Treceți la conținutul principal

Sunt alcoolic



- Mircea este alcoolic, dar se va schimba. Cred din toată inima. Nu este posibil ca iubirea mea să nu îl schimbe, mărturisi Crina prietenei sale.

Mircea nu se considera alcoolic. Credea că bea așa cum beau toți bărbații. Se certa cu soția așa cum, credea el, se ceartă toți bărbații. Mințea așa cum, credea el, mint toți bărbații.  O înșela așa cum, credea el, toți bărbații înșeală. Și lista ar putea continua. Cel mai mult însă se înșela pe sine.

Anii au trecut și lucrurile nu s-au schimbat cu nimic. Resursele sufletești ale Crinei erau pe sfârșite. După ani și ani Crina s-a decis să urmeze calea Bisericii. A pornit cu pași șovăielnici, dar cu timpul și-a recăpătat puterile prin credință.

Într-o zi Crina își făcu din nou curaj și îl rugă pe Mircea pe un ton stăruitor:
- Te rog, împlinește-mi o singură dorință. Azi vom merge împreună la biserică.
- Eu nu am de ce să merg la biserică. Acolo merg doar fățarnicii și minicinoșii. Ce să fac eu acolo? răspundea Mircea fără să conștientizeze că de fapt își proiecta propriile neputințe asupra celorlalți.
- Ți-am împlinit atâtea dorințe. Fă-mi și mie această bucurie măcar azi, insistă Crina.

Era prima oară când Mircea nu îi refuză această rugăminte.
- Bine. Merg pentru tine. Dar eu cu popii nu am ce să vorbesc, adăugă el.

Mircea stătu răbdător la slujbă. Sufletul i se topea în adânc. Simțea o infinită dragoste care nu știa de unde vine. Se umplea de liniște și pace, când deodată un sentiment de rușine opri toată dulceața lăuntrică ce tocmai se revărsa în inima lui. "Pe mine Dumnezeu nu mă poate iubi așa cum sunt", se gândi brusc Mircea și dădu să iasă din biserică.

Tocmai în acel moment Crina se îndrepta cu părintele spre el.
-El este soțul meu, Mircea.
- Mă bucur să vă cunosc, domnule Mircea, zise părintele. Bine ați venit să vă împărtășiți de iubirea lui Dumnezeu.
- Sunt alcoolic, deci prea păcătos ca Dumnezeu să mă poată iubi, îngână Mircea dezvăluind gândul care îl bântuise toată slujba.

Mircea îl privi în ochi pe părintele, căutând aceeași revărsare de iubire pe care o simțise cu câteva minute în urmă. Părintele reflectă launtric starea lui Mircea și resimți inclusiv stânjeneala cu care acesta încerca să ascundă faptul că venise băut la biserică.
-Dumnezeu nu așteaptă să fim sfinți ca să ne poată iubi. El ne iubește oricum. Noi însă nu ne împărtășim de iubirea Lui când stăm departe. E ca și când vrei să te bucuri de lumina și căldura soarelui stând ascuns într-o pivniță întunecată. Nu păcatele noastre sunt piedica în calea împărtășirii de iubirea Lui, ci faptul că nu renunțăm la ele, că nu vrem să ieșim la lumină, spuse părintele cu duh de prețuire.

Mircea sărută mâna părintelui impulsionat de un puternic sentiment de recunoștință. Erau cuvintele pe care dorise atât de mult să le audă din gura unui preot. Erau o confirmare a unei speranțe pe care nu îndrăznea să o lase să prindă rădăcină în inima lui, pentru că tot timpul i se spunea că Dumnezeu e supărat pe el pentru patima sa, că nu îl mai poate răbda nici cerul.

- Părinte, de astăzi Îl voi ruga pe Dumnezeu să mă vindece cu dragostea Lui în care până acum nu am avut curaj să cred. Doamne, nu mă lăsa așa cum sunt!

-Amin! rosti părintele pecetluind parcă începutul unei vieți noi.

Mircea devenise din acea clipă un om nou, renunțând la alcool. Nu se mai hrănea cu vise deșarte, amăgire de sine, minciună, certuri, falsa bucurie a trișării, ci cu credința în iubirea vindecătoare a lui Dumnezeu. Era fericit că acolo sus era Cineva care L-a iubit tot timpul chiar și așa căzut, frânt și lipsit de puteri. În inima lui păstrase mereu o crăpătură, pentru ca cerul să pătrundă pe acolo în adâncul lui și să-l facă să se simtă senin și iubit, așa cum se simțea acum.

- Ți-am spus că așa va fi, mărturisi Crina aceleiași prietene împreună cu care a purtat zăduful atâtor ani.
- Mă bucur nespus de mult. Voi sunteți printre puținele cazuri fericite, pentru că amândoi v-ați făcut curaj să credeți în Iubire, zise Alina cu un sentiment de admirație.







Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale. Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte. La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany , în care totul funcționează perfect, unde

Ei mor acum în locul nostru

Ne temem de Corona?  Nu, o știm cu toții, nu ne temem de Corona, ne temem de moarte. Chiar dacă știm că moartea este o realitate a vieții noastre, totuși ne temem de ea, pentru că este urâtă și rece și pentru că noi știm în adâncul nostru că ne-am născut pentru a trăi veșnic. Răstimpul dintre naștere și moarte este perioada în care învățăm să trăim, sau cel puțin așa ar trebui. Este o vreme de descoperire a sensurilor vieții, o vreme în care căutăm să înțelegem de ce ne-am născut și pentru ce merită să ne ostenim în această viață. Dar este și o vreme în care învățăm să murim, o vreme în care învățăm să ne despărțim de oameni, de visurile noastre, de nevoile noastre, de dorințele noastre. Din multe despărțiri pe care le-am trăit în această viață am dobândit mult folos. Uneori despărțirile de anumiți oameni ne-au adus pe calea cea bună. Renunțarea la anumite visuri ne-a adus la adevărata noastră chemare. Jertfirea dorințele noastre a adus bucurie copiilor noștri și doa

Fală și pomană

Maia e cerșetoare. A crescut prin casele de copii și încă se luptă să scape de coșmarul pe care l-a trăit aievea în toți acei ani care ar fi trebuit să fie cei mai frumoși ani ai vieții sale. - Unde să mă duc la muncă? răspunde într-un ton agresiv celor care îi spun să nu mai întindă mâna și să meargă să muncească. Maia nu cunoaște alt ton pentru exprimările ei. Așa i s-a vorbit atâția ani, așa știe să răspundă înapoi. A văzut multe brațe și mâini în anii înfricoșători ai copilăriei sale, însă nicio mână nu i-a fost caldă, niciun braț nu s-a deschis să îi aline durerea. Ele au devenit instrumente de pedeapsă pentru neastâmpărul oricărui copil normal, în loc să fie mângâiere pentru o durere pe care niciun copil din lume nu o poate purta de unul singur. Maia e acum la ușa unui salon în care are loc o pomană. Înăuntru sunt oameni îmbrăcați cu haine scumpe, curați, frumoși, bogați, plini de slavă. Maia e uimită de o lume din care ar vrea să facă parte, dar știe că nu are șansa

Clopotele iertării

-  Va veni o vreme când ai să înțelegi ce-ai făcut, îi spuse Elisabeta, printre suspinele durerii venite nu de la palma primită de la fiul ei, ci din umilința pe care o simțea în acele clipe. Iulian nu dădu doi bani pe cuvintele mamei lui. Nicio urmă de regret. Dimpotrivă satisfacția pe care o așteptase atâta vreme îi copleșea inima. „Merita mai mult decât o palmă”, își spuse el. Iulian avea optsprezece ani. La vârsta de paisprezece ani mama lui plecase de acasă. Se căsătorise cu un bărbat care părea că i se potrivește întru toate. Avea să constante patru ani mai târziu că a fost o mare înșelare și se hotărî să lupte din nou pentru copilul ei. Numai că între timp Iulian se înveninase cumplit cu vorbele tatălui său care o condamna continuu pe Elisabeta, fără a aminti ceva din contribuția lui la despărțirea lor și nici refuzul lui încăpățânat de a-l lăsa pe Iulian să stea la ea. Cu ura hrănită de cuvintele tatălui său, dar și cu ura născută din neacceptarea sentimentului

În căutarea sufletului pereche?

  Melania vrea să se despartă de soțul ei. S-a căsătorit cu el la insistența părințior. Relația a început și a continuat prost. Acum ea dorește  să trăiască fără jigniri, fără certuri, fără învinuiri. Pur și simplu nu mai suportă atmosfera tensionată de acasă. Are un copil dintr-o relație atenrioară. Îl iubește enorm și ar face orice pentru el. Soțul ei face permanent reproșuri copilului pentru orice cadou pe care i-l dăruirește. Dureros și pentru copil și pentru mamă. Pentru soțul ei însă o normalitate. În astfel de reproșuri l-au crescut și părinții lui. Pentru tot ce i-au dat i-au scos ochii. Melania s-a hotărât să pornească din nou în căutarea sufletului pereche. Cei mai mulți oameni vor să găsească sufletul pereche cu care să își împartă viața. E firesc. Așa a zis Domnul: „Nu este bine să fie omul singur pe pământ.” (Facere 2,18) Relația dintre un bărbat și o femeie este așadar o rânduială a firii, un dar de la Dumnezeu. Mulți își doresc acest dar și pornesc în căutarea persoane