Treceți la conținutul principal

Pentru rugăciunile copiilor mei



Elena își pierduse orice speranță și privea neputincioasă cum o părăsea bucuria de a trăi. Avea doi copii minunați pe care îi crescuse mai mult singură datorită absenței soțului. Și ei asistau sleiți de puteri la durerea mamei lor. „Tata a părăsit-o pe mama”, îi spuse Gabriel, copilul cel mare, învățătoarei, purtând vie amintirea ochilor triști ai mamei sale, ochi care odinioară îi surâdeau și îl mângâiau doar cu o privire.

Vlad o părăsise pe Elena pentru că i se părea că e prea preocupată de copii și considera că nu mai primește atenția cuvenită. După șapte ani de căsnicie Vlad conlcuzionase că nu mai are motive să continue relația, fără să își dea seama că el era de fapt absentul. După o copilărie cu cheia de gât, fiind singurul copil al familiei, Vlad tânjea după atenția părinților săi și acum încerca să o recupereze prin Elena.

Elena nu îi dăruia doar atenție ci întreagă viața ei. Vlad era însă gelos pe copii, mai ales pentru timpul pe care Elena îl petrecea cu ei. Imaginea Elenei îmbrățișată de cei doi copii, Gabriel și Ioana, declanșa în mintea lui Vlad amintiri dureroase, dorințe neîmplinite, revoltă, mânie. El nu conștientiza că nici Elena, nici Gabriel și nici Ioana nu erau responsabili pentru răscolirea lui  care se instala cu o repeziciune incredibilă în momentele fericite ale familiei sale. Reacționa cu jigniri, cu reproșuri și uneori cu violență tocmai în acele clipe în care copiii își găseau mângâiere în brațele mamei lor.

Într-o zi Vlad își făcuse bagajul și părăsi casa, trântind zgomotos ușa. De cealalată parte a ușii îngenunchea cu ochii îndurerați o mamă pe pieptul căreia se scurgeau necontenit lacrimile celor doi copii nedumeriți de vârtejul și nonsensul evenimentelor la care participau fără voie.

Vlad primise de la duhovnicul său destul de multe sfaturi încât să poată începe să-și recupereze liniștea și bucuria. Era, din păcate, prea preocupat de sine ca să demareze lucrarea atenției la ceilalți prin care ar fi putut să își găsească pacea. Trecu o vreme până când Vlad își găsi curajul de a merge din nou la duhovnic. Începu aceeași poveste de îndreptățire, lăsând la urmă decizia pe care o luase fără a întreba pe cineva. Părintele ascultase cu atenție întreaga relatare și simțea durerea pe care Vlad o trăia lăuntric.

„Vlad, aveți niște copii minunați. Îmi spuneai de multe ori că Gabriel și Ioana își spun în fiecare seară rugăciunea alături de Elena. Astăzi îți adresez o rugăminte. Să spui cât de des poți până mâine: „Pentru rugăciunile copiilor mei, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul.” Vlad era descumpănit, neștiind de unde să ia puterea de a spune această rugăciune. Bănuia însă că în rugămintea părintelui se ascunde un răspuns. Îi făgădui că va împlini rugămintea.

Era ora opt seara. Vlad se ruga întocmai cum promisese. Rugăciunea lucra cu putere mare, pentru că în casa pe care o părăsise Vlad, în cămăruța modestă și tăcută, Gabriel și Ioana Îl rugau în același timp pe Dumnezeu cu ochii țintuiți în lacrimi, să le întoarcă tatăl acasă.
Un foc mistuitor cuprinse inima lui Vlad și o inundă cu o dragoste nemărginită. Un dor pătrunzător îi se adânci în suflet. Striga cu și mai multă putere „Pentru rugăciunile copiilor mei, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”, de teamă să nu piardă forța pocăinței care îi copleșea sufletul.  Prinse puteri și părăsi degrabă locuința în care se izolase de mai bine de două luni.

Sună la ușă. Elena îi deschise, iar el îngenunche în prag. „A venit tata” strigă cu bucurie Ioana, care tocmai împlinise în ziua aceea cinci anișori. Gabriel veni repede și împreună cu sora lui sări în brațele deschise ale tatălui. Se adăpostiră la pieptul lui plin de căldura care le putea umple inimile și usca lacrimile.

de pr. Iosif-Cristian Rădulescu

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Ei mor acum în locul nostru

Ne temem de Corona? Nu, oștim cu toții, nu ne temem de Corona, ne temem de moarte. Chiar dacă știm că moartea este o realitate a vieții noastre, totuși ne temem de ea, pentru că este urâtă și rece și pentru că noi știm în adâncul nostru că ne-am născut pentru a trăi veșnic.
Răstimpul dintre naștere și moarte este perioada în care învățăm să trăim, sau cel puțin așa ar trebui. Este o vreme de descoperire a sensurilor vieții, o vreme în care căutăm să înțelegem de ce ne-am născut și pentru ce merită să ne ostenim în această viață. Dar este și o vreme în care învățăm să murim, o vreme în care învățăm să ne despărțim de oameni, de visurile noastre, de nevoile noastre, de dorințele noastre.
Din multe despărțiri pe care le-am trăit în această viață am dobândit mult folos. Uneori despărțirile de anumiți oameni ne-au adus pe calea cea bună. Renunțarea la anumite visuri ne-a adus la adevărata noastră chemare. Jertfirea dorințele noastre a adus bucurie copiilor noștri și doar prin această jertfir…

Ariana urăște Skype-ul

- Bine ați venit la centrul de consiliere școlară. Ariana, va merge în curând la școală aici în Germania, iar noi vom face toate demersurile ca acest lucru să se întâmple cât mai repede, le spune consilierul pe un ton încurajator.
Ariana și Adriana, sora ei cea mare, privesc în gol. Nu doar numele lor sunt aproape la fel, ci și experiența de viață. Amândouă au trăit cu bunicii aproape întreaga viață, întrucât tatăl și mama lor muncesc de peste douăzeci de ani împreună în Italia. Adriana s-a bucurat totuși în primul an de viață de prezența mamei, Ariana nu a avut această mângâiere.
- Dumnevoastră sunteți tutorele surorii dumneavoastră după cum reiese din actele pe care le-ați depus la dosar. Veniți direct din România? întreabă consilierul. - Da. Am venit aici la o mătușă cu speranța unei vieți mai bune, zice Adriana.
Ariana își roade unghiile și își rotește privirea prin încăperea aproape goală în care are loc consilierea școlară. Ar vrea să dea și ea un răspuns personal la multele în…

Clopotele iertării

Va veni o vreme când ai să înțelegi ce-ai făcut, îi spuse Elisabeta, printre suspinele durerii venite nu de la palma primită de la fiul ei, ci din umilința pe care o simțea în acele clipe.
Iulian nu dădu doi bani pe cuvintele mamei lui. Nicio urmă de regret. Dimpotrivă satisfacția pe care o așteptase atâta vreme îi copleșea inima. „Merita mai mult decât o palmă”, își spuse el.
Iulian avea optsprezece ani. La vârsta de paisprezece ani mama lui plecase de acasă. Se căsătorise cu un bărbat care părea că i se potrivește întru toate. Avea să constante patru ani mai târziu că a fost o mare înșelare și se hotărî să lupte din nou pentru copilul ei. Numai că între timp Iulian se înveninase cumplit cu vorbele tatălui său care o condamna continuu pe Elisabeta, fără a aminti ceva din contribuția lui la despărțirea lor și nici refuzul lui încăpățânat de a-l lăsa pe Iulian să stea la ea.
Cu ura hrănită de cuvintele tatălui său, dar și cu ura născută din neacceptarea sentimentului de părăsire, Iulian…

Omul care a plecat cu crucea în cer

„Oare cum îl voi găsi acum?” mă întreb, gândindu-mă că la fiecare vizită arăta din ce în ce mai rău. „Ce îi voi spune?”, îmi trece fulgerător prin minte. Las totul în grija lui Dumnezeu. Este lucrarea Lui, nu a mea. Ajung în fața camerei de spital la secția paliativă. Apăs clanța ușii salonului cu mâna tremurând de emoția întâlnirii omului purtător de cruce. Îmi adun puterile și intru. - A venit părintele, îi șoptește soția. - Slavă Ție, Doamne, pentru toate. Îți mulțumesc pentru tot ce mi-ai dat să duc în această viață. Îți mulțumesc, Doamne, strigă Dumitru cu toate puterile pe care le mai are.
Rămân total blocat. Parcă a ajuns la final de drum și Îi mulțumește lui Dumnezeu că a putut duce crucea. Totuși doctorii spun că o va mai duce o vreme. Dumitru însă este convins că s-a terminat, iar vizita mea o primește ca pe o pecetluire a ceea ce simte.
Mă grăbesc să începem rugăciunea, pentru că ea este singura cale de mângâiere pentru omul credincios. „Împărate Ceresc, Mângâietorule...”…