Treceți la conținutul principal

Escrocule!


- Trăiești pe spatele nostru, escrocule! șopti Radu în timp ce părintele Ioan predica. Radu era în primul rând și își exprima nemulțumirea față de predică prin comentarii răutăcioase, rostite în așa fel încât să fie auzite de cei din preajmă.

Părintele auzise și el câte ceva și se ruga.  Îi trecu prin minte gândul să-l oprească după miruit și să îl întrebe ce s-a întâmplat. Știa însă că nu poate ajunge la inima lui Radu. De aceea prefera să se roage pentru el, convins că de multe ori rugăciunea transmite mai mult decât cuvintele.

Radu își epuizase energia mâniei și se depărtă mulțumit că cei din jur au auzit tot ce avea pe suflet. De fapt ceea ce avea pe suflet nu avea legătură cu preotul, ci cu propriul tată care de ani mulți trăia pe spatele soției și al copiilor.

Radu își ura tatăl. Voia să îi fie fiu și nu părinte. Voia ca tatăl său să aibă grijă de el și nu invers. Nu putea accepta că un părinte poate avea slăbiciuni așa de mari, că poate cădea, că poate suferi atât de mult din pricina propriilor patimi, că se poate transforma într-un străin față de proprii copii. Neacceptând această realitate, Radu fugea de responsabilitate și își judeca nemilos tatăl, fără însă a înceta să cedeze presiunilor acestuia de a-i da bani de băutură. Era o sălbatică pendulare între dragoste și ură.

În drum spre casă un vecin grăbi pasul ca să îl ajungă pe Radu din urmă. 
- Bună să îți fie inima, Răducule, spuse vecinul.
- Așa să fie, domnule Alexandrescu.
- Dar ce e cu tine de ai plecat așa mânios de la biserică?
- Păi, acestea sunt vremurile în care trăim. Nici preoții nu ne mai înțeleg durerile. Părintele se poartă ca tata. Tot timpul cere ceva de la noi. Tot timpul trebuie să facem ceva. 
- Nu există roade fără sămânță. Sigur că tot timpul trebuie să facem ceva, să punem mereu sămânța cea bună, spuse domnul Alexandrescu.

Lui Radu îi era rușine să mai adauge ceva, deși ar fi vrut să spună mai multe. Domnul Alexandrescu, vecinul său, îi ajutase foarte mult familia. Îi primea adesea peste noapte atunci când erau alungați de tatăl beat criță. Îi ajutase cu tot ce i-a stat în putință atât material cât și spiritual.

- Astăzi părintele a vorbit despre reponsabilitatea pe care trebuie să ne-o asumăm vizavi de viața noastră, despre acceptarea crucii noastre, despre urmarea lui Hristos prin iubire și iertare. Poate că ceva te-a deranjat.
- Sunt sătul să port crucea tatălui meu. Ne-a făcut mult să suferim. Trăiește pe spatele nostru de atâția ani, spuse Radu domol.
-Același lucru i l-ai reproșat și părintelui, spuse vecinul care auzise toate comentariile lui Radu. Nu e ciudată această coincidență? întrebă subtil domnul Alexandrescu.
- Nu, deloc. Noi îl ținem, deci trebuie să își facă datoria, zise Radu ferm.

- Datoria lui este să propovăduiască Evanghelia, să ne întoarcă de pe căile pierzării, să ne ajute să ne înțelegem crucea și să ne întărească în purtarea ei, să ne povățuiască spre pacea de sus.
- Tocmai că numai pace nu avem, spuse deznădăjduit Radu.
- Există pace fără iertare? Poți avea pace în suflet câtă vreme resentimentele clocotesc în el? îl provocă domnul Alexandrescu.

Radu reflecta. Cheltuise o avere cu tot felul de traininguri și terapii pentru a stăpâni tehnici de autocontrol, de întărirea eu-lui, de dezvoltare personală.  Nimic nu îl ajutase să se simtă eliberat.

- Vorbiți acum ca părintele. E imposibil să iert un om care oricum nu se va schimba niciodată, zise Radu îndreptățindu-se.
- Dacă ar fi fost imposibil, Dumnezeu nu ți-ar fi cerut acest lucru, adăugă domnul Alexandrescu. 
- Și cum devine acest imposibil posibil?
- Binecuvântând oamenii care te-au rănit sau te rănesc.
- Am încercat acest lucru și mi-am făcut doar inimă rea, zise Radu.
- Mai bine spus, ai văzut cât rău s-a adunat în inima ta, Radu. Tu mereu ai fost un suflet bun, doar că durerea neînțeleasă și neacceptată ne transformă în vrăjmașii propriului suflet și ne sălbăticește inima.

- Dumneavoastră ați fost mereu alături de noi, domnule Alexandrescu, spuse Radu schimbând vorba. Părintele nu a fost atât de prezent în viața noastră ca dumneavoastră.
- Eu nu aș fi fost în stare să ajut, dacă acum patruzeci de ani nu aș fi trecut prin aceleași trăiri ca ale tale. Am învățat tocmai cu ajutorul acestui părinte că fără iertare nu voi putea fi niciodată un om bun. El m-a încurajat să învăț să iert ca să pot fi liber. Am învățat așadar să mă vindec de așteptări, să accept că orice om poate fi învins de propriile slăbiciuni. Am învățat să îmi folosesc darurile și să fiu fericit dăruind și neașteptând ca alții să îmi împlinească nevoile. Așa m-am apropiat mai mult de Dumnezeu-Iubire. Fără lucrarea lui Dumnezeu prin acest slujitor îmbătrânit și de grijile și necazurile noastre nu aș fi reușit nimic, nici măcar să vă dăruiesc nimicul pe care vi l-am dăruit.

- Sunteți modest ca întotdeauna, domnule Alexandrescu. Ceea ce numiți „nimic” a fost pentru noi totul, replică Radu. Noi nu am fi reușit să trecem peste greutăți fără ajutorul dumneavoastră.

- Nici eu nu aș fi reușit niciodată să îmi deschid inima către oameni fără ajutorul părintelui, Radu. Tu indirect te-ai bucurat de roadele muncii acestui om. Doar cu ajutorul lui am înțeles că faptele bune pe care le facem pentru ceilalți sunt cea mai mare realizare a vieții. Prin el am descoperit porunca iubirii a cărei împlinire începe cu iertarea. 


Radu rămase perplex. Cum adică el se bucurase indirect de roadele muncii omului pe care-l considera un escroc? Un fior ciudat îi cuprinse inima.


- Mă grăbesc să ajung la tata că a rămas singur și trebuie să am grijă de el. Te salut, Răducule, îi spuse domnul Alexandrescu și i-o luă înainte.
- Mulțumesc, domnule Alexandrescu, îngână Radu nemaiștiind ce să zică.

O avalanșă de gânduri încărcă sufletul lui Radu. Acest om i-a luminat copilăria, i-a liniștit nopțile, i-a ușurat chinul trupesc și sufletesc. Nici prin cap nu i-ar fi trecut că părintele a avut vreo contribuție la starea sufletească a vecinului său pe care l-a simțit mai aproape decât pe propriul tată.

Și tatăl meu e singur acasă, se gândi Radu și grăbi pasul. Mă voi duce să am grijă și eu de el, își spuse hotărât. Se opri însă în loc, schimbă direcția și alergă către biserică. Îl găsi pe părinte închizând poarta.

- Iertați-mă, strigă Radu cu adâncă părere de rău. Și vă mulțumesc, părinte, pentru toate lucrurile minunate pe care le-ați făcut pentru mine, pentru toate pe care le știu și pe care nu le știu, spuse Radu și se retrase fără să mai spună ceva, grăbindu-se să spună aceleași cuvinte și tatălui său.

Părintele privi albastrul cerului și spuse și el în taină: „Mulțumesc, Doamne, pentru binefacerile Tale cele arătate și nearătate ce ni s-au făcut nouă”.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Spurcata femeie lehuză

„Ne-ai spurcat casa. Nu știai că femeile lehuze nu au voie sa iasă din cameră?” Cam așa au fost și sunt încă întâmpinate proaspetele mămici în unele bordeie. Nașterea de prunci a devenit o spurcăciune,  în timp ce avortul și curvia o modă. Nu degeaba se spune că a înnebunit lumea. Da, a înnebunit lumea care a încetat să mai gândească. Vechea dispută vizavi de necurăția femeii lehuze, proaspătă mămică, sau a femeii aflate în perioada menstruației rămâne în actualitate și constituie pe nedrept un motiv de tulburare.
Dragă proaspătă mămică, îți mulțumesc că te-ai jertfit pe tine ca toată sarcina să decurgă bine. Îți mulțumesc că ai împlinit Cuvântul lui Hristos: „Lăsați copiii să vină la Mine”(Matei 19,14) și pentru tot chinul, nădejdea, rugăciunile, teama, îngrijorarea și toată osteanala care au însoțit  lunile de sarcină și momentul nașterii. Poate că îți faci încă o grijă acum că ești necurată datorită scurgerilor naturale, că nu te poți atinge de nimeni, că nu ai voie să intri în bise…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Nu am voie, dar am nevoie

Maria e nerăbdătoare. Întreaga Sfântă Liturghie e pătrunsă de fiorul așteptării Sfintei Împărtășanii. Astăzi se va împărtăși cu binecuvântarea părintelui duhovnic. Se ridică în picioare și se apropie de Sfântul Altar la îndemnul „Cu frică și cu dragoste să vă apropiați”.
În drum spre Sfântul Potir simte o mână pe spate care o trage înapoi.
-     - Unde te duci? Nu ai fost deja săptămâna trecută? Plus de asta nici post nu este. Nu ai voie, îi spune fulgerător o bătrânică. -    - Nu am voie, dar am nevoie, spune Maria și își continuă drumul, împlinindu-și nevoia de a se împărtăși în fiecare duminică.
O adevărată tulburare pentru Smaranda, care știe din copilărie că la Sfânta Împărtășanie nu se merge decât o dată pe an de Sfintele Paști și în rest doar dacă ești bolnav trupește. Boala sufletească nu intră în mintea Smarandei. Nu a auzit de așa ceva și nici nu crede că există. Ceea ce știe ea din copilărie nu poate nimeni contrazice.
După Sfânta Liturghie merge plină de mânie la părintele care…

Dezamăgirea, operație pe suflet

Dezamăgire, o mare binefacere? Fără îndoială, da! Dezamăgirea e la fel de benefică dar și dureroasă ca și ruperea unui os sudat greșit pentru a fi pus la locul corect.  Atunci când te încrezi peste măsură în oameni și îi idealizezi te depărtezi de viața ta reală. Mântuitorul Însuși a spus: „Fiți înțelepți ca șerpii și curați ca porumbeii.” (Matei 10,16), cuvânt pe care Sf. Ap. Pavel îl explicitează: „Fraţilor nu fiţi copii la minte; ci la răutate fiţi copii, iar la minte fiţi oameni mari” 1 Cor 14,20. Aceste cuvinte ale Sfintei Scripturi ne cheamă la trezirea minții, la evaluarea corectă a realităților, la eliberarea din visare și mai ales la ieșirea din starea de așteptare. Adesea așteptările noastre, schemele fixe al minții noastre, dorințele noastre egoiste fac posibilă experiența dureroasă a dezamăgirilor.
La baza oricărei relații stă încrederea. Încrederea este de fapt un credit care se poate consuma sau poate spori. Orice încredere consumată este cauzată de neîmplinirea așteptăril…