Treceți la conținutul principal

Mi-e dor să fiu iubită


- Îmi place foarte mult freza ta nouă, o complimentă Laura pe Dragostina.
- Da, este singurul lucru pe care îl mai
pot schimba în viața mea, îngână Dragostina.

Laura o privi atent. Chipul Dragostinei trăda nopțile nedormite, lacrimile discrete, frământările nerostite. 

- Hai, să mergem la un ceai care să ne încălzească, zise Laura zgribulită de frig.
- Mai degrabă mi-ai da ceva care să îmi încălzească sufletul, rosti Dragostina pierdută în gânduri.

Intrară într-o ceainărie cochetă cu o ambianță încărcată de arome de ceai proaspăt. Se așezară într-un colț retras și depănară amintiri comune. Pe fața Dragostinei reapăru zâmbetul copilului de odinioară. Era bucuroasă că amintirile frumoase stăteau cuminți în adâncul ei și se lăsau acum scoase de pe rafturile copilăriei pentru a fi readuse în atenția inimii. Hohotea de bucurie trecând cu mintea printre acele momente de fericire pe care le împărtășise cu cea mai bună prietenă a ei, Laura.

- Tu ești tot ce mi-a mai rămas din copilărie, mărturisi Dragostina.
- Și tu la fel. Dar aș vrea să nu îți pierzi forța cu care mi-ai umplut totdeauna sufletul de bucurie. Hai spune-mi ce ai pe inimă.

Dragostina se cufundă iarăși în prezentul dureros. Avea sufletul atât de încărcat. Se simțea ca un copil care trebuie să poarte problemele celor mari, deși trecuse bine de treizeci de ani. Se căsătorise cu Andrei de cincisprezece ani, însă căsnicia lor ajunsese într-un punct critic.

- Am obosit. Doar atât, oftă Dragostina.
- De fericire nu obosim niciodată, adăugă Laura. Hai, varsă-ți necazul.

Dragostina îi povesti că a obosit să se considere vinovată pentru tot ceea ce se întâmplă cu Andrei. Nu îi lipsea nimic material. Avea tot ce își poate dori un om normal pe plan material. Dar sufletul ei înghețase în bătaia vânturilor friguroase ale neatenției lui Andrei.

- Înțeleg că nu este ușor nici pentru el. Dar nu înțeleg de ce ține să mă facă pe mine vinovată pentru toate? murmură Dragostina. Îmi dau seama că are o problemă, că nici el nu mai poate duce zăduful zilei. Și totuși ne-am promis unul altuia că vom fi împreună la bine și la greu. Iar eu sunt aici în acest prezent, fără să alerg în trecut sau viitor.

Aceasta era durerea cea mai mare a Dragostinei. Andrei venea acasă împovărat cu tulburarea eșecurilor sale și, pentru că îi era greu să-și asume responsabilitatea pentru ele, o considera pe Dragostina cauza tuturor insuceselor lui. Arunca cu vorbe ca și cu niște săgeți otrăvitoare.

- Am obosit să fiu rănită. Mi-e dor să fiu iubită. Vreau să mă simt din nou un om prețuit de cel pe care îl prețuiesc și cu care îmi împărtășesc darul cel mai scump pe care mi l-a dat Dumnezeu, viața mea, destănui Dragostina. Știu că trece prin momente dificile, dar nu știu cum să îl mai ajut. Mă simt din ce în ce mai neputincioasă și vinovată că nu știu ce să fac. Văd că reproșurile rănesc puternic relația dintre noi.
- E firesc să simți nevoia de dragoste, răspunse Laura. Și e firesc să te întrebi cum poți să îl ajuți. Sunteți de atâta vreme împreună și trebuie să luptați pentru familia voastră. Orice familie are momentele ei de criză. Însă va trebui să înveți să te întărești. Să nu te mai identifici nici cu gândurile acestea și nici cu vorbele lui de reproș. Noi nu suntem gândurile pe care le gândim, suntem cu mult mai mult. 
- Da, m-am gândit și eu la acest lucru. E logic pentru mine. Gândurile mele sunt atât de schimbătoare. Sufletul meu e cu mult mai mult decât gândurile. Le dau adesea Domnului prin rugăciune. Dar reproșurile lui ating adâncul meu și îl rănesc.
- Pentru că te identifici cu ceea ce spune, Dragostina. Avem și minte, nu doar inimă. Nu crede că tot ce spune el este adevărat. Învață să discerni.
- Cred că aici e problema. Pun la suflet tot ceea ce spune și mă încred în aceste cuvinte dureroase atât de mult încât simt că nu mai valorez nimic.
- Discernământul este o mare virute, Dragostina. Învață să înțelegi adevărata cauza acestui bombardament cu reproșuri. Adesea omul care face mulțime de reproșuri este omul care nu se simte bine cu el însuși, cu ceea ce a făcut sau face sau chiar omul care încă nu s-a împăcat cu cei care l-au rănit profund.

- Așa e. El încă nu și-a iertat părinții pentru neputințele și lipsurile lor. Este atent doar la ceea ce nu au făcut părinții pentru el. Uită cu ușurință binele primit și ține minte vreme îndelungată răul suferit. Da, cred că de aici îi vine tulburarea și prin ea multe eșecuri pe care le trăiește. Voi fi mai atentă la acest lucru și  nu voi mai lua reproșurile lui ca fiind cuvinte de adevăr.

Laura văzu cum Dragostina răsuflă ușurată. Găsise o cale să-l ajute pe Andrei. Aflase din nou putere să lupte pentru omul pe care îl iubea cu ardoare. 

- M-ai umplut de bucurie, Laura. Ai deschis un colț de fericire în inima mea. Ai adus lumină. Mi-ai înnoit puterile ca să le pun din nou în slujirea omului pe care-l iubesc. 
Laura o îmbrățisă.
- Pentru aceasta există prietenii, nu? 
- Așa este. Un om care nu te învață lucruri bune nu poate fi niciodată un prieten. 



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale. Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte. La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany , în care totul funcționează perfect, unde

Ei mor acum în locul nostru

Ne temem de Corona?  Nu, o știm cu toții, nu ne temem de Corona, ne temem de moarte. Chiar dacă știm că moartea este o realitate a vieții noastre, totuși ne temem de ea, pentru că este urâtă și rece și pentru că noi știm în adâncul nostru că ne-am născut pentru a trăi veșnic. Răstimpul dintre naștere și moarte este perioada în care învățăm să trăim, sau cel puțin așa ar trebui. Este o vreme de descoperire a sensurilor vieții, o vreme în care căutăm să înțelegem de ce ne-am născut și pentru ce merită să ne ostenim în această viață. Dar este și o vreme în care învățăm să murim, o vreme în care învățăm să ne despărțim de oameni, de visurile noastre, de nevoile noastre, de dorințele noastre. Din multe despărțiri pe care le-am trăit în această viață am dobândit mult folos. Uneori despărțirile de anumiți oameni ne-au adus pe calea cea bună. Renunțarea la anumite visuri ne-a adus la adevărata noastră chemare. Jertfirea dorințele noastre a adus bucurie copiilor noștri și doa

Fală și pomană

Maia e cerșetoare. A crescut prin casele de copii și încă se luptă să scape de coșmarul pe care l-a trăit aievea în toți acei ani care ar fi trebuit să fie cei mai frumoși ani ai vieții sale. - Unde să mă duc la muncă? răspunde într-un ton agresiv celor care îi spun să nu mai întindă mâna și să meargă să muncească. Maia nu cunoaște alt ton pentru exprimările ei. Așa i s-a vorbit atâția ani, așa știe să răspundă înapoi. A văzut multe brațe și mâini în anii înfricoșători ai copilăriei sale, însă nicio mână nu i-a fost caldă, niciun braț nu s-a deschis să îi aline durerea. Ele au devenit instrumente de pedeapsă pentru neastâmpărul oricărui copil normal, în loc să fie mângâiere pentru o durere pe care niciun copil din lume nu o poate purta de unul singur. Maia e acum la ușa unui salon în care are loc o pomană. Înăuntru sunt oameni îmbrăcați cu haine scumpe, curați, frumoși, bogați, plini de slavă. Maia e uimită de o lume din care ar vrea să facă parte, dar știe că nu are șansa

Clopotele iertării

-  Va veni o vreme când ai să înțelegi ce-ai făcut, îi spuse Elisabeta, printre suspinele durerii venite nu de la palma primită de la fiul ei, ci din umilința pe care o simțea în acele clipe. Iulian nu dădu doi bani pe cuvintele mamei lui. Nicio urmă de regret. Dimpotrivă satisfacția pe care o așteptase atâta vreme îi copleșea inima. „Merita mai mult decât o palmă”, își spuse el. Iulian avea optsprezece ani. La vârsta de paisprezece ani mama lui plecase de acasă. Se căsătorise cu un bărbat care părea că i se potrivește întru toate. Avea să constante patru ani mai târziu că a fost o mare înșelare și se hotărî să lupte din nou pentru copilul ei. Numai că între timp Iulian se înveninase cumplit cu vorbele tatălui său care o condamna continuu pe Elisabeta, fără a aminti ceva din contribuția lui la despărțirea lor și nici refuzul lui încăpățânat de a-l lăsa pe Iulian să stea la ea. Cu ura hrănită de cuvintele tatălui său, dar și cu ura născută din neacceptarea sentimentului

În căutarea sufletului pereche?

  Melania vrea să se despartă de soțul ei. S-a căsătorit cu el la insistența părințior. Relația a început și a continuat prost. Acum ea dorește  să trăiască fără jigniri, fără certuri, fără învinuiri. Pur și simplu nu mai suportă atmosfera tensionată de acasă. Are un copil dintr-o relație atenrioară. Îl iubește enorm și ar face orice pentru el. Soțul ei face permanent reproșuri copilului pentru orice cadou pe care i-l dăruirește. Dureros și pentru copil și pentru mamă. Pentru soțul ei însă o normalitate. În astfel de reproșuri l-au crescut și părinții lui. Pentru tot ce i-au dat i-au scos ochii. Melania s-a hotărât să pornească din nou în căutarea sufletului pereche. Cei mai mulți oameni vor să găsească sufletul pereche cu care să își împartă viața. E firesc. Așa a zis Domnul: „Nu este bine să fie omul singur pe pământ.” (Facere 2,18) Relația dintre un bărbat și o femeie este așadar o rânduială a firii, un dar de la Dumnezeu. Mulți își doresc acest dar și pornesc în căutarea persoane