- Vine nebuna, ziceau copiii râzând și începeau să strige după ea fel de fel de expresii învățate de la cei mari.
Marighioala era considerată bolnavă psihic. Pe tot timpul anului străbătea străzile îmbrăcată în aceleași haine peste care uneori mai punea câte un rând. Îi era inima înghețată de atâta neiubire cât vedea în jur și avea nădejde că măcar hainele îi pot încălzi sufletul. Marighioala avea șaptezeci de ani și începuse a colinda străzile după ce mama ei, în vârstă de nouăzeci de ani, părăsise lumea cu teama că își lasă fiica pe mâinile unor oameni indiferenți la suferința ei.
Teama mamei se adeverise pentru că Marighioala nu avea pe nimeni care să îi dea o mână de ajutor. Pentru oamenii din cartierul în care locuia Marighioala își pierduse valoarea de om. Ea era nebuna cartierului și atât.
- E ne-bună! zise un vecin cu zâmbet sarcastic. Doar nu credeți că acest cuvânt s-a inventat degeaba? Adică nu mai e bună de nimic.
Și mulți îi împărtășeau părerea și făceau din Marighioala un coș de gunoi în care își aruncau frustrările, nemulțumirile, vinovățiile, mustrările propriei conștiințe.
Marighioala, deși beneficia de o boală care o ajuta să evadeze dintr-o lume plină de răutate, avea și momente de revenire la realitatea dureroasă.
- Dumnezeu o să vă pedepsească. Vă bateți joc de o femeie bătrână, striga femeia cu gustul amar al umilinței necontenite.
Nu mai spera să fie ajutată de cei care îi cunoșteau viața și durerea. Se așezase într-o stație de autobuz cerșind mila călătorilor care urcau și coborau. În acea stație își găsea adăpostul și noaptea. Acolo vântul o îmbrăca iarna cu un covor de zăpadă la fel de alb ca sufletul Marighioalei, șuierând ca un om care plânge de durere că nu poate oferi mai mult decât atât.
Marighioala se trezea în îngețul dimineților de iarnă petrecute în stația de autobuz, își scutura liniștită zăpada, mulțumind parcă iernii pentru gestul făcut, și pornea din nou pe străzi pierdută în gândurile nedumerite de atâta lipsă de iubire existentă în lume.
Au mai trecut câțiva ani cu veri frumoase care mângâiau trupul îmbătrânit al Marighioalei și cu ierni geroase ca și sufletele celor ce erau martori la suferința ei. De când a murit mama Marighioalei niciun braț nu i s-a mai deschis, nicio mână nu a mai atins-o, nici măcar un zâmbet de bunăvoință nu a mai zărit. Până într-o zi de iarnă cu ger năprasnic când Dumnezeu i-a deschis larg brațele, zâmbindu-i ca unei învingătoarei, așezându-i pe cap laurii biruinței și primindu-i sufletul în cântecul copleșitor al îngerilor cu voci de copii.
Marighioala a plecat în acea noapte la cer, lăsându-și trupul îmbătrânit de așteptarea iubirii și înghețat de gerul năprasnic din inimile celor din jurul ei.
- Nu s-a găsit pentru ea nici măcar un colț într-un spital ca să nu moară ca un neom? se întrebă echipa de medici care sosise să ridice trupul femeii.
- Se pare că nimeni nu a semnalat existența acestui caz, răspunse unul dintre medici.
Nimeni în cei zece ani cât Marighioala a rezistat eroic într-o lume plină cu inimi de gheață nu a găsit o clipă să anunțe cadrele specializate că un om are nevoie de ajutor.
- Cum o chema? întrebă medicul.
- Marighioala, spuse un vecin.
- Adică seducătoare de inimi, spuse doctorul, gândindu-se la niște versuri pe care le cunoștea din copilărie.
- Avea nevoie de doctor, spuse o altă femeie venită grăbită la auzul veștii morții Marighioalei.
- Ea a fost doctorul care s-a născut ca să vindece inimile de indiferență, dar cancerul acesta indiferenței aproape că nu mai poate fi vindecat, replică doctorul.
Așa era. Marighioala venise pe lume să înmoaie inimile oamenilor, să îi învețe să întindă mâini de ajutor, să se solidarizeze în a face binele, să rupă din bucata lor de pâine și să o împartă cu cel flămând, să iasă din nebunia gândurilor lăcomiei și să învețe să dăruiască, să îi ajute să înțeleagă că în actul dăruirii se află împlinirea, bucuria, fericirea.
„Dar ei n-au cunoscut, nici n-au priceput, ci în întuneric umblă;
stricase-vor toate rânduielile pământului.” (Psalmul 81, 5)
Comentarii
Trimiteți un comentariu