Treceți la conținutul principal

Vine nebuna



- Vine nebuna, ziceau copiii râzând și începeau să strige după ea fel de fel de expresii învățate de la cei mari.

Marighioala era considerată bolnavă psihic. Pe tot timpul anului străbătea străzile îmbrăcată în aceleași haine peste care uneori mai punea câte un rând. Îi era inima înghețată de atâta neiubire cât vedea în jur și avea nădejde că măcar hainele îi pot încălzi sufletul. Marighioala avea șaptezeci de ani și începuse a colinda străzile după ce mama ei, în vârstă de nouăzeci de ani, părăsise lumea cu teama că își lasă fiica pe mâinile unor oameni indiferenți la suferința ei.

Teama mamei se adeverise pentru că Marighioala nu avea pe nimeni care să îi dea o mână de ajutor. Pentru oamenii din cartierul în care locuia Marighioala își pierduse valoarea de om. Ea era nebuna cartierului și atât.

- E ne-bună! zise un vecin cu zâmbet sarcastic. Doar nu credeți că acest cuvânt s-a inventat degeaba? Adică nu mai e bună de nimic.

Și mulți îi împărtășeau părerea și făceau din Marighioala un coș de gunoi în care își aruncau frustrările, nemulțumirile, vinovățiile, mustrările propriei conștiințe.

Marighioala, deși beneficia de o boală care o ajuta să evadeze dintr-o lume plină de răutate, avea și momente de revenire la realitatea dureroasă.

- Dumnezeu o să vă pedepsească. Vă bateți joc de o femeie bătrână, striga femeia cu gustul amar al umilinței necontenite.

Nu mai spera să fie ajutată de cei care îi cunoșteau viața și durerea. Se așezase într-o stație de autobuz cerșind mila călătorilor care urcau și coborau. În acea stație își găsea adăpostul și noaptea. Acolo vântul o îmbrăca iarna cu un covor de zăpadă la fel de alb ca sufletul Marighioalei, șuierând ca un om care plânge de durere că nu poate oferi mai mult decât atât.

Marighioala se trezea în îngețul dimineților de iarnă petrecute în stația de autobuz, își scutura liniștită zăpada, mulțumind parcă iernii pentru gestul făcut, și pornea din nou pe străzi pierdută în gândurile nedumerite de atâta lipsă de iubire existentă în lume.

Au mai trecut câțiva ani cu veri frumoase care mângâiau trupul îmbătrânit al Marighioalei și cu ierni geroase ca și sufletele celor ce erau martori la suferința ei. De când a murit mama Marighioalei niciun braț nu i s-a mai deschis, nicio mână nu a mai atins-o, nici măcar un zâmbet de bunăvoință nu a mai zărit. Până într-o zi de iarnă cu ger năprasnic când Dumnezeu i-a deschis larg brațele, zâmbindu-i ca unei învingătoarei, așezându-i pe cap laurii biruinței și primindu-i sufletul în cântecul copleșitor al îngerilor cu voci de copii.

Marighioala a plecat în acea noapte la cer, lăsându-și trupul îmbătrânit de așteptarea iubirii și înghețat de gerul năprasnic din inimile celor din jurul ei.

- Nu s-a găsit pentru ea nici măcar un colț într-un spital ca să nu moară ca un neom? se întrebă echipa  de medici care sosise să ridice trupul femeii.
- Se pare că nimeni nu a semnalat existența acestui caz, răspunse unul dintre medici.

Nimeni în cei zece ani cât Marighioala a rezistat eroic într-o lume plină cu inimi de gheață nu a găsit o clipă să anunțe cadrele specializate că un om are nevoie de ajutor. 

- Cum o chema? întrebă medicul.
- Marighioala, spuse un vecin.
- Adică seducătoare de inimi, spuse doctorul, gândindu-se la niște versuri pe care le cunoștea din copilărie.
- Avea nevoie de doctor, spuse o altă femeie venită grăbită la auzul veștii morții Marighioalei.
- Ea a fost doctorul care s-a născut ca să vindece inimile de indiferență, dar cancerul acesta indiferenței aproape că nu mai poate fi vindecat, replică doctorul.

Așa era. Marighioala venise pe lume să înmoaie inimile oamenilor, să îi învețe să întindă mâini de ajutor, să se solidarizeze în a face binele, să rupă din bucata lor de pâine și să o împartă cu cel flămând, să iasă din nebunia gândurilor lăcomiei și să învețe să dăruiască, să îi ajute să înțeleagă că în actul dăruirii se află împlinirea, bucuria, fericirea.




Dar ei n-au cunoscut, nici n-au priceput, ci în întuneric umblă
stricase-vor toate rânduielile pământului.” (Psalmul 81, 5)




Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale. Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte. La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany , în care totul funcționează perfect, unde

În căutarea sufletului pereche?

  Melania vrea să se despartă de soțul ei. S-a căsătorit cu el la insistența părințior. Relația a început și a continuat prost. Acum ea dorește  să trăiască fără jigniri, fără certuri, fără învinuiri. Pur și simplu nu mai suportă atmosfera tensionată de acasă. Are un copil dintr-o relație atenrioară. Îl iubește enorm și ar face orice pentru el. Soțul ei face permanent reproșuri copilului pentru orice cadou pe care i-l dăruirește. Dureros și pentru copil și pentru mamă. Pentru soțul ei însă o normalitate. În astfel de reproșuri l-au crescut și părinții lui. Pentru tot ce i-au dat i-au scos ochii. Melania s-a hotărât să pornească din nou în căutarea sufletului pereche. Cei mai mulți oameni vor să găsească sufletul pereche cu care să își împartă viața. E firesc. Așa a zis Domnul: „Nu este bine să fie omul singur pe pământ.” (Facere 2,18) Relația dintre un bărbat și o femeie este așadar o rânduială a firii, un dar de la Dumnezeu. Mulți își doresc acest dar și pornesc în căutarea persoane
  Darul Sfântului Nicolae - Da. Am cancer.  Sun ă aiurea, dar aceasta este realitatea. Nu am ce să mai fac decât să mă rog lui Dumnezeu să îmi dea puterea să duc boala aceasta până la capăt, spune cu resemnare Luca. Luca a aflat de boală cu câteva săptămâni în urmă. Este o formă inoperabilă. I s-au mai dat patru luni de trăit, dacă nu se întâmplă vreo minune. -           Știți, părinte, când am aflat despre boală am avut un șoc. Am intrat în prima biserică pe care am văzut-o după ce am ieșit din spital. Era chiar în curtea spitalului. Și L-am privit pe Hristos în ochi, dar nu am avut puterea să îi cer să mă vindece, pentru că am știut că pentru păcatele mele sufăr acestea. Am plâns cum nu am plâns niciodată înainte icoanei Sale, dar vindecare nu i-am cerut. Nu am avut curajul. I-am spus doar să facă cum știe El că este mai bine pentru mine. Luca nu a avut această sensibilitate mereu. A pierdut-o când s-a pierdut cu sufletul într-o viață care nu se ridica la înălțimea frumuseț

Ariana urăște Skype-ul

- Bine ați venit la centrul de consiliere școlară. Ariana, va merge în curând la școală aici în Germania, iar noi vom face toate demersurile ca acest lucru să se întâmple cât mai repede, le spune consilierul pe un ton încurajator. Ariana și Adriana, sora ei cea mare, privesc în gol. Nu doar numele lor sunt aproape la fel, ci și experiența de viață. Amândouă au trăit cu bunicii aproape întreaga viață, întrucât tatăl și mama lor muncesc de peste douăzeci de ani împreună în Italia. Adriana s-a bucurat totuși în primul an de viață de prezența mamei, Ariana nu a avut această mângâiere. - Dumnevoastră sunteți tutorele surorii dumneavoastră după cum reiese din actele pe care le-ați depus la dosar. Veniți direct din România? întreabă consilierul. - Da. Am venit aici la o mătușă cu speranța unei vieți mai bune, zice Adriana. Ariana își roade unghiile și își rotește privirea prin încăperea aproape goală în care are loc consilierea școlară. Ar vrea să dea și ea un răspuns perso

Te-ai căutat pe tine însuți

Dorian privea picturile înmărmurite ale bătrânei biserici. Ca o multicenteneră biserica priveghea tăcută și încărcată de mireasma biruinței peste vremuri. Adunase în ea toate trăirile oamenilor care i-au călcat pragul pentru a-și destăinui acolo adâncul inimii. Și Dorian bătuse cale îndelungată pentru a ajunge aici. Aflase de părintele Gherasim, duhovnic vestit, și își puse nădejdea în el că avea să îl scoată din tumultul gândurilor care-l dezbinau lăuntric. Aștepta nerăbdător în universul plin de înțelesurile tăinuite pe chipurile sfinților zugrăviți pe pereții bisericii. Așteptarea se prelungise. I se spusese că părintele va veni negreșit, dar să aibă răbdare. Tocmai cu răbdarea nu stătea bine Dorian. Voia totul repede ca mulți dintre oamenii goniți fără răgaz spre moarte de timpurile sufocate de treburi. Ceasurile treceau cu greutate și Dorian intrase deja într-o neliniște răscolitoare. Privea liniștea angelică a sfinților ce stătea în deplin contrast cu forfota de gândur