Treceți la conținutul principal

Sunt alcoolic



- Mircea este alcoolic, dar se va schimba. Cred din toată inima. Nu este posibil ca iubirea mea să nu îl schimbe, mărturisi Crina prietenei sale.

Mircea nu se considera alcoolic. Credea că bea așa cum beau toți bărbații. Se certa cu soția așa cum, credea el, se ceartă toți bărbații. Mințea așa cum, credea el, mint toți bărbații.  O înșela așa cum, credea el, toți bărbații înșeală. Și lista ar putea continua. Cel mai mult însă se înșela pe sine.

Anii au trecut și lucrurile nu s-au schimbat cu nimic. Resursele sufletești ale Crinei erau pe sfârșite. După ani și ani Crina s-a decis să urmeze calea Bisericii. A pornit cu pași șovăielnici, dar cu timpul și-a recăpătat puterile prin credință.

Într-o zi Crina își făcu din nou curaj și îl rugă pe Mircea pe un ton stăruitor:
- Te rog, împlinește-mi o singură dorință. Azi vom merge împreună la biserică.
- Eu nu am de ce să merg la biserică. Acolo merg doar fățarnicii și minicinoșii. Ce să fac eu acolo? răspundea Mircea fără să conștientizeze că de fapt își proiecta propriile neputințe asupra celorlalți.
- Ți-am împlinit atâtea dorințe. Fă-mi și mie această bucurie măcar azi, insistă Crina.

Era prima oară când Mircea nu îi refuză această rugăminte.
- Bine. Merg pentru tine. Dar eu cu popii nu am ce să vorbesc, adăugă el.

Mircea stătu răbdător la slujbă. Sufletul i se topea în adânc. Simțea o infinită dragoste care nu știa de unde vine. Se umplea de liniște și pace, când deodată un sentiment de rușine opri toată dulceața lăuntrică ce tocmai se revărsa în inima lui. "Pe mine Dumnezeu nu mă poate iubi așa cum sunt", se gândi brusc Mircea și dădu să iasă din biserică.

Tocmai în acel moment Crina se îndrepta cu părintele spre el.
-El este soțul meu, Mircea.
- Mă bucur să vă cunosc, domnule Mircea, zise părintele. Bine ați venit să vă împărtășiți de iubirea lui Dumnezeu.
- Sunt alcoolic, deci prea păcătos ca Dumnezeu să mă poată iubi, îngână Mircea dezvăluind gândul care îl bântuise toată slujba.

Mircea îl privi în ochi pe părintele, căutând aceeași revărsare de iubire pe care o simțise cu câteva minute în urmă. Părintele reflectă launtric starea lui Mircea și resimți inclusiv stânjeneala cu care acesta încerca să ascundă faptul că venise băut la biserică.
-Dumnezeu nu așteaptă să fim sfinți ca să ne poată iubi. El ne iubește oricum. Noi însă nu ne împărtășim de iubirea Lui când stăm departe. E ca și când vrei să te bucuri de lumina și căldura soarelui stând ascuns într-o pivniță întunecată. Nu păcatele noastre sunt piedica în calea împărtășirii de iubirea Lui, ci faptul că nu renunțăm la ele, că nu vrem să ieșim la lumină, spuse părintele cu duh de prețuire.

Mircea sărută mâna părintelui impulsionat de un puternic sentiment de recunoștință. Erau cuvintele pe care dorise atât de mult să le audă din gura unui preot. Erau o confirmare a unei speranțe pe care nu îndrăznea să o lase să prindă rădăcină în inima lui, pentru că tot timpul i se spunea că Dumnezeu e supărat pe el pentru patima sa, că nu îl mai poate răbda nici cerul.

- Părinte, de astăzi Îl voi ruga pe Dumnezeu să mă vindece cu dragostea Lui în care până acum nu am avut curaj să cred. Doamne, nu mă lăsa așa cum sunt!

-Amin! rosti părintele pecetluind parcă începutul unei vieți noi.

Mircea devenise din acea clipă un om nou, renunțând la alcool. Nu se mai hrănea cu vise deșarte, amăgire de sine, minciună, certuri, falsa bucurie a trișării, ci cu credința în iubirea vindecătoare a lui Dumnezeu. Era fericit că acolo sus era Cineva care L-a iubit tot timpul chiar și așa căzut, frânt și lipsit de puteri. În inima lui păstrase mereu o crăpătură, pentru ca cerul să pătrundă pe acolo în adâncul lui și să-l facă să se simtă senin și iubit, așa cum se simțea acum.

- Ți-am spus că așa va fi, mărturisi Crina aceleiași prietene împreună cu care a purtat zăduful atâtor ani.
- Mă bucur nespus de mult. Voi sunteți printre puținele cazuri fericite, pentru că amândoi v-ați făcut curaj să credeți în Iubire, zise Alina cu un sentiment de admirație.







Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Nu am voie, dar am nevoie

Maria e nerăbdătoare. Întreaga Sfântă Liturghie e pătrunsă de fiorul așteptării Sfintei Împărtășanii. Astăzi se va împărtăși cu binecuvântarea părintelui duhovnic. Se ridică în picioare și se apropie de Sfântul Altar la îndemnul „Cu frică și cu dragoste să vă apropiați”.
În drum spre Sfântul Potir simte o mână pe spate care o trage înapoi.
-     - Unde te duci? Nu ai fost deja săptămâna trecută? Plus de asta nici post nu este. Nu ai voie, îi spune fulgerător o bătrânică. -    - Nu am voie, dar am nevoie, spune Maria și își continuă drumul, împlinindu-și nevoia de a se împărtăși în fiecare duminică.
O adevărată tulburare pentru Smaranda, care știe din copilărie că la Sfânta Împărtășanie nu se merge decât o dată pe an de Sfintele Paști și în rest doar dacă ești bolnav trupește. Boala sufletească nu intră în mintea Smarandei. Nu a auzit de așa ceva și nici nu crede că există. Ceea ce știe ea din copilărie nu poate nimeni contrazice.
După Sfânta Liturghie merge plină de mânie la părintele care…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Rușine de România

- Bună ziua. Sunt Maria Popescu și aș dori o programare la doamna doctor Müller. - Cum vă numiți? Nu am înțeles, răspunse pe un ton respingător asistenta. Maria îi repetă foarte clar  de două ori numele și îl silabisi ca asistenta să înceteze a se mai preface că nu înțelege. - Ce problemă aveți? întrebă asistenta pe același ton. - Am dureri de spate și aș dori un consult la doamna doctor. - Mergeți direct la chirurgie, sfătui prompt asistenta sătulă deja de cele 2 minute de conversație. - Aș prefera să fiu sfătuită de doctorul meu de familie și nu de dumneavoastră, dacă nu cer prea mult, rosti hotărât Maria. - Bine, veniți astăzi. Însă veți avea mult de așteptat, îngână asistenta și trânti telefonul cu o crasă lipsă de finețe.
Maria trăise în mai multe țări. Acum locuia în Germania de patru ani. Era obișnuită cu astfel de situații și reacționa extrem de calm și hotărât. Trecuse prin experiențe mai dure atunci când își menționa numele și țara de origine. După aspect ai fi jurat că este…

Cu proștii nu vreau să am de-a face

Ștefan crescuse într-un sat de munte înconjurat de priveliști copleșitor de frumoase. Era un loc de poveste încărcat cu lumina sufetelor oamenilor simpli, care și-au petrecut zecile de ani în bucuria de a munci și de a-și păstra conștiința curată. În acest sat, Ion și Ioana, părinții lui Ștefan, s-au trudit din greu să ofere singurului lor copil tot ce avea nevoie pentru a ajunge om mare.
- Să nu ne faci de rușine, îi repetau părinții lui Ștefan, încurajându-l să-și facă datoria față de Dumnezeu și față de oameni.
Au trecut anii și Ștefan a ajuns un renumit profesor universitar. Timpul se scurgea rapid sub presiunea mulțimii de proiecte în care era implicat, a nenumăratelor lucrări pe care le avea de scris sau de corectat, a congreselor fără sfârșit la care participa. 
Într-una din veri reușise să se întoarcă acasă în satul natal și să petreacă și cu părinții lui câteva zile. Bucuroși de revedere, părinții i-au pregătit lui Ștefan un adevărat praznic.
- De ce te-ai ostenit așa, mamă? într…