Treceți la conținutul principal

Ei mor acum în locul nostru



Ne temem de Corona? Nu, oștim cu toții, nu ne temem de Corona, ne temem de moarte. Chiar dacă știm că moartea este o realitate a vieții noastre, totuși ne temem de ea, pentru că este urâtă și rece și pentru că noi știm în adâncul nostru că ne-am născut pentru a trăi veșnic.

Răstimpul dintre naștere și moarte este perioada în care învățăm să trăim, sau cel puțin așa ar trebui. Este o vreme de descoperire a sensurilor vieții, o vreme în care căutăm să înțelegem de ce ne-am născut și pentru ce merită să ne ostenim în această viață. Dar este și o vreme în care învățăm să murim, o vreme în care învățăm să ne despărțim de oameni, de visurile noastre, de nevoile noastre, de dorințele noastre.

Din multe despărțiri pe care le-am trăit în această viață am dobândit mult folos. Uneori despărțirile de anumiți oameni ne-au adus pe calea cea bună. Renunțarea la anumite visuri ne-a adus la adevărata noastră chemare. Jertfirea dorințele noastre a adus bucurie copiilor noștri și doar prin această jertfire permanentă am reușit să îi facem mari. Și nu doar pe ei, ci și unii pe alții. Astfel de moduri de a muri ne-au adus învierea de care aveam nevoie ca să putem trăi mai adânc viața noastră.

Și  Corona ne poate învăța să murim pentru a învia spre o bucurie mai adâncă a vieții de acum înainte. Moartea pe care Corona o poate aduce în viața noastră este chiar despărțirea de un mod de viață greșit, de dorințe multe și netrebnice, de planuri prea multe și fără rost, de gânduri și sentimente îmbibate de patimile noastre, despărțirea de o alergătură nebună prin viața care ni s-a dat ca să ne găsim de fapt liniștea cu care să putem ajunge în cerul plin de pace. 

Nu, nu este neaparat nevoie ca această molimă să ne rupă unii de alții, ca ea să își împlinească rostul. Este suficient să ne rupă de o viață falsă de care eram agățați din pricina vâltorii în care trăiam. Este suficient să ne rupă din suflet acele ambiții pe care le-am pus mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu, de sufletul nostru, de familia noastră, de neamul nostru, mai presus de orice. Este suficient să ne rupă pentru totdeauna de toate gândurile și sentimentele care au trăit ca niște paraziți în inimile noastre, secându-ne de orice putere, de orice lumină, de orice mângâiere, de orice fărâmă de credință, nădejde și mai ales iubire. O astfel de moarte este necesară, pentru că dacă nu murim astfel încă din această viață, nu vom ști niciodată ce este învierea.

Corona ne poate învia sufletele, tocmai în acest Post al Învierii Domnului Iisus Hristos. Cu suflete înviate putem privi mai atenți și mai bucuroși chipurile copiilor noștri, de care ne răciserăm, fiindcă nu ne-am mai făcut timp pentru ei. Putem să ne spunem acele vorbe frumoase pe care le purtam atâta vreme în inimă, dar nu găseam timpul să le rostim. Putem să ne reîntâlnim cu Dumnezeu, Căruia I-am spus de atâtea ori că nu avem timp de a fi cu El în rugăciune, pentru că îl risipeam în păcate. Putem să ne reapropiem de oamenii cărora nu le-am spus niciodată cât de mult îi iubim. Putem să-i strângem în brațe pe cei ai casei așa cum nu am făcut-o niciodată. Putem să ne adunăm puterile pentru a ne ierta, pentru că iertarea înseamnă sănătate profundă.

Da, este drept, Corona ne-a luat bătrânii, poate și pentru că lor nu le-a fost atât de teamă de moarte, cum ne este nouă. Dar și pentru că ei priveau neputincioși și obosiți de neascultarea noastră la modul în care noi ne băteam noi joc de propria viață. Dumnezeu a îngăduit să plece cei care oricum pentru noi nu păreau să mai conteze, pentru că într-o lume nebună ca cea în care am trăit până acum câteva zile, bătrânii și bolnavii păreau să nu mai fie de niciun folos.  Dar ei nu sunt și nu au fost o povară, cum credeau mulți, ci noi suntem pentru ei o povară, pentru că le-am produs de atâtea ori dureri adânci prin refuzul nostru de a învăța din experiența lor de viață, din greșelile lor, din suferințele lor, din bucuriile lor, din credința și înțelepciunea cuvintelor lor.  

Dar, iată că, vorbele părinților, ale moșilor și strămoșilor noștri devin în aceste zile mai vii ca niciodată, arătându-ne că înțelepciunea vine cu vârsta și cu suferința, iar de înțelepciunea bătrânilor trecuți prin multe suferințe avem nevoie pentru a crește frumos, pentru a învăța să murim ca să reușim să învățăm a trăi cu folos.  Astfel, Corona ne poate readuce mai aproape de modul de viață al părinților și bunicilor noștri care trăiau cu mai puțin și mai fericiți, pentru că se prețuiau unii pe alții și pentru că se bucurau de tot ce le oferea Dumnezeu, mulțumindu-I pentru toate.

Atunci când ne ignorăm bătrânii, Dumnezeu îi ia. Mulți dintre ei ne-au spus că vom învăța să îi prețuim abia după ce nu vor mai fi. Și atunci când ei nu mai sunt, Domnul găsește alte căi pentru a ne opri alergătura noastră spre prăpastia iadului. Nu, Domnul nu îngăduie această nenorocire pentru ca să pedepească, ci ca să salveze lumea din păcat. Și tocmai prin bătrânii noștri, pentru că ei știu ca și Hristos să-și accepte crucea și să se jertfească ca celorlalți să le fie bine. Ei, părinții și bunicii noștri, mor acum în locul nostru. Doamne, pentru a câta oară? Măcar acum să-i ascultăm!



pr. Iosif Cristian Rădulescu




Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale. Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte. La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany , în care totul funcționează perfect, unde

În căutarea sufletului pereche?

  Melania vrea să se despartă de soțul ei. S-a căsătorit cu el la insistența părințior. Relația a început și a continuat prost. Acum ea dorește  să trăiască fără jigniri, fără certuri, fără învinuiri. Pur și simplu nu mai suportă atmosfera tensionată de acasă. Are un copil dintr-o relație atenrioară. Îl iubește enorm și ar face orice pentru el. Soțul ei face permanent reproșuri copilului pentru orice cadou pe care i-l dăruirește. Dureros și pentru copil și pentru mamă. Pentru soțul ei însă o normalitate. În astfel de reproșuri l-au crescut și părinții lui. Pentru tot ce i-au dat i-au scos ochii. Melania s-a hotărât să pornească din nou în căutarea sufletului pereche. Cei mai mulți oameni vor să găsească sufletul pereche cu care să își împartă viața. E firesc. Așa a zis Domnul: „Nu este bine să fie omul singur pe pământ.” (Facere 2,18) Relația dintre un bărbat și o femeie este așadar o rânduială a firii, un dar de la Dumnezeu. Mulți își doresc acest dar și pornesc în căutarea persoane
  Darul Sfântului Nicolae - Da. Am cancer.  Sun ă aiurea, dar aceasta este realitatea. Nu am ce să mai fac decât să mă rog lui Dumnezeu să îmi dea puterea să duc boala aceasta până la capăt, spune cu resemnare Luca. Luca a aflat de boală cu câteva săptămâni în urmă. Este o formă inoperabilă. I s-au mai dat patru luni de trăit, dacă nu se întâmplă vreo minune. -           Știți, părinte, când am aflat despre boală am avut un șoc. Am intrat în prima biserică pe care am văzut-o după ce am ieșit din spital. Era chiar în curtea spitalului. Și L-am privit pe Hristos în ochi, dar nu am avut puterea să îi cer să mă vindece, pentru că am știut că pentru păcatele mele sufăr acestea. Am plâns cum nu am plâns niciodată înainte icoanei Sale, dar vindecare nu i-am cerut. Nu am avut curajul. I-am spus doar să facă cum știe El că este mai bine pentru mine. Luca nu a avut această sensibilitate mereu. A pierdut-o când s-a pierdut cu sufletul într-o viață care nu se ridica la înălțimea frumuseț

Ariana urăște Skype-ul

- Bine ați venit la centrul de consiliere școlară. Ariana, va merge în curând la școală aici în Germania, iar noi vom face toate demersurile ca acest lucru să se întâmple cât mai repede, le spune consilierul pe un ton încurajator. Ariana și Adriana, sora ei cea mare, privesc în gol. Nu doar numele lor sunt aproape la fel, ci și experiența de viață. Amândouă au trăit cu bunicii aproape întreaga viață, întrucât tatăl și mama lor muncesc de peste douăzeci de ani împreună în Italia. Adriana s-a bucurat totuși în primul an de viață de prezența mamei, Ariana nu a avut această mângâiere. - Dumnevoastră sunteți tutorele surorii dumneavoastră după cum reiese din actele pe care le-ați depus la dosar. Veniți direct din România? întreabă consilierul. - Da. Am venit aici la o mătușă cu speranța unei vieți mai bune, zice Adriana. Ariana își roade unghiile și își rotește privirea prin încăperea aproape goală în care are loc consilierea școlară. Ar vrea să dea și ea un răspuns perso

Te-ai căutat pe tine însuți

Dorian privea picturile înmărmurite ale bătrânei biserici. Ca o multicenteneră biserica priveghea tăcută și încărcată de mireasma biruinței peste vremuri. Adunase în ea toate trăirile oamenilor care i-au călcat pragul pentru a-și destăinui acolo adâncul inimii. Și Dorian bătuse cale îndelungată pentru a ajunge aici. Aflase de părintele Gherasim, duhovnic vestit, și își puse nădejdea în el că avea să îl scoată din tumultul gândurilor care-l dezbinau lăuntric. Aștepta nerăbdător în universul plin de înțelesurile tăinuite pe chipurile sfinților zugrăviți pe pereții bisericii. Așteptarea se prelungise. I se spusese că părintele va veni negreșit, dar să aibă răbdare. Tocmai cu răbdarea nu stătea bine Dorian. Voia totul repede ca mulți dintre oamenii goniți fără răgaz spre moarte de timpurile sufocate de treburi. Ceasurile treceau cu greutate și Dorian intrase deja într-o neliniște răscolitoare. Privea liniștea angelică a sfinților ce stătea în deplin contrast cu forfota de gândur