- Da, este singurul lucru pe care îl mai
pot schimba în viața mea, îngână Dragostina.
pot schimba în viața mea, îngână Dragostina.
Laura o privi atent. Chipul Dragostinei trăda nopțile nedormite, lacrimile discrete, frământările nerostite.
- Hai, să mergem la un ceai care să ne încălzească, zise Laura zgribulită de frig.
- Mai degrabă mi-ai da ceva care să îmi încălzească sufletul, rosti Dragostina pierdută în gânduri.
Intrară într-o ceainărie cochetă cu o ambianță încărcată de arome de ceai proaspăt. Se așezară într-un colț retras și depănară amintiri comune. Pe fața Dragostinei reapăru zâmbetul copilului de odinioară. Era bucuroasă că amintirile frumoase stăteau cuminți în adâncul ei și se lăsau acum scoase de pe rafturile copilăriei pentru a fi readuse în atenția inimii. Hohotea de bucurie trecând cu mintea printre acele momente de fericire pe care le împărtășise cu cea mai bună prietenă a ei, Laura.
- Tu ești tot ce mi-a mai rămas din copilărie, mărturisi Dragostina.
- Și tu la fel. Dar aș vrea să nu îți pierzi forța cu care mi-ai umplut totdeauna sufletul de bucurie. Hai spune-mi ce ai pe inimă.
Dragostina se cufundă iarăși în prezentul dureros. Avea sufletul atât de încărcat. Se simțea ca un copil care trebuie să poarte problemele celor mari, deși trecuse bine de treizeci de ani. Se căsătorise cu Andrei de cincisprezece ani, însă căsnicia lor ajunsese într-un punct critic.
- Am obosit. Doar atât, oftă Dragostina.
- De fericire nu obosim niciodată, adăugă Laura. Hai, varsă-ți necazul.
Dragostina îi povesti că a obosit să se considere vinovată pentru tot ceea ce se întâmplă cu Andrei. Nu îi lipsea nimic material. Avea tot ce își poate dori un om normal pe plan material. Dar sufletul ei înghețase în bătaia vânturilor friguroase ale neatenției lui Andrei.
- Înțeleg că nu este ușor nici pentru el. Dar nu înțeleg de ce ține să mă facă pe mine vinovată pentru toate? murmură Dragostina. Îmi dau seama că are o problemă, că nici el nu mai poate duce zăduful zilei. Și totuși ne-am promis unul altuia că vom fi împreună la bine și la greu. Iar eu sunt aici în acest prezent, fără să alerg în trecut sau viitor.
Aceasta era durerea cea mai mare a Dragostinei. Andrei venea acasă împovărat cu tulburarea eșecurilor sale și, pentru că îi era greu să-și asume responsabilitatea pentru ele, o considera pe Dragostina cauza tuturor insuceselor lui. Arunca cu vorbe ca și cu niște săgeți otrăvitoare.
- Am obosit să fiu rănită. Mi-e dor să fiu iubită. Vreau să mă simt din nou un om prețuit de cel pe care îl prețuiesc și cu care îmi împărtășesc darul cel mai scump pe care mi l-a dat Dumnezeu, viața mea, destănui Dragostina. Știu că trece prin momente dificile, dar nu știu cum să îl mai ajut. Mă simt din ce în ce mai neputincioasă și vinovată că nu știu ce să fac. Văd că reproșurile rănesc puternic relația dintre noi.
- E firesc să simți nevoia de dragoste, răspunse Laura. Și e firesc să te întrebi cum poți să îl ajuți. Sunteți de atâta vreme împreună și trebuie să luptați pentru familia voastră. Orice familie are momentele ei de criză. Însă va trebui să înveți să te întărești. Să nu te mai identifici nici cu gândurile acestea și nici cu vorbele lui de reproș. Noi nu suntem gândurile pe care le gândim, suntem cu mult mai mult.
- Da, m-am gândit și eu la acest lucru. E logic pentru mine. Gândurile mele sunt atât de schimbătoare. Sufletul meu e cu mult mai mult decât gândurile. Le dau adesea Domnului prin rugăciune. Dar reproșurile lui ating adâncul meu și îl rănesc.
- Pentru că te identifici cu ceea ce spune, Dragostina. Avem și minte, nu doar inimă. Nu crede că tot ce spune el este adevărat. Învață să discerni.
- Cred că aici e problema. Pun la suflet tot ceea ce spune și mă încred în aceste cuvinte dureroase atât de mult încât simt că nu mai valorez nimic.
- Discernământul este o mare virute, Dragostina. Învață să înțelegi adevărata cauza acestui bombardament cu reproșuri. Adesea omul care face mulțime de reproșuri este omul care nu se simte bine cu el însuși, cu ceea ce a făcut sau face sau chiar omul care încă nu s-a împăcat cu cei care l-au rănit profund.
- Așa e. El încă nu și-a iertat părinții pentru neputințele și lipsurile lor. Este atent doar la ceea ce nu au făcut părinții pentru el. Uită cu ușurință binele primit și ține minte vreme îndelungată răul suferit. Da, cred că de aici îi vine tulburarea și prin ea multe eșecuri pe care le trăiește. Voi fi mai atentă la acest lucru și nu voi mai lua reproșurile lui ca fiind cuvinte de adevăr.
Laura văzu cum Dragostina răsuflă ușurată. Găsise o cale să-l ajute pe Andrei. Aflase din nou putere să lupte pentru omul pe care îl iubea cu ardoare.
- M-ai umplut de bucurie, Laura. Ai deschis un colț de fericire în inima mea. Ai adus lumină. Mi-ai înnoit puterile ca să le pun din nou în slujirea omului pe care-l iubesc.
Laura o îmbrățisă.
- Pentru aceasta există prietenii, nu?
- Așa este. Un om care nu te învață lucruri bune nu poate fi niciodată un prieten.
Comentarii
Trimiteți un comentariu