Treceți la conținutul principal

Sunt alcoolic



- Mircea este alcoolic, dar se va schimba. Cred din toată inima. Nu este posibil ca iubirea mea să nu îl schimbe, mărturisi Crina prietenei sale.

Mircea nu se considera alcoolic. Credea că bea așa cum beau toți bărbații. Se certa cu soția așa cum, credea el, se ceartă toți bărbații. Mințea așa cum, credea el, mint toți bărbații.  O înșela așa cum, credea el, toți bărbații înșeală. Și lista ar putea continua. Cel mai mult însă se înșela pe sine.

Anii au trecut și lucrurile nu s-au schimbat cu nimic. Resursele sufletești ale Crinei erau pe sfârșite. După ani și ani Crina s-a decis să urmeze calea Bisericii. A pornit cu pași șovăielnici, dar cu timpul și-a recăpătat puterile prin credință.

Într-o zi Crina își făcu din nou curaj și îl rugă pe Mircea pe un ton stăruitor:
- Te rog, împlinește-mi o singură dorință. Azi vom merge împreună la biserică.
- Eu nu am de ce să merg la biserică. Acolo merg doar fățarnicii și minicinoșii. Ce să fac eu acolo? răspundea Mircea fără să conștientizeze că de fapt își proiecta propriile neputințe asupra celorlalți.
- Ți-am împlinit atâtea dorințe. Fă-mi și mie această bucurie măcar azi, insistă Crina.

Era prima oară când Mircea nu îi refuză această rugăminte.
- Bine. Merg pentru tine. Dar eu cu popii nu am ce să vorbesc, adăugă el.

Mircea stătu răbdător la slujbă. Sufletul i se topea în adânc. Simțea o infinită dragoste care nu știa de unde vine. Se umplea de liniște și pace, când deodată un sentiment de rușine opri toată dulceața lăuntrică ce tocmai se revărsa în inima lui. "Pe mine Dumnezeu nu mă poate iubi așa cum sunt", se gândi brusc Mircea și dădu să iasă din biserică.

Tocmai în acel moment Crina se îndrepta cu părintele spre el.
-El este soțul meu, Mircea.
- Mă bucur să vă cunosc, domnule Mircea, zise părintele. Bine ați venit să vă împărtășiți de iubirea lui Dumnezeu.
- Sunt alcoolic, deci prea păcătos ca Dumnezeu să mă poată iubi, îngână Mircea dezvăluind gândul care îl bântuise toată slujba.

Mircea îl privi în ochi pe părintele, căutând aceeași revărsare de iubire pe care o simțise cu câteva minute în urmă. Părintele reflectă launtric starea lui Mircea și resimți inclusiv stânjeneala cu care acesta încerca să ascundă faptul că venise băut la biserică.
-Dumnezeu nu așteaptă să fim sfinți ca să ne poată iubi. El ne iubește oricum. Noi însă nu ne împărtășim de iubirea Lui când stăm departe. E ca și când vrei să te bucuri de lumina și căldura soarelui stând ascuns într-o pivniță întunecată. Nu păcatele noastre sunt piedica în calea împărtășirii de iubirea Lui, ci faptul că nu renunțăm la ele, că nu vrem să ieșim la lumină, spuse părintele cu duh de prețuire.

Mircea sărută mâna părintelui impulsionat de un puternic sentiment de recunoștință. Erau cuvintele pe care dorise atât de mult să le audă din gura unui preot. Erau o confirmare a unei speranțe pe care nu îndrăznea să o lase să prindă rădăcină în inima lui, pentru că tot timpul i se spunea că Dumnezeu e supărat pe el pentru patima sa, că nu îl mai poate răbda nici cerul.

- Părinte, de astăzi Îl voi ruga pe Dumnezeu să mă vindece cu dragostea Lui în care până acum nu am avut curaj să cred. Doamne, nu mă lăsa așa cum sunt!

-Amin! rosti părintele pecetluind parcă începutul unei vieți noi.

Mircea devenise din acea clipă un om nou, renunțând la alcool. Nu se mai hrănea cu vise deșarte, amăgire de sine, minciună, certuri, falsa bucurie a trișării, ci cu credința în iubirea vindecătoare a lui Dumnezeu. Era fericit că acolo sus era Cineva care L-a iubit tot timpul chiar și așa căzut, frânt și lipsit de puteri. În inima lui păstrase mereu o crăpătură, pentru ca cerul să pătrundă pe acolo în adâncul lui și să-l facă să se simtă senin și iubit, așa cum se simțea acum.

- Ți-am spus că așa va fi, mărturisi Crina aceleiași prietene împreună cu care a purtat zăduful atâtor ani.
- Mă bucur nespus de mult. Voi sunteți printre puținele cazuri fericite, pentru că amândoi v-ați făcut curaj să credeți în Iubire, zise Alina cu un sentiment de admirație.







Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale. Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte. La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany , în care totul funcționează perfect, unde

În căutarea sufletului pereche?

  Melania vrea să se despartă de soțul ei. S-a căsătorit cu el la insistența părințior. Relația a început și a continuat prost. Acum ea dorește  să trăiască fără jigniri, fără certuri, fără învinuiri. Pur și simplu nu mai suportă atmosfera tensionată de acasă. Are un copil dintr-o relație atenrioară. Îl iubește enorm și ar face orice pentru el. Soțul ei face permanent reproșuri copilului pentru orice cadou pe care i-l dăruirește. Dureros și pentru copil și pentru mamă. Pentru soțul ei însă o normalitate. În astfel de reproșuri l-au crescut și părinții lui. Pentru tot ce i-au dat i-au scos ochii. Melania s-a hotărât să pornească din nou în căutarea sufletului pereche. Cei mai mulți oameni vor să găsească sufletul pereche cu care să își împartă viața. E firesc. Așa a zis Domnul: „Nu este bine să fie omul singur pe pământ.” (Facere 2,18) Relația dintre un bărbat și o femeie este așadar o rânduială a firii, un dar de la Dumnezeu. Mulți își doresc acest dar și pornesc în căutarea persoane
  Darul Sfântului Nicolae - Da. Am cancer.  Sun ă aiurea, dar aceasta este realitatea. Nu am ce să mai fac decât să mă rog lui Dumnezeu să îmi dea puterea să duc boala aceasta până la capăt, spune cu resemnare Luca. Luca a aflat de boală cu câteva săptămâni în urmă. Este o formă inoperabilă. I s-au mai dat patru luni de trăit, dacă nu se întâmplă vreo minune. -           Știți, părinte, când am aflat despre boală am avut un șoc. Am intrat în prima biserică pe care am văzut-o după ce am ieșit din spital. Era chiar în curtea spitalului. Și L-am privit pe Hristos în ochi, dar nu am avut puterea să îi cer să mă vindece, pentru că am știut că pentru păcatele mele sufăr acestea. Am plâns cum nu am plâns niciodată înainte icoanei Sale, dar vindecare nu i-am cerut. Nu am avut curajul. I-am spus doar să facă cum știe El că este mai bine pentru mine. Luca nu a avut această sensibilitate mereu. A pierdut-o când s-a pierdut cu sufletul într-o viață care nu se ridica la înălțimea frumuseț

Te-ai căutat pe tine însuți

Dorian privea picturile înmărmurite ale bătrânei biserici. Ca o multicenteneră biserica priveghea tăcută și încărcată de mireasma biruinței peste vremuri. Adunase în ea toate trăirile oamenilor care i-au călcat pragul pentru a-și destăinui acolo adâncul inimii. Și Dorian bătuse cale îndelungată pentru a ajunge aici. Aflase de părintele Gherasim, duhovnic vestit, și își puse nădejdea în el că avea să îl scoată din tumultul gândurilor care-l dezbinau lăuntric. Aștepta nerăbdător în universul plin de înțelesurile tăinuite pe chipurile sfinților zugrăviți pe pereții bisericii. Așteptarea se prelungise. I se spusese că părintele va veni negreșit, dar să aibă răbdare. Tocmai cu răbdarea nu stătea bine Dorian. Voia totul repede ca mulți dintre oamenii goniți fără răgaz spre moarte de timpurile sufocate de treburi. Ceasurile treceau cu greutate și Dorian intrase deja într-o neliniște răscolitoare. Privea liniștea angelică a sfinților ce stătea în deplin contrast cu forfota de gândur

Crăciunul a trecut deja

Nika se așează la un colt de stradă unde soarele își odihnește razele blânde. Oamenii se grăbesc să facă ultimele cumpărături pentru că mâine e Crăciunul. Ochii mari ai Nikăi scăldați de jocul razelor de soare devine un ecran de proiecție pentru filmul mut al mulțimii grăbite ce forfotește fără încetare. Amețită de atâta vânzoleală, dar odihnită de alintul dulce al soarelui, Nika pornește spre casa unde nu o așteaptă nimeni. Nici Moș Crăciun nu va poposi la ea acasă nici măcar să-și tragă răsuflarea. Nika își așează căciula învechită cu moțul răsfirat și își încheie nasturii hainei grele care atârnă pe trupul ei firav îngreunându-i mersul. -           Nu-i cam grea haina aceea pentru tine? o întreabă un trecător. -           Nu. E tocmai bună, răspunde Nika. Mă ajută să merg încet, căci și așa nu am unde să mă grăbesc. Așa este. Mersul domol o bucură pentru că o face spectatoare la o lume îmbrâncită continuu de gânduri, de planuri, de dorințe fără rost, o lume din care nu ar