Sunt alcoolic

- Mircea este alcoolic, dar se va schimba. Cred din toată inima. Nu este posibil ca iubirea mea să nu îl schimbe, mărturisi Crina prietenei sale.

Mircea nu se considera alcoolic. Credea că bea așa cum beau toți bărbații. Se certa cu soția așa cum, credea el, se ceartă toți bărbații. Mințea așa cum, credea el, mint toți bărbații.  O înșela așa cum, credea el, toți bărbații înșeală. Și lista ar putea continua. Cel mai mult însă se înșela pe sine.

Anii au trecut și lucrurile nu s-au schimbat cu nimic. Resursele sufletești ale Crinei erau pe sfârșite. După ani și ani Crina s-a decis să urmeze calea Bisericii. A pornit cu pași șovăielnici, dar cu timpul și-a recăpătat puterile prin credință.

Într-o zi Crina își făcu din nou curaj și îl rugă pe Mircea pe un ton stăruitor:
- Te rog, împlinește-mi o singură dorință. Azi vom merge împreună la biserică.
- Eu nu am de ce să merg la biserică. Acolo merg doar fățarnicii și minicinoșii. Ce să fac eu acolo? răspundea Mircea fără să conștientizeze că de fapt își proiecta propriile neputințe asupra celorlalți.
- Ți-am împlinit atâtea dorințe. Fă-mi și mie această bucurie măcar azi, insistă Crina.

Era prima oară când Mircea nu îi refuză această rugăminte.
- Bine. Merg pentru tine. Dar eu cu popii nu am ce să vorbesc, adăugă el.

Mircea stătu răbdător la slujbă. Sufletul i se topea în adânc. Simțea o infinită dragoste care nu știa de unde vine. Se umplea de liniște și pace, când deodată un sentiment de rușine opri toată dulceața lăuntrică ce tocmai se revărsa în inima lui. "Pe mine Dumnezeu nu mă poate iubi așa cum sunt", se gândi brusc Mircea și dădu să iasă din biserică.

Tocmai în acel moment Crina se îndrepta cu părintele spre el.
-El este soțul meu, Mircea.
- Mă bucur să vă cunosc, domnule Mircea, zise părintele. Bine ați venit să vă împărtășiți de iubirea lui Dumnezeu.
- Sunt alcoolic, deci prea păcătos ca Dumnezeu să mă poată iubi, îngână Mircea dezvăluind gândul care îl bântuise toată slujba.

Mircea îl privi în ochi pe părintele, căutând aceeași revărsare de iubire pe care o simțise cu câteva minute în urmă. Părintele reflectă launtric starea lui Mircea și resimți inclusiv stânjeneala cu care acesta încerca să ascundă faptul că venise băut la biserică.
-Dumnezeu nu așteaptă să fim sfinți ca să ne poată iubi. El ne iubește oricum. Noi însă nu ne împărtășim de iubirea Lui când stăm departe. E ca și când vrei să te bucuri de lumina și căldura soarelui stând ascuns într-o pivniță întunecată. Nu păcatele noastre sunt piedica în calea împărtășirii de iubirea Lui, ci faptul că nu renunțăm la ele, că nu vrem să ieșim la lumină, spuse părintele cu duh de prețuire.

Mircea sărută mâna părintelui impulsionat de un puternic sentiment de recunoștință. Erau cuvintele pe care dorise atât de mult să le audă din gura unui preot. Erau o confirmare a unei speranțe pe care nu îndrăznea să o lase să prindă rădăcină în inima lui, pentru că tot timpul i se spunea că Dumnezeu e supărat pe el pentru patima sa, că nu îl mai poate răbda nici cerul.

- Părinte, de astăzi Îl voi ruga pe Dumnezeu să mă vindece cu dragostea Lui în care până acum nu am avut curaj să cred. Doamne, nu mă lăsa așa cum sunt!

-Amin! rosti părintele pecetluind parcă începutul unei vieți noi.

Mircea devenise din acea clipă un om nou, renunțând la alcool. Nu se mai hrănea cu vise deșarte, amăgire de sine, minciună, certuri, falsa bucurie a trișării, ci cu credința în iubirea vindecătoare a lui Dumnezeu. Era fericit că acolo sus era Cineva care L-a iubit tot timpul chiar și așa căzut, frânt și lipsit de puteri. În inima lui păstrase mereu o crăpătură, pentru ca cerul să pătrundă pe acolo în adâncul lui și să-l facă să se simtă senin și iubit, așa cum se simțea acum.

- Ți-am spus că așa va fi, mărturisi Crina aceleiași prietene împreună cu care a purtat zăduful atâtor ani.
- Mă bucur nespus de mult. Voi sunteți printre puținele cazuri fericite, pentru că amândoi v-ați făcut curaj să credeți în Iubire, zise Alina cu un sentiment de admirație.