Ariana urăște Skype-ul

- Bine ați venit la centrul de consiliere școlară. Ariana, va merge în curând la școală aici în Germania, iar noi vom face toate demersurile ca acest lucru să se întâmple cât mai repede, le spune consilierul pe un ton încurajator.

Ariana și Adriana, sora ei cea mare, privesc în gol. Nu doar numele lor sunt aproape la fel, ci și experiența de viață. Amândouă au trăit cu bunicii aproape întreaga viață, întrucât tatăl și mama lor muncesc de peste douăzeci de ani împreună în Italia. Adriana s-a bucurat totuși în primul an de viață de prezența mamei, Ariana nu a avut această mângâiere.

- Dumnevoastră sunteți tutorele surorii dumneavoastră după cum reiese din actele pe care le-ați depus la dosar. Veniți direct din România? întreabă consilierul.

- Da. Am venit aici la o mătușă cu speranța unei vieți mai bune, zice Adriana.

Ariana își roade unghiile și își rotește privirea prin încăperea aproape goală în care are loc consilierea școlară. Ar vrea să dea și ea un răspuns personal la multele întrebări pe care consilierul le adresează surorii sale. Nu îndrăznește. De aceea preferă să își roadă unghiile și să tacă.

Consilierul o privește atent pe Ariana cum își roade unghiile de zor.

- Este un obicei mai vechi, precizează Adriana. Și eu l-am avut, dar am scăpat de el, mărturisește ea încercând să justifice gestul surorii sale, neștiind ce trădează acest obicei. 

Ariana este un copil supraponderal. Ochișorii neliniștiți, unghiile roase și tremuratul picioarelor dau impresia unei mari neliniști sufletești.

Inspirat consilierul îi oferă Arianei o cutie de creioane colorate și o planșă de desen.

- Uite, Ariana, până vorbesc eu cu sora ta, ai putea să desenezi ceva.

- Ce să desenez? întreabă Ariana dând din umeri.

- Ceea ce ai pe suflet, răspunde consilierul și continuă discuția cu Adriana.

Ariana ezită la început. Apoi începu să deseneze. Ochii i se umeziră îndată, dar chipul i se însenină. Desenul, pasiunea ei cea mai mare, este modul ei preferat de exprimare. Cum de a intuit aceasta consilierul? se gândi Ariana. 

Consilierul află de la Adriana că părinții lucrează în Italia de douăzeci și doi de ani. Adriana are douăzeci și unu de ani și Ariana doisprezece. Cu părinții se văd doar trei săptămâni pe an în vacanța de vară. În rest, nicio îmbrățișare, nicio noapte cu povești, nicio zi de mers împreună la școală, nicio serbare trăită împreună, nimic din ceea ce îl face pe un copil fericit. Doar telefoane pe Skype. 

Ariana urăște Skype-ul. I s-a părut multă vreme că Skype-ul este închisoarea în care sunt condamnați părinții ei. De atâtea ori și-ar fi dorit să spargă ecranul ca să îi scoată pe părinți de acolo pentru a-i putea strânge în brațe. 

Consilierul citește ușor chipurile celor două fete. Oboseala vizibilă din ochii lor nu este o oboseală fizică, ci una sufletească. A întâlnit o mulțime de astfel de cazuri.

- Au plecat ca să avem ce pune pe masă, spune Adriana. Așa ni s-a spus mereu. Dar chiar așa săraci să nu avem ce pune pe masă  nu am fost niciodată, cel puțin așa crede bunica. Ea nu a fost de acord cu plecarea părinților noștri. Ar fi vrut să rămână măcar mama cu noi. Dar, nu avem ce face. Fără sacrificii nu se poate realiza nimic. Casa este în construcție. O să avem o casă cu șapte camere și trei etaje. Acum este terminat doar etajul întâi, se confesează Adriana consilierului încurajată de răbdarea și dorința lui de a o asculta.

Ariana a terminat desenul și încearcă și ea să se amestece în discuție fără cuvinte. Împinge desenul către consilier. Parcă ar vrea să fie și ea băgată în seamă. 

Consilierul ia desenul cu finețe și o mai privește pe Ariana încă o dată în ochi. Sunt ochi jucăuși, iar zâmbetul apărut ca soarele după ploaie arată că desenul și-a împlinit menirea. I-a ușurat inima Arianei.

Pe planșa de desen se înalță o casă cu trei etaje în fața căreia stă o masă plină de bucate cu patru scaune goale.  Mama, tata și două fete aleargă spre o altă casă cu un singur etaj. Se țin de mână cu chipurile încărcate de fericire. Fiecare poartă la gât o inimă. 

- Aceasta este acum cea mai mare dorință a ta, Ariana? o întreabă consilierul.

- Da, că de mâncare sunt sătulă, îngână Ariana cu emoție.

Adriana o ia în brațe ca de obicei și îi șoptește:
- Lasă că acum o să avem o viață nouă.
- O viață nouă cu aceleași vechi dureri și mai străine ca niciodată, murmură Ariana cu înțelepciunea copilului maturizat înainte de vreme de poveri născute din dorințele copilărești ale adulților.