Treceți la conținutul principal

Vine nebuna



- Vine nebuna, ziceau copiii râzând și începeau să strige după ea fel de fel de expresii învățate de la cei mari.

Marighioala era considerată bolnavă psihic. Pe tot timpul anului străbătea străzile îmbrăcată în aceleași haine peste care uneori mai punea câte un rând. Îi era inima înghețată de atâta neiubire cât vedea în jur și avea nădejde că măcar hainele îi pot încălzi sufletul. Marighioala avea șaptezeci de ani și începuse a colinda străzile după ce mama ei, în vârstă de nouăzeci de ani, părăsise lumea cu teama că își lasă fiica pe mâinile unor oameni indiferenți la suferința ei.

Teama mamei se adeverise pentru că Marighioala nu avea pe nimeni care să îi dea o mână de ajutor. Pentru oamenii din cartierul în care locuia Marighioala își pierduse valoarea de om. Ea era nebuna cartierului și atât.

- E ne-bună! zise un vecin cu zâmbet sarcastic. Doar nu credeți că acest cuvânt s-a inventat degeaba? Adică nu mai e bună de nimic.

Și mulți îi împărtășeau părerea și făceau din Marighioala un coș de gunoi în care își aruncau frustrările, nemulțumirile, vinovățiile, mustrările propriei conștiințe.

Marighioala, deși beneficia de o boală care o ajuta să evadeze dintr-o lume plină de răutate, avea și momente de revenire la realitatea dureroasă.

- Dumnezeu o să vă pedepsească. Vă bateți joc de o femeie bătrână, striga femeia cu gustul amar al umilinței necontenite.

Nu mai spera să fie ajutată de cei care îi cunoșteau viața și durerea. Se așezase într-o stație de autobuz cerșind mila călătorilor care urcau și coborau. În acea stație își găsea adăpostul și noaptea. Acolo vântul o îmbrăca iarna cu un covor de zăpadă la fel de alb ca sufletul Marighioalei, șuierând ca un om care plânge de durere că nu poate oferi mai mult decât atât.

Marighioala se trezea în îngețul dimineților de iarnă petrecute în stația de autobuz, își scutura liniștită zăpada, mulțumind parcă iernii pentru gestul făcut, și pornea din nou pe străzi pierdută în gândurile nedumerite de atâta lipsă de iubire existentă în lume.

Au mai trecut câțiva ani cu veri frumoase care mângâiau trupul îmbătrânit al Marighioalei și cu ierni geroase ca și sufletele celor ce erau martori la suferința ei. De când a murit mama Marighioalei niciun braț nu i s-a mai deschis, nicio mână nu a mai atins-o, nici măcar un zâmbet de bunăvoință nu a mai zărit. Până într-o zi de iarnă cu ger năprasnic când Dumnezeu i-a deschis larg brațele, zâmbindu-i ca unei învingătoarei, așezându-i pe cap laurii biruinței și primindu-i sufletul în cântecul copleșitor al îngerilor cu voci de copii.

Marighioala a plecat în acea noapte la cer, lăsându-și trupul îmbătrânit de așteptarea iubirii și înghețat de gerul năprasnic din inimile celor din jurul ei.

- Nu s-a găsit pentru ea nici măcar un colț într-un spital ca să nu moară ca un neom? se întrebă echipa  de medici care sosise să ridice trupul femeii.
- Se pare că nimeni nu a semnalat existența acestui caz, răspunse unul dintre medici.

Nimeni în cei zece ani cât Marighioala a rezistat eroic într-o lume plină cu inimi de gheață nu a găsit o clipă să anunțe cadrele specializate că un om are nevoie de ajutor. 

- Cum o chema? întrebă medicul.
- Marighioala, spuse un vecin.
- Adică seducătoare de inimi, spuse doctorul, gândindu-se la niște versuri pe care le cunoștea din copilărie.
- Avea nevoie de doctor, spuse o altă femeie venită grăbită la auzul veștii morții Marighioalei.
- Ea a fost doctorul care s-a născut ca să vindece inimile de indiferență, dar cancerul acesta indiferenței aproape că nu mai poate fi vindecat, replică doctorul.

Așa era. Marighioala venise pe lume să înmoaie inimile oamenilor, să îi învețe să întindă mâini de ajutor, să se solidarizeze în a face binele, să rupă din bucata lor de pâine și să o împartă cu cel flămând, să iasă din nebunia gândurilor lăcomiei și să învețe să dăruiască, să îi ajute să înțeleagă că în actul dăruirii se află împlinirea, bucuria, fericirea.




Dar ei n-au cunoscut, nici n-au priceput, ci în întuneric umblă
stricase-vor toate rânduielile pământului.” (Psalmul 81, 5)




Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Vă invit la înmormântarea mea

- Bună ziua, domnule preot, mi se adresează telefonic o voce feminină. - Bună ziua, răspund, bănuind deja că am de-a face cu cineva care e foarte impregnat în gândire și abordare de mentalitatea locului. - Sunt doamna Schmidt și aș dori să vă invit la înmormântarea mea, îmi zice cu o deosebită detașare. - Vă mulțumesc de invitație, spun surprins de abordarea femeii care pare foarte împăcată cu evenimentul de care se pregătește. Nu am mai primit niciodată o astfel de invitație, răspund sfios.  - Păi, nu știu exact când va avea loc, însă eu vreau să mă asigur că totul va fi în regulă. - Suferiți de vreo boală?  - Da, am cancer și e posibil ca în trei ani să se agraveze foarte tare. Însă eu vreau să fiu sigură că înmormântarea mea va decurge așa cum îmi doresc. - Și ce vă doriți în mod deosebit? - Eu nu vreau să fie ca în România. Vreau ceva simplu, așa cum este aici, fără circ, îmi spune doamna pe un ton apăsat.
Mi-e greu să o conving acum că o înmormântare ortodoxă nu este un circ, chi…

Spurcata femeie lehuză

„Ne-ai spurcat casa. Nu știai că femeile lehuze nu au voie sa iasă din cameră?” Cam așa au fost și sunt încă întâmpinate proaspetele mămici în unele bordeie. Nașterea de prunci a devenit o spurcăciune,  în timp ce avortul și curvia o modă. Nu degeaba se spune că a înnebunit lumea. Da, a înnebunit lumea care a încetat să mai gândească. Vechea dispută vizavi de necurăția femeii lehuze, proaspătă mămică, sau a femeii aflate în perioada menstruației rămâne în actualitate și constituie pe nedrept un motiv de tulburare.
Dragă proaspătă mămică, îți mulțumesc că te-ai jertfit pe tine ca toată sarcina să decurgă bine. Îți mulțumesc că ai împlinit Cuvântul lui Hristos: „Lăsați copiii să vină la Mine”(Matei 19,14) și pentru tot chinul, nădejdea, rugăciunile, teama, îngrijorarea și toată osteanala care au însoțit  lunile de sarcină și momentul nașterii. Poate că îți faci încă o grijă acum că ești necurată datorită scurgerilor naturale, că nu te poți atinge de nimeni, că nu ai voie să intri în bise…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Femeia care își critică bărbatul

„Cu ăsta nu mai ai ce face!”, „E un incapabil, nu mai e ce a fost!”, „M-am săturat să stau în casă cu unul care nu mă bagă în seamă”, „Degeaba îmi bat gura, el tot ce știe face”, „Niciodată nu m-a apreciat”,  „E insuportabil, nu știu ce s-a întâmplat cu el”, „Ăsta nu e în stare de nimic”, „Niciodată nu face ce îi spun” și lista ar putea continua. E o listă plină de afirmații dureroase pe care adesea multe femei le fac la adresa soților lor. 
Sunt nedumerit de acest curent. Încep să caut un răspuns la oameni cu pricepere de sus. Străbat mii de kilometri pentru a ajunge la o cale deschizătoare de noi orizonturi. Întâlnesc un om rânduit de Dumnezeu. Întreb cu grijă ce se întâmplă de peste bărbați curge cu atâtea reproșuri și critici. Unii le merită din plin, deși ele nu fac decât să adâncească criza.  Dar sunt chiar toți atât de nevrednici?
-Femeia care își critică bărbatul pe sine se critică, pentru că la Cununie au devenit amândoi un trup, îmi răspunde părintele și mă aruncă într-o nouă …