Treceți la conținutul principal

Pentru rugăciunile copiilor mei



Elena își pierduse orice speranță și privea neputincioasă cum o părăsea bucuria de a trăi. Avea doi copii minunați pe care îi crescuse mai mult singură datorită absenței soțului. Și ei asistau sleiți de puteri la durerea mamei lor. „Tata a părăsit-o pe mama”, îi spuse Gabriel, copilul cel mare, învățătoarei, purtând vie amintirea ochilor triști ai mamei sale, ochi care odinioară îi surâdeau și îl mângâiau doar cu o privire.

Vlad o părăsise pe Elena pentru că i se părea că e prea preocupată de copii și considera că nu mai primește atenția cuvenită. După șapte ani de căsnicie Vlad conlcuzionase că nu mai are motive să continue relația, fără să își dea seama că el era de fapt absentul. După o copilărie cu cheia de gât, fiind singurul copil al familiei, Vlad tânjea după atenția părinților săi și acum încerca să o recupereze prin Elena.

Elena nu îi dăruia doar atenție ci întreagă viața ei. Vlad era însă gelos pe copii, mai ales pentru timpul pe care Elena îl petrecea cu ei. Imaginea Elenei îmbrățișată de cei doi copii, Gabriel și Ioana, declanșa în mintea lui Vlad amintiri dureroase, dorințe neîmplinite, revoltă, mânie. El nu conștientiza că nici Elena, nici Gabriel și nici Ioana nu erau responsabili pentru răscolirea lui  care se instala cu o repeziciune incredibilă în momentele fericite ale familiei sale. Reacționa cu jigniri, cu reproșuri și uneori cu violență tocmai în acele clipe în care copiii își găseau mângâiere în brațele mamei lor.

Într-o zi Vlad își făcuse bagajul și părăsi casa, trântind zgomotos ușa. De cealalată parte a ușii îngenunchea cu ochii îndurerați o mamă pe pieptul căreia se scurgeau necontenit lacrimile celor doi copii nedumeriți de vârtejul și nonsensul evenimentelor la care participau fără voie.

Vlad primise de la duhovnicul său destul de multe sfaturi încât să poată începe să-și recupereze liniștea și bucuria. Era, din păcate, prea preocupat de sine ca să demareze lucrarea atenției la ceilalți prin care ar fi putut să își găsească pacea. Trecu o vreme până când Vlad își găsi curajul de a merge din nou la duhovnic. Începu aceeași poveste de îndreptățire, lăsând la urmă decizia pe care o luase fără a întreba pe cineva. Părintele ascultase cu atenție întreaga relatare și simțea durerea pe care Vlad o trăia lăuntric.

„Vlad, aveți niște copii minunați. Îmi spuneai de multe ori că Gabriel și Ioana își spun în fiecare seară rugăciunea alături de Elena. Astăzi îți adresez o rugăminte. Să spui cât de des poți până mâine: „Pentru rugăciunile copiilor mei, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul.” Vlad era descumpănit, neștiind de unde să ia puterea de a spune această rugăciune. Bănuia însă că în rugămintea părintelui se ascunde un răspuns. Îi făgădui că va împlini rugămintea.

Era ora opt seara. Vlad se ruga întocmai cum promisese. Rugăciunea lucra cu putere mare, pentru că în casa pe care o părăsise Vlad, în cămăruța modestă și tăcută, Gabriel și Ioana Îl rugau în același timp pe Dumnezeu cu ochii țintuiți în lacrimi, să le întoarcă tatăl acasă.
Un foc mistuitor cuprinse inima lui Vlad și o inundă cu o dragoste nemărginită. Un dor pătrunzător îi se adânci în suflet. Striga cu și mai multă putere „Pentru rugăciunile copiilor mei, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”, de teamă să nu piardă forța pocăinței care îi copleșea sufletul.  Prinse puteri și părăsi degrabă locuința în care se izolase de mai bine de două luni.

Sună la ușă. Elena îi deschise, iar el îngenunche în prag. „A venit tata” strigă cu bucurie Ioana, care tocmai împlinise în ziua aceea cinci anișori. Gabriel veni repede și împreună cu sora lui sări în brațele deschise ale tatălui. Se adăpostiră la pieptul lui plin de căldura care le putea umple inimile și usca lacrimile.

de pr. Iosif-Cristian Rădulescu

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale. Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte. La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany , în care totul funcționează perfect, unde

În căutarea sufletului pereche?

  Melania vrea să se despartă de soțul ei. S-a căsătorit cu el la insistența părințior. Relația a început și a continuat prost. Acum ea dorește  să trăiască fără jigniri, fără certuri, fără învinuiri. Pur și simplu nu mai suportă atmosfera tensionată de acasă. Are un copil dintr-o relație atenrioară. Îl iubește enorm și ar face orice pentru el. Soțul ei face permanent reproșuri copilului pentru orice cadou pe care i-l dăruirește. Dureros și pentru copil și pentru mamă. Pentru soțul ei însă o normalitate. În astfel de reproșuri l-au crescut și părinții lui. Pentru tot ce i-au dat i-au scos ochii. Melania s-a hotărât să pornească din nou în căutarea sufletului pereche. Cei mai mulți oameni vor să găsească sufletul pereche cu care să își împartă viața. E firesc. Așa a zis Domnul: „Nu este bine să fie omul singur pe pământ.” (Facere 2,18) Relația dintre un bărbat și o femeie este așadar o rânduială a firii, un dar de la Dumnezeu. Mulți își doresc acest dar și pornesc în căutarea persoane
  Darul Sfântului Nicolae - Da. Am cancer.  Sun ă aiurea, dar aceasta este realitatea. Nu am ce să mai fac decât să mă rog lui Dumnezeu să îmi dea puterea să duc boala aceasta până la capăt, spune cu resemnare Luca. Luca a aflat de boală cu câteva săptămâni în urmă. Este o formă inoperabilă. I s-au mai dat patru luni de trăit, dacă nu se întâmplă vreo minune. -           Știți, părinte, când am aflat despre boală am avut un șoc. Am intrat în prima biserică pe care am văzut-o după ce am ieșit din spital. Era chiar în curtea spitalului. Și L-am privit pe Hristos în ochi, dar nu am avut puterea să îi cer să mă vindece, pentru că am știut că pentru păcatele mele sufăr acestea. Am plâns cum nu am plâns niciodată înainte icoanei Sale, dar vindecare nu i-am cerut. Nu am avut curajul. I-am spus doar să facă cum știe El că este mai bine pentru mine. Luca nu a avut această sensibilitate mereu. A pierdut-o când s-a pierdut cu sufletul într-o viață care nu se ridica la înălțimea frumuseț

Crăciunul a trecut deja

Nika se așează la un colt de stradă unde soarele își odihnește razele blânde. Oamenii se grăbesc să facă ultimele cumpărături pentru că mâine e Crăciunul. Ochii mari ai Nikăi scăldați de jocul razelor de soare devine un ecran de proiecție pentru filmul mut al mulțimii grăbite ce forfotește fără încetare. Amețită de atâta vânzoleală, dar odihnită de alintul dulce al soarelui, Nika pornește spre casa unde nu o așteaptă nimeni. Nici Moș Crăciun nu va poposi la ea acasă nici măcar să-și tragă răsuflarea. Nika își așează căciula învechită cu moțul răsfirat și își încheie nasturii hainei grele care atârnă pe trupul ei firav îngreunându-i mersul. -           Nu-i cam grea haina aceea pentru tine? o întreabă un trecător. -           Nu. E tocmai bună, răspunde Nika. Mă ajută să merg încet, căci și așa nu am unde să mă grăbesc. Așa este. Mersul domol o bucură pentru că o face spectatoare la o lume îmbrâncită continuu de gânduri, de planuri, de dorințe fără rost, o lume din care nu ar

Te-ai căutat pe tine însuți

Dorian privea picturile înmărmurite ale bătrânei biserici. Ca o multicenteneră biserica priveghea tăcută și încărcată de mireasma biruinței peste vremuri. Adunase în ea toate trăirile oamenilor care i-au călcat pragul pentru a-și destăinui acolo adâncul inimii. Și Dorian bătuse cale îndelungată pentru a ajunge aici. Aflase de părintele Gherasim, duhovnic vestit, și își puse nădejdea în el că avea să îl scoată din tumultul gândurilor care-l dezbinau lăuntric. Aștepta nerăbdător în universul plin de înțelesurile tăinuite pe chipurile sfinților zugrăviți pe pereții bisericii. Așteptarea se prelungise. I se spusese că părintele va veni negreșit, dar să aibă răbdare. Tocmai cu răbdarea nu stătea bine Dorian. Voia totul repede ca mulți dintre oamenii goniți fără răgaz spre moarte de timpurile sufocate de treburi. Ceasurile treceau cu greutate și Dorian intrase deja într-o neliniște răscolitoare. Privea liniștea angelică a sfinților ce stătea în deplin contrast cu forfota de gândur