Treceți la conținutul principal

Ce-au făcut din țara mea?

Ioana te privește cu ochi mari și încărcați de cearcăne negre ca și gândurile ei. Stă pe prispsa unei case cârpite cu materiale găsite prin curțile părăsite. Doar verdele ierbii care crește în voie în fața casei pare să dea un pic de culoare tabloului copleșit de îngândurarea chipului unei femei îmbătrânite înainte de vreme.
- Aș fi plecat și eu, maică. Dar unde să mă mai duc? Sunt bătrână.

Așa se simte Ioana la cei patruzeci de ani ai săi. E prea înțeleaptă să mai creadă că viața ei se poate îmbunătăți așa cum și-ar dori atunci când privește la televizor. De altfel, televizorul este cea mai mare bogăție a ei. Cu el își petrece timpul și chiar dacă știe că adesea o minte, îi trece cu vederea neputințele și vicleniile, pentru că altfel ar rămâne de tot singură.

- Uite, nici dinți în gură nu mai am, se plânge Ioana. De unde să am bani să mă îngrijesc de sănătate? Abia mă descurc cu cheltuielile de zi cu zi, deși muncesc vânzătoare de dimineață până seara. Nici duminica nu primesc liber de la magazin. Patronul nu e niciodată sătul. Nu se mulțumește cu ce îi dă Dumnezeu de luni până sâmbătă. Mereu spune că treaba nu merge bine. Însă vacanțele le face cu săptămânile prin străinătate. Când se întoarce, îmi arată poze ca să îmi facă inima amară. Mai bine mi-ar da o sută de lei la salariu, ca să pot și eu măcar să mai răzbesc cu datoriile.
Ioana își povestește în voie viața. Se bucură că o asculți.

- De mult parcă nu am mai vorbit cu atâta poftă. Mi-e teamă că se supără durerile că le vărs din mine și se întorc cu și mai multă forță. Dar ce să fac? Sunt doar o mână de carne. Când voi muri, nu vor trebui să care prea mult cei care mă vor purta pe umeri, dacă se va găsi cineva să mă îngroape.
Ioana se gândește la moarte. E singurul eveniment de care mai este sigură.

- În țara aceasta nu sunt sigură că o să mai fie bine vreodată, spune Ioana cu voce înăbușită de lacrimi. Am tot încercat să sper că satul nostru va fi ca altădată. Au plecat aproape toți peste hotare. Am rămas cea mai tânără din sat. Deci, totuși sunt tânără, zice Ioana forțând un zâmbet. Dar nu mă simt cu nimic mai diferită de lelea Floare care are optzeci de ani. Nu e de mirare că au plecat atâția. Dacă ar fi rămas aici, am fi mâncat pâinea ca și până acum, dar nu au mai răbdat nici ei atâta indiferență. Oriunde te duci, ești tratat ca un nimic. S-au săturat oamenii să mai fie nimicuri. Vor și ei să se simtă oameni, să ducă și ei o viață civilizată.
Se oprește să își șteargă lacrimile de dor. I-au plecat toți oamenii dragi.

- Unii nu se mai pot întoarce. Au fost luați la cer de printre străini. Alții își îndulcesc viața cu ce mai găsesc pe acolo. Dar dorul nu au cu ce să-l vindece. Acela se vindecă doar cu pământul în care s-au născut, crede Ioana. Dar la ce să se întoarcă? Nimănui nu îi pasă de ei. Dacă le-ar fi păsat, s-ar fi întâmplat ceva. Nu tu locuri de muncă bine plătite, nu tu spitale de Doamne ajută, nu tu oameni de cuvânt, nu tu educație.

Ioana și-ar fi dorit să termine liceul, dar nu a avut posibilități. Ar fi vrut să se facă asistentă medicală să ajute oamenii din sat.

- Au murit mulți aici în sat degeaba. Dacă ar fi fost cineva să îi ajute, nu s-ar fi întâmplat așa ceva. Dar, așa e mamă, când nimănui nu îi pasă. Să fi investit în oameni, să fi investit mai mult în educația noastră, să fi insistat, să fi trimis oameni mai bine pregătiți și mai bine plătiți. Dar nepăsarea...acest păcat de moarte... De aceea până astăzi oamenii de la sate sunt căzuți în deznădejde. Nu ai ce să le mai ceri. Sunt lipsiți de încredere. Și mulți lipsiți de această încredere au luat drumul pribegiei, neștiindu-și darul. Ajung printre străini și se rușinează de țara lor. Of, de s-ar rușina și cei ce o conduc, poate s-ar întâmpla ceva. Ce-au făcut din țara mea? zice Ioana oftând și trădându-și deznădejdea printre suspine.
Ioana își ridică privirea la cer, dar și cerul pare înnourat de gândurile ei.

- Gata. Am zis doar că suferințele se vor întoarce înapoi. Acum mă doare și mai tare. Poate nu ar fi trebuit să-mi răscolesc amărăciunile.

Se ridică de pe prispa care a fost pentru o vreme o tribună. Intră în curte. Este curtea unei femei singure, rămasă parcă de veghe pentru satul pe care doar bătrânii îl mai însuflețesc cu dorurile lor și cu durerile lor. E încă viață în el până în ziua în care o dată cu moartea ultimului rămas va muri orice speranță.
- Dacă i-ar durea și pe ei de țara aceasta cum mă doare pe mine! Dar poate că totuși nu ne lasă Dumnezeu, strigă Ioana din pragul casei care abia mai stă în picioare, la fel ca și nădejdea ei.



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Escrocule!

- Trăiești pe spatele nostru, escrocule! șopti Radu în timp ce părintele Ioan predica. Radu era în primul rând și își exprima nemulțumirea față de predică prin comentarii răutăcioase, rostite în așa fel încât să fie auzite de cei din preajmă.
Părintele auzise și el câte ceva și se ruga.  Îi trecu prin minte gândul să-l oprească după miruit și să îl întrebe ce s-a întâmplat. Știa însă că nu poate ajunge la inima lui Radu. De aceea prefera să se roage pentru el, convins că de multe ori rugăciunea transmite mai mult decât cuvintele.
Radu își epuizase energia mâniei și se depărtă mulțumit că cei din jur au auzit tot ce avea pe suflet. De fapt ceea ce avea pe suflet nu avea legătură cu preotul, ci cu propriul tată care de ani mulți trăia pe spatele soției și al copiilor.
Radu își ura tatăl. Voia să îi fie fiu și nu părinte. Voia ca tatăl său să aibă grijă de el și nu invers. Nu putea accepta că un părinte poate avea slăbiciuni așa de mari, că poate cădea, că poate suferi atât de mult din …

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Mi-e dor să fiu iubită

- Îmi place foarte mult freza ta nouă, o complimentă Laura pe Dragostina. - Da, este singurul lucru pe care îl mai
pot schimba în viața mea, îngână Dragostina.
Laura o privi atent. Chipul Dragostinei trăda nopțile nedormite, lacrimile discrete, frământările nerostite. 
- Hai, să mergem la un ceai care să ne încălzească, zise Laura zgribulită de frig. - Mai degrabă mi-ai da ceva care să îmi încălzească sufletul, rosti Dragostina pierdută în gânduri.
Intrară într-o ceainărie cochetă cu o ambianță încărcată de arome de ceai proaspăt. Se așezară într-un colț retras și depănară amintiri comune. Pe fața Dragostinei reapăru zâmbetul copilului de odinioară. Era bucuroasă că amintirile frumoase stăteau cuminți în adâncul ei și se lăsau acum scoase de pe rafturile copilăriei pentru a fi readuse în atenția inimii. Hohotea de bucurie trecând cu mintea printre acele momente de fericire pe care le împărtășise cu cea mai bună prietenă a ei, Laura.
- Tu ești tot ce mi-a mai rămas din copilărie, măr…