Treceți la conținutul principal

Ce-au făcut din țara mea?

Ioana te privește cu ochi mari și încărcați de cearcăne negre ca și gândurile ei. Stă pe prispsa unei case cârpite cu materiale găsite prin curțile părăsite. Doar verdele ierbii care crește în voie în fața casei pare să dea un pic de culoare tabloului copleșit de îngândurarea chipului unei femei îmbătrânite înainte de vreme.
- Aș fi plecat și eu, maică. Dar unde să mă mai duc? Sunt bătrână.

Așa se simte Ioana la cei patruzeci de ani ai săi. E prea înțeleaptă să mai creadă că viața ei se poate îmbunătăți așa cum și-ar dori atunci când privește la televizor. De altfel, televizorul este cea mai mare bogăție a ei. Cu el își petrece timpul și chiar dacă știe că adesea o minte, îi trece cu vederea neputințele și vicleniile, pentru că altfel ar rămâne de tot singură.

- Uite, nici dinți în gură nu mai am, se plânge Ioana. De unde să am bani să mă îngrijesc de sănătate? Abia mă descurc cu cheltuielile de zi cu zi, deși muncesc vânzătoare de dimineață până seara. Nici duminica nu primesc liber de la magazin. Patronul nu e niciodată sătul. Nu se mulțumește cu ce îi dă Dumnezeu de luni până sâmbătă. Mereu spune că treaba nu merge bine. Însă vacanțele le face cu săptămânile prin străinătate. Când se întoarce, îmi arată poze ca să îmi facă inima amară. Mai bine mi-ar da o sută de lei la salariu, ca să pot și eu măcar să mai răzbesc cu datoriile.
Ioana își povestește în voie viața. Se bucură că o asculți.

- De mult parcă nu am mai vorbit cu atâta poftă. Mi-e teamă că se supără durerile că le vărs din mine și se întorc cu și mai multă forță. Dar ce să fac? Sunt doar o mână de carne. Când voi muri, nu vor trebui să care prea mult cei care mă vor purta pe umeri, dacă se va găsi cineva să mă îngroape.
Ioana se gândește la moarte. E singurul eveniment de care mai este sigură.

- În țara aceasta nu sunt sigură că o să mai fie bine vreodată, spune Ioana cu voce înăbușită de lacrimi. Am tot încercat să sper că satul nostru va fi ca altădată. Au plecat aproape toți peste hotare. Am rămas cea mai tânără din sat. Deci, totuși sunt tânără, zice Ioana forțând un zâmbet. Dar nu mă simt cu nimic mai diferită de lelea Floare care are optzeci de ani. Nu e de mirare că au plecat atâția. Dacă ar fi rămas aici, am fi mâncat pâinea ca și până acum, dar nu au mai răbdat nici ei atâta indiferență. Oriunde te duci, ești tratat ca un nimic. S-au săturat oamenii să mai fie nimicuri. Vor și ei să se simtă oameni, să ducă și ei o viață civilizată.
Se oprește să își șteargă lacrimile de dor. I-au plecat toți oamenii dragi.

- Unii nu se mai pot întoarce. Au fost luați la cer de printre străini. Alții își îndulcesc viața cu ce mai găsesc pe acolo. Dar dorul nu au cu ce să-l vindece. Acela se vindecă doar cu pământul în care s-au născut, crede Ioana. Dar la ce să se întoarcă? Nimănui nu îi pasă de ei. Dacă le-ar fi păsat, s-ar fi întâmplat ceva. Nu tu locuri de muncă bine plătite, nu tu spitale de Doamne ajută, nu tu oameni de cuvânt, nu tu educație.

Ioana și-ar fi dorit să termine liceul, dar nu a avut posibilități. Ar fi vrut să se facă asistentă medicală să ajute oamenii din sat.

- Au murit mulți aici în sat degeaba. Dacă ar fi fost cineva să îi ajute, nu s-ar fi întâmplat așa ceva. Dar, așa e mamă, când nimănui nu îi pasă. Să fi investit în oameni, să fi investit mai mult în educația noastră, să fi insistat, să fi trimis oameni mai bine pregătiți și mai bine plătiți. Dar nepăsarea...acest păcat de moarte... De aceea până astăzi oamenii de la sate sunt căzuți în deznădejde. Nu ai ce să le mai ceri. Sunt lipsiți de încredere. Și mulți lipsiți de această încredere au luat drumul pribegiei, neștiindu-și darul. Ajung printre străini și se rușinează de țara lor. Of, de s-ar rușina și cei ce o conduc, poate s-ar întâmpla ceva. Ce-au făcut din țara mea? zice Ioana oftând și trădându-și deznădejdea printre suspine.
Ioana își ridică privirea la cer, dar și cerul pare înnourat de gândurile ei.

- Gata. Am zis doar că suferințele se vor întoarce înapoi. Acum mă doare și mai tare. Poate nu ar fi trebuit să-mi răscolesc amărăciunile.

Se ridică de pe prispa care a fost pentru o vreme o tribună. Intră în curte. Este curtea unei femei singure, rămasă parcă de veghe pentru satul pe care doar bătrânii îl mai însuflețesc cu dorurile lor și cu durerile lor. E încă viață în el până în ziua în care o dată cu moartea ultimului rămas va muri orice speranță.
- Dacă i-ar durea și pe ei de țara aceasta cum mă doare pe mine! Dar poate că totuși nu ne lasă Dumnezeu, strigă Ioana din pragul casei care abia mai stă în picioare, la fel ca și nădejdea ei.



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale. Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte. La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany , în care totul funcționează perfect, unde

Ei mor acum în locul nostru

Ne temem de Corona?  Nu, o știm cu toții, nu ne temem de Corona, ne temem de moarte. Chiar dacă știm că moartea este o realitate a vieții noastre, totuși ne temem de ea, pentru că este urâtă și rece și pentru că noi știm în adâncul nostru că ne-am născut pentru a trăi veșnic. Răstimpul dintre naștere și moarte este perioada în care învățăm să trăim, sau cel puțin așa ar trebui. Este o vreme de descoperire a sensurilor vieții, o vreme în care căutăm să înțelegem de ce ne-am născut și pentru ce merită să ne ostenim în această viață. Dar este și o vreme în care învățăm să murim, o vreme în care învățăm să ne despărțim de oameni, de visurile noastre, de nevoile noastre, de dorințele noastre. Din multe despărțiri pe care le-am trăit în această viață am dobândit mult folos. Uneori despărțirile de anumiți oameni ne-au adus pe calea cea bună. Renunțarea la anumite visuri ne-a adus la adevărata noastră chemare. Jertfirea dorințele noastre a adus bucurie copiilor noștri și doa

Fală și pomană

Maia e cerșetoare. A crescut prin casele de copii și încă se luptă să scape de coșmarul pe care l-a trăit aievea în toți acei ani care ar fi trebuit să fie cei mai frumoși ani ai vieții sale. - Unde să mă duc la muncă? răspunde într-un ton agresiv celor care îi spun să nu mai întindă mâna și să meargă să muncească. Maia nu cunoaște alt ton pentru exprimările ei. Așa i s-a vorbit atâția ani, așa știe să răspundă înapoi. A văzut multe brațe și mâini în anii înfricoșători ai copilăriei sale, însă nicio mână nu i-a fost caldă, niciun braț nu s-a deschis să îi aline durerea. Ele au devenit instrumente de pedeapsă pentru neastâmpărul oricărui copil normal, în loc să fie mângâiere pentru o durere pe care niciun copil din lume nu o poate purta de unul singur. Maia e acum la ușa unui salon în care are loc o pomană. Înăuntru sunt oameni îmbrăcați cu haine scumpe, curați, frumoși, bogați, plini de slavă. Maia e uimită de o lume din care ar vrea să facă parte, dar știe că nu are șansa

Clopotele iertării

-  Va veni o vreme când ai să înțelegi ce-ai făcut, îi spuse Elisabeta, printre suspinele durerii venite nu de la palma primită de la fiul ei, ci din umilința pe care o simțea în acele clipe. Iulian nu dădu doi bani pe cuvintele mamei lui. Nicio urmă de regret. Dimpotrivă satisfacția pe care o așteptase atâta vreme îi copleșea inima. „Merita mai mult decât o palmă”, își spuse el. Iulian avea optsprezece ani. La vârsta de paisprezece ani mama lui plecase de acasă. Se căsătorise cu un bărbat care părea că i se potrivește întru toate. Avea să constante patru ani mai târziu că a fost o mare înșelare și se hotărî să lupte din nou pentru copilul ei. Numai că între timp Iulian se înveninase cumplit cu vorbele tatălui său care o condamna continuu pe Elisabeta, fără a aminti ceva din contribuția lui la despărțirea lor și nici refuzul lui încăpățânat de a-l lăsa pe Iulian să stea la ea. Cu ura hrănită de cuvintele tatălui său, dar și cu ura născută din neacceptarea sentimentului

În căutarea sufletului pereche?

  Melania vrea să se despartă de soțul ei. S-a căsătorit cu el la insistența părințior. Relația a început și a continuat prost. Acum ea dorește  să trăiască fără jigniri, fără certuri, fără învinuiri. Pur și simplu nu mai suportă atmosfera tensionată de acasă. Are un copil dintr-o relație atenrioară. Îl iubește enorm și ar face orice pentru el. Soțul ei face permanent reproșuri copilului pentru orice cadou pe care i-l dăruirește. Dureros și pentru copil și pentru mamă. Pentru soțul ei însă o normalitate. În astfel de reproșuri l-au crescut și părinții lui. Pentru tot ce i-au dat i-au scos ochii. Melania s-a hotărât să pornească din nou în căutarea sufletului pereche. Cei mai mulți oameni vor să găsească sufletul pereche cu care să își împartă viața. E firesc. Așa a zis Domnul: „Nu este bine să fie omul singur pe pământ.” (Facere 2,18) Relația dintre un bărbat și o femeie este așadar o rânduială a firii, un dar de la Dumnezeu. Mulți își doresc acest dar și pornesc în căutarea persoane