se mai hrănea cu vise deșarte, amăgire de sine, minciună, certuri, falsa bucurie a trișării, ci cu credința în iubirea vindecătoare a lui Dumnezeu. Era fericit că acolo sus era Cineva care L-a iubit tot timpul chiar și așa căzut, frânt și lipsit de puteri. În inima lui păstrase mereu o crăpătură, pentru ca cerul să pătrundă pe acolo în adâncul lui și să-l facă să se simtă senin și iubit, așa cum se simțea acum.

- Ți-am spus că așa va fi, mărturisi Crina aceleiași prietene împreună cu care a purtat zăduful atâtor ani.
- Mă bucur nespus de mult. Voi sunteți printre puținele cazuri fericite, pentru că amândoi v-ați făcut curaj să credeți în Iubire, zise Alina cu un sentiment de admirație.







Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale. Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte. La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany , în care totul funcționează perfect, u...

În căutarea sufletului pereche?

  Melania vrea să se despartă de soțul ei. S-a căsătorit cu el la insistența părințior. Relația a început și a continuat prost. Acum ea dorește  să trăiască fără jigniri, fără certuri, fără învinuiri. Pur și simplu nu mai suportă atmosfera tensionată de acasă. Are un copil dintr-o relație atenrioară. Îl iubește enorm și ar face orice pentru el. Soțul ei face permanent reproșuri copilului pentru orice cadou pe care i-l dăruirește. Dureros și pentru copil și pentru mamă. Pentru soțul ei însă o normalitate. În astfel de reproșuri l-au crescut și părinții lui. Pentru tot ce i-au dat i-au scos ochii. Melania s-a hotărât să pornească din nou în căutarea sufletului pereche. Cei mai mulți oameni vor să găsească sufletul pereche cu care să își împartă viața. E firesc. Așa a zis Domnul: „Nu este bine să fie omul singur pe pământ.” (Facere 2,18) Relația dintre un bărbat și o femeie este așadar o rânduială a firii, un dar de la Dumnezeu. Mulți își doresc acest dar și pornesc în cău...
  Darul Sfântului Nicolae - Da. Am cancer.  Sun ă aiurea, dar aceasta este realitatea. Nu am ce să mai fac decât să mă rog lui Dumnezeu să îmi dea puterea să duc boala aceasta până la capăt, spune cu resemnare Luca. Luca a aflat de boală cu câteva săptămâni în urmă. Este o formă inoperabilă. I s-au mai dat patru luni de trăit, dacă nu se întâmplă vreo minune. -           Știți, părinte, când am aflat despre boală am avut un șoc. Am intrat în prima biserică pe care am văzut-o după ce am ieșit din spital. Era chiar în curtea spitalului. Și L-am privit pe Hristos în ochi, dar nu am avut puterea să îi cer să mă vindece, pentru că am știut că pentru păcatele mele sufăr acestea. Am plâns cum nu am plâns niciodată înainte icoanei Sale, dar vindecare nu i-am cerut. Nu am avut curajul. I-am spus doar să facă cum știe El că este mai bine pentru mine. Luca nu a avut această sensibilitate mereu. A pierdut-o când s-a pierdut cu sufletu...

Doar fraierii merg la muncă

Mela se trezea în fiecare dimineață după un somn îndelungat. Își trăgea draperiile și constata de fiecare dată că soarele era deja pe mijlocul cerului. Servea apoi micul dejun pe care îl pregătea cu multă atenție. Era pretențioasă la mâncare și cheltuia pe măsură. Îndată după masă petrecea câteva ore la televizor cu emisiunile preferate.  - Dar nu ți-ai găsit nimic de muncă? o întrebă Adela, prietena cu care se întâlnea destul de des. - Dar de ce îmi trebuie muncă? Nu o duc bine așa? Am ajutor social și trăiesc mai bine decât dacă m-aș duce la lucru. La ce folos? spuse Mela amuzându-se. Adela lucra de zor. Era un spirit întreprinzător. Tot timpul avea idei noi. Lucra în domeniul decorațiunilor interioare, un domeniu care i se potrivea de minune. Își dezvoltase o nouă afacere în ciuda faptului că trecuse printr-un proaspăt faliment. Nu se lăsa. Ținea foarte mult la imaginea ei pe care o susținea cu muncă și sinceritate.  - Hai să te angajez la firma mea, o of...

Nu te duce în străinătate, că te faci străin

                    Ottonel se pregătea să plece din România. Era sătul de mizeria socială pe care ecranele televizoarelor o afișau fără niciun discernământ.  Sub presiunea insatisfacțiilor personale, secătuit de orice speranță  de mai bine, se hotărî să ia drumul pribegiei și să se alăture milioanelor de români autoexilați din dorința unei vieți mai bune. Era convins că viața lui va lua o turnură decisivă dacă va accepta postul de economist la un hotel într-o țară europeană. Ajunsese în gara orașului cu nume pe care abia putea să îl pronunțe. O forfotă nemaiîntâlnită în care distingea cu greu chipurile oamenilor îl dezorientă. Se adresă în limba engleză unui angajat de la căile ferate. - Spuneți-mi vă rog cum să ajung la autobuz. - Mergeți direct înainte până la ieșirea din capăt, apoi cotiți la stânga și acolo veți găsi stația, îi răspunse cu deosebită amabilitate funcționarul. ”Excepțional, câtă politețe”, ...