Treceți la conținutul principal

Vine nebuna



- Vine nebuna, ziceau copiii râzând și începeau să strige după ea fel de fel de expresii învățate de la cei mari.

Marighioala era considerată bolnavă psihic. Pe tot timpul anului străbătea străzile îmbrăcată în aceleași haine peste care uneori mai punea câte un rând. Îi era inima înghețată de atâta neiubire cât vedea în jur și avea nădejde că măcar hainele îi pot încălzi sufletul. Marighioala avea șaptezeci de ani și începuse a colinda străzile după ce mama ei, în vârstă de nouăzeci de ani, părăsise lumea cu teama că își lasă fiica pe mâinile unor oameni indiferenți la suferința ei.

Teama mamei se adeverise pentru că Marighioala nu avea pe nimeni care să îi dea o mână de ajutor. Pentru oamenii din cartierul în care locuia Marighioala își pierduse valoarea de om. Ea era nebuna cartierului și atât.

- E ne-bună! zise un vecin cu zâmbet sarcastic. Doar nu credeți că acest cuvânt s-a inventat degeaba? Adică nu mai e bună de nimic.

Și mulți îi împărtășeau părerea și făceau din Marighioala un coș de gunoi în care își aruncau frustrările, nemulțumirile, vinovățiile, mustrările propriei conștiințe.

Marighioala, deși beneficia de o boală care o ajuta să evadeze dintr-o lume plină de răutate, avea și momente de revenire la realitatea dureroasă.

- Dumnezeu o să vă pedepsească. Vă bateți joc de o femeie bătrână, striga femeia cu gustul amar al umilinței necontenite.

Nu mai spera să fie ajutată de cei care îi cunoșteau viața și durerea. Se așezase într-o stație de autobuz cerșind mila călătorilor care urcau și coborau. În acea stație își găsea adăpostul și noaptea. Acolo vântul o îmbrăca iarna cu un covor de zăpadă la fel de alb ca sufletul Marighioalei, șuierând ca un om care plânge de durere că nu poate oferi mai mult decât atât.

Marighioala se trezea în îngețul dimineților de iarnă petrecute în stația de autobuz, își scutura liniștită zăpada, mulțumind parcă iernii pentru gestul făcut, și pornea din nou pe străzi pierdută în gândurile nedumerite de atâta lipsă de iubire existentă în lume.

Au mai trecut câțiva ani cu veri frumoase care mângâiau trupul îmbătrânit al Marighioalei și cu ierni geroase ca și sufletele celor ce erau martori la suferința ei. De când a murit mama Marighioalei niciun braț nu i s-a mai deschis, nicio mână nu a mai atins-o, nici măcar un zâmbet de bunăvoință nu a mai zărit. Până într-o zi de iarnă cu ger năprasnic când Dumnezeu i-a deschis larg brațele, zâmbindu-i ca unei învingătoarei, așezându-i pe cap laurii biruinței și primindu-i sufletul în cântecul copleșitor al îngerilor cu voci de copii.

Marighioala a plecat în acea noapte la cer, lăsându-și trupul îmbătrânit de așteptarea iubirii și înghețat de gerul năprasnic din inimile celor din jurul ei.

- Nu s-a găsit pentru ea nici măcar un colț într-un spital ca să nu moară ca un neom? se întrebă echipa  de medici care sosise să ridice trupul femeii.
- Se pare că nimeni nu a semnalat existența acestui caz, răspunse unul dintre medici.

Nimeni în cei zece ani cât Marighioala a rezistat eroic într-o lume plină cu inimi de gheață nu a găsit o clipă să anunțe cadrele specializate că un om are nevoie de ajutor. 

- Cum o chema? întrebă medicul.
- Marighioala, spuse un vecin.
- Adică seducătoare de inimi, spuse doctorul, gândindu-se la niște versuri pe care le cunoștea din copilărie.
- Avea nevoie de doctor, spuse o altă femeie venită grăbită la auzul veștii morții Marighioalei.
- Ea a fost doctorul care s-a născut ca să vindece inimile de indiferență, dar cancerul acesta indiferenței aproape că nu mai poate fi vindecat, replică doctorul.

Așa era. Marighioala venise pe lume să înmoaie inimile oamenilor, să îi învețe să întindă mâini de ajutor, să se solidarizeze în a face binele, să rupă din bucata lor de pâine și să o împartă cu cel flămând, să iasă din nebunia gândurilor lăcomiei și să învețe să dăruiască, să îi ajute să înțeleagă că în actul dăruirii se află împlinirea, bucuria, fericirea.




Dar ei n-au cunoscut, nici n-au priceput, ci în întuneric umblă
stricase-vor toate rânduielile pământului.” (Psalmul 81, 5)




Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Escrocule!

- Trăiești pe spatele nostru, escrocule! șopti Radu în timp ce părintele Ioan predica. Radu era în primul rând și își exprima nemulțumirea față de predică prin comentarii răutăcioase, rostite în așa fel încât să fie auzite de cei din preajmă.
Părintele auzise și el câte ceva și se ruga.  Îi trecu prin minte gândul să-l oprească după miruit și să îl întrebe ce s-a întâmplat. Știa însă că nu poate ajunge la inima lui Radu. De aceea prefera să se roage pentru el, convins că de multe ori rugăciunea transmite mai mult decât cuvintele.
Radu își epuizase energia mâniei și se depărtă mulțumit că cei din jur au auzit tot ce avea pe suflet. De fapt ceea ce avea pe suflet nu avea legătură cu preotul, ci cu propriul tată care de ani mulți trăia pe spatele soției și al copiilor.
Radu își ura tatăl. Voia să îi fie fiu și nu părinte. Voia ca tatăl său să aibă grijă de el și nu invers. Nu putea accepta că un părinte poate avea slăbiciuni așa de mari, că poate cădea, că poate suferi atât de mult din …

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Ce-au făcut din țara mea?

Ioana te privește cu ochi mari și încărcați de cearcăne negre ca și gândurile ei. Stă pe prispsa unei case cârpite cu materiale găsite prin curțile părăsite. Doar verdele ierbii care crește în voie în fața casei pare să dea un pic de culoare tabloului copleșit de îngândurarea chipului unei femei îmbătrânite înainte de vreme.
- Aș fi plecat și eu, maică. Dar unde să mă mai duc? Sunt bătrână.
Așa se simte Ioana la cei patruzeci de ani ai săi. E prea înțeleaptă să mai creadă că viața ei se poate îmbunătăți așa cum și-ar dori atunci când privește la televizor. De altfel, televizorul este cea mai mare bogăție a ei. Cu el își petrece timpul și chiar dacă știe că adesea o minte, îi trece cu vederea neputințele și vicleniile, pentru că altfel ar rămâne de tot singură.
-Uite, nici dinți în gură nu mai am, se plânge Ioana. De unde să am bani să mă îngrijesc de sănătate? Abia mă descurc cu cheltuielile de zi cu zi, deși muncesc vânzătoare de dimineață până seara. Nici duminica nu primesc liber de l…

Mi-e dor să fiu iubită

- Îmi place foarte mult freza ta nouă, o complimentă Laura pe Dragostina. - Da, este singurul lucru pe care îl mai
pot schimba în viața mea, îngână Dragostina.
Laura o privi atent. Chipul Dragostinei trăda nopțile nedormite, lacrimile discrete, frământările nerostite. 
- Hai, să mergem la un ceai care să ne încălzească, zise Laura zgribulită de frig. - Mai degrabă mi-ai da ceva care să îmi încălzească sufletul, rosti Dragostina pierdută în gânduri.
Intrară într-o ceainărie cochetă cu o ambianță încărcată de arome de ceai proaspăt. Se așezară într-un colț retras și depănară amintiri comune. Pe fața Dragostinei reapăru zâmbetul copilului de odinioară. Era bucuroasă că amintirile frumoase stăteau cuminți în adâncul ei și se lăsau acum scoase de pe rafturile copilăriei pentru a fi readuse în atenția inimii. Hohotea de bucurie trecând cu mintea printre acele momente de fericire pe care le împărtășise cu cea mai bună prietenă a ei, Laura.
- Tu ești tot ce mi-a mai rămas din copilărie, măr…