Treceți la conținutul principal

Pentru rugăciunile copiilor mei



Elena își pierduse orice speranță și privea neputincioasă cum o părăsea bucuria de a trăi. Avea doi copii minunați pe care îi crescuse mai mult singură datorită absenței soțului. Și ei asistau sleiți de puteri la durerea mamei lor. „Tata a părăsit-o pe mama”, îi spuse Gabriel, copilul cel mare, învățătoarei, purtând vie amintirea ochilor triști ai mamei sale, ochi care odinioară îi surâdeau și îl mângâiau doar cu o privire.

Vlad o părăsise pe Elena pentru că i se părea că e prea preocupată de copii și considera că nu mai primește atenția cuvenită. După șapte ani de căsnicie Vlad conlcuzionase că nu mai are motive să continue relația, fără să își dea seama că el era de fapt absentul. După o copilărie cu cheia de gât, fiind singurul copil al familiei, Vlad tânjea după atenția părinților săi și acum încerca să o recupereze prin Elena.

Elena nu îi dăruia doar atenție ci întreagă viața ei. Vlad era însă gelos pe copii, mai ales pentru timpul pe care Elena îl petrecea cu ei. Imaginea Elenei îmbrățișată de cei doi copii, Gabriel și Ioana, declanșa în mintea lui Vlad amintiri dureroase, dorințe neîmplinite, revoltă, mânie. El nu conștientiza că nici Elena, nici Gabriel și nici Ioana nu erau responsabili pentru răscolirea lui  care se instala cu o repeziciune incredibilă în momentele fericite ale familiei sale. Reacționa cu jigniri, cu reproșuri și uneori cu violență tocmai în acele clipe în care copiii își găseau mângâiere în brațele mamei lor.

Într-o zi Vlad își făcuse bagajul și părăsi casa, trântind zgomotos ușa. De cealalată parte a ușii îngenunchea cu ochii îndurerați o mamă pe pieptul căreia se scurgeau necontenit lacrimile celor doi copii nedumeriți de vârtejul și nonsensul evenimentelor la care participau fără voie.

Vlad primise de la duhovnicul său destul de multe sfaturi încât să poată începe să-și recupereze liniștea și bucuria. Era, din păcate, prea preocupat de sine ca să demareze lucrarea atenției la ceilalți prin care ar fi putut să își găsească pacea. Trecu o vreme până când Vlad își găsi curajul de a merge din nou la duhovnic. Începu aceeași poveste de îndreptățire, lăsând la urmă decizia pe care o luase fără a întreba pe cineva. Părintele ascultase cu atenție întreaga relatare și simțea durerea pe care Vlad o trăia lăuntric.

„Vlad, aveți niște copii minunați. Îmi spuneai de multe ori că Gabriel și Ioana își spun în fiecare seară rugăciunea alături de Elena. Astăzi îți adresez o rugăminte. Să spui cât de des poți până mâine: „Pentru rugăciunile copiilor mei, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul.” Vlad era descumpănit, neștiind de unde să ia puterea de a spune această rugăciune. Bănuia însă că în rugămintea părintelui se ascunde un răspuns. Îi făgădui că va împlini rugămintea.

Era ora opt seara. Vlad se ruga întocmai cum promisese. Rugăciunea lucra cu putere mare, pentru că în casa pe care o părăsise Vlad, în cămăruța modestă și tăcută, Gabriel și Ioana Îl rugau în același timp pe Dumnezeu cu ochii țintuiți în lacrimi, să le întoarcă tatăl acasă.
Un foc mistuitor cuprinse inima lui Vlad și o inundă cu o dragoste nemărginită. Un dor pătrunzător îi se adânci în suflet. Striga cu și mai multă putere „Pentru rugăciunile copiilor mei, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”, de teamă să nu piardă forța pocăinței care îi copleșea sufletul.  Prinse puteri și părăsi degrabă locuința în care se izolase de mai bine de două luni.

Sună la ușă. Elena îi deschise, iar el îngenunche în prag. „A venit tata” strigă cu bucurie Ioana, care tocmai împlinise în ziua aceea cinci anișori. Gabriel veni repede și împreună cu sora lui sări în brațele deschise ale tatălui. Se adăpostiră la pieptul lui plin de căldura care le putea umple inimile și usca lacrimile.

de pr. Iosif-Cristian Rădulescu

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Vă invit la înmormântarea mea

- Bună ziua, domnule preot, mi se adresează telefonic o voce feminină. - Bună ziua, răspund, bănuind deja că am de-a face cu cineva care e foarte impregnat în gândire și abordare de mentalitatea locului. - Sunt doamna Schmidt și aș dori să vă invit la înmormântarea mea, îmi zice cu o deosebită detașare. - Vă mulțumesc de invitație, spun surprins de abordarea femeii care pare foarte împăcată cu evenimentul de care se pregătește. Nu am mai primit niciodată o astfel de invitație, răspund sfios.  - Păi, nu știu exact când va avea loc, însă eu vreau să mă asigur că totul va fi în regulă. - Suferiți de vreo boală?  - Da, am cancer și e posibil ca în trei ani să se agraveze foarte tare. Însă eu vreau să fiu sigură că înmormântarea mea va decurge așa cum îmi doresc. - Și ce vă doriți în mod deosebit? - Eu nu vreau să fie ca în România. Vreau ceva simplu, așa cum este aici, fără circ, îmi spune doamna pe un ton apăsat.
Mi-e greu să o conving acum că o înmormântare ortodoxă nu este un circ, chi…

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Spurcata femeie lehuză

„Ne-ai spurcat casa. Nu știai că femeile lehuze nu au voie sa iasă din cameră?” Cam așa au fost și sunt încă întâmpinate proaspetele mămici în unele bordeie. Nașterea de prunci a devenit o spurcăciune,  în timp ce avortul și curvia o modă. Nu degeaba se spune că a înnebunit lumea. Da, a înnebunit lumea care a încetat să mai gândească. Vechea dispută vizavi de necurăția femeii lehuze, proaspătă mămică, sau a femeii aflate în perioada menstruației rămâne în actualitate și constituie pe nedrept un motiv de tulburare.
Dragă proaspătă mămică, îți mulțumesc că te-ai jertfit pe tine ca toată sarcina să decurgă bine. Îți mulțumesc că ai împlinit Cuvântul lui Hristos: „Lăsați copiii să vină la Mine”(Matei 19,14) și pentru tot chinul, nădejdea, rugăciunile, teama, îngrijorarea și toată osteanala care au însoțit  lunile de sarcină și momentul nașterii. Poate că îți faci încă o grijă acum că ești necurată datorită scurgerilor naturale, că nu te poți atinge de nimeni, că nu ai voie să intri în bise…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Femeia care își critică bărbatul

„Cu ăsta nu mai ai ce face!”, „E un incapabil, nu mai e ce a fost!”, „M-am săturat să stau în casă cu unul care nu mă bagă în seamă”, „Degeaba îmi bat gura, el tot ce știe face”, „Niciodată nu m-a apreciat”,  „E insuportabil, nu știu ce s-a întâmplat cu el”, „Ăsta nu e în stare de nimic”, „Niciodată nu face ce îi spun” și lista ar putea continua. E o listă plină de afirmații dureroase pe care adesea multe femei le fac la adresa soților lor. 
Sunt nedumerit de acest curent. Încep să caut un răspuns la oameni cu pricepere de sus. Străbat mii de kilometri pentru a ajunge la o cale deschizătoare de noi orizonturi. Întâlnesc un om rânduit de Dumnezeu. Întreb cu grijă ce se întâmplă de peste bărbați curge cu atâtea reproșuri și critici. Unii le merită din plin, deși ele nu fac decât să adâncească criza.  Dar sunt chiar toți atât de nevrednici?
-Femeia care își critică bărbatul pe sine se critică, pentru că la Cununie au devenit amândoi un trup, îmi răspunde părintele și mă aruncă într-o nouă …