Elena își pierduse orice speranță și privea neputincioasă cum o părăsea
bucuria de a trăi. Avea doi copii minunați pe care îi crescuse mai mult singură
datorită absenței soțului. Și ei asistau sleiți de puteri la durerea mamei lor.
„Tata a părăsit-o pe mama”, îi spuse Gabriel, copilul cel mare, învățătoarei,
purtând vie amintirea ochilor triști ai mamei sale, ochi care odinioară îi
surâdeau și îl mângâiau doar cu o privire.
Vlad o părăsise pe Elena pentru că i se părea că e prea preocupată de copii
și considera că nu mai primește atenția cuvenită. După șapte ani de căsnicie Vlad
conlcuzionase că nu mai are motive să continue relația, fără să își dea seama
că el era de fapt absentul. După o copilărie cu cheia de gât, fiind singurul
copil al familiei, Vlad tânjea după atenția părinților săi și acum încerca să o
recupereze prin Elena.
Elena nu îi dăruia doar atenție ci întreagă viața ei. Vlad era însă gelos
pe copii, mai ales pentru timpul pe care Elena îl petrecea cu ei. Imaginea
Elenei îmbrățișată de cei doi copii, Gabriel și Ioana, declanșa în mintea lui
Vlad amintiri dureroase, dorințe neîmplinite, revoltă, mânie. El nu
conștientiza că nici Elena, nici Gabriel și nici Ioana nu erau responsabili
pentru răscolirea lui care se instala cu
o repeziciune incredibilă în momentele fericite ale familiei sale. Reacționa cu
jigniri, cu reproșuri și uneori cu violență tocmai în acele clipe în care
copiii își găseau mângâiere în brațele mamei lor.
Într-o zi Vlad își făcuse bagajul și părăsi casa, trântind zgomotos ușa. De
cealalată parte a ușii îngenunchea cu ochii îndurerați o mamă pe pieptul căreia
se scurgeau necontenit lacrimile celor doi copii nedumeriți de vârtejul și
nonsensul evenimentelor la care participau fără voie.
Vlad primise de la duhovnicul său destul de multe sfaturi încât să poată
începe să-și recupereze liniștea și bucuria. Era, din păcate, prea preocupat de
sine ca să demareze lucrarea atenției la ceilalți prin care ar fi putut să își
găsească pacea. Trecu o vreme până când Vlad își găsi curajul de a merge din
nou la duhovnic. Începu aceeași poveste de îndreptățire, lăsând la urmă decizia
pe care o luase fără a întreba pe cineva. Părintele ascultase cu atenție
întreaga relatare și simțea durerea pe care Vlad o trăia lăuntric.
„Vlad, aveți niște copii minunați. Îmi spuneai de multe ori că Gabriel și
Ioana își spun în fiecare seară rugăciunea alături de Elena. Astăzi îți adresez
o rugăminte. Să spui cât de des poți până mâine: „Pentru rugăciunile copiilor
mei, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine,
păcătosul.” Vlad era descumpănit, neștiind de unde să ia puterea de a spune
această rugăciune. Bănuia însă că în rugămintea părintelui se ascunde un
răspuns. Îi făgădui că va împlini rugămintea.
Era ora opt seara. Vlad se ruga întocmai cum promisese. Rugăciunea lucra cu
putere mare, pentru că în casa pe care o părăsise Vlad, în cămăruța modestă și
tăcută, Gabriel și Ioana Îl rugau în același timp pe Dumnezeu cu ochii țintuiți
în lacrimi, să le întoarcă tatăl acasă.
Un foc mistuitor cuprinse inima lui Vlad și o inundă cu o dragoste
nemărginită. Un dor pătrunzător îi se adânci în suflet. Striga cu și mai multă
putere „Pentru rugăciunile copiilor mei, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”, de teamă să nu piardă forța
pocăinței care îi copleșea sufletul. Prinse
puteri și părăsi degrabă locuința în care se izolase de mai bine de două luni.
Sună la ușă. Elena îi deschise, iar el îngenunche în prag. „A venit tata”
strigă cu bucurie Ioana, care tocmai împlinise în ziua aceea cinci anișori.
Gabriel veni repede și împreună cu sora lui sări în brațele deschise ale
tatălui. Se adăpostiră la pieptul lui plin de căldura care
le putea umple inimile și usca lacrimile.
de pr. Iosif-Cristian Rădulescu
of
RăspundețiȘtergere