Treceți la conținutul principal

Pentru rugăciunile copiilor mei



Elena își pierduse orice speranță și privea neputincioasă cum o părăsea bucuria de a trăi. Avea doi copii minunați pe care îi crescuse mai mult singură datorită absenței soțului. Și ei asistau sleiți de puteri la durerea mamei lor. „Tata a părăsit-o pe mama”, îi spuse Gabriel, copilul cel mare, învățătoarei, purtând vie amintirea ochilor triști ai mamei sale, ochi care odinioară îi surâdeau și îl mângâiau doar cu o privire.

Vlad o părăsise pe Elena pentru că i se părea că e prea preocupată de copii și considera că nu mai primește atenția cuvenită. După șapte ani de căsnicie Vlad conlcuzionase că nu mai are motive să continue relația, fără să își dea seama că el era de fapt absentul. După o copilărie cu cheia de gât, fiind singurul copil al familiei, Vlad tânjea după atenția părinților săi și acum încerca să o recupereze prin Elena.

Elena nu îi dăruia doar atenție ci întreagă viața ei. Vlad era însă gelos pe copii, mai ales pentru timpul pe care Elena îl petrecea cu ei. Imaginea Elenei îmbrățișată de cei doi copii, Gabriel și Ioana, declanșa în mintea lui Vlad amintiri dureroase, dorințe neîmplinite, revoltă, mânie. El nu conștientiza că nici Elena, nici Gabriel și nici Ioana nu erau responsabili pentru răscolirea lui  care se instala cu o repeziciune incredibilă în momentele fericite ale familiei sale. Reacționa cu jigniri, cu reproșuri și uneori cu violență tocmai în acele clipe în care copiii își găseau mângâiere în brațele mamei lor.

Într-o zi Vlad își făcuse bagajul și părăsi casa, trântind zgomotos ușa. De cealalată parte a ușii îngenunchea cu ochii îndurerați o mamă pe pieptul căreia se scurgeau necontenit lacrimile celor doi copii nedumeriți de vârtejul și nonsensul evenimentelor la care participau fără voie.

Vlad primise de la duhovnicul său destul de multe sfaturi încât să poată începe să-și recupereze liniștea și bucuria. Era, din păcate, prea preocupat de sine ca să demareze lucrarea atenției la ceilalți prin care ar fi putut să își găsească pacea. Trecu o vreme până când Vlad își găsi curajul de a merge din nou la duhovnic. Începu aceeași poveste de îndreptățire, lăsând la urmă decizia pe care o luase fără a întreba pe cineva. Părintele ascultase cu atenție întreaga relatare și simțea durerea pe care Vlad o trăia lăuntric.

„Vlad, aveți niște copii minunați. Îmi spuneai de multe ori că Gabriel și Ioana își spun în fiecare seară rugăciunea alături de Elena. Astăzi îți adresez o rugăminte. Să spui cât de des poți până mâine: „Pentru rugăciunile copiilor mei, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul.” Vlad era descumpănit, neștiind de unde să ia puterea de a spune această rugăciune. Bănuia însă că în rugămintea părintelui se ascunde un răspuns. Îi făgădui că va împlini rugămintea.

Era ora opt seara. Vlad se ruga întocmai cum promisese. Rugăciunea lucra cu putere mare, pentru că în casa pe care o părăsise Vlad, în cămăruța modestă și tăcută, Gabriel și Ioana Îl rugau în același timp pe Dumnezeu cu ochii țintuiți în lacrimi, să le întoarcă tatăl acasă.
Un foc mistuitor cuprinse inima lui Vlad și o inundă cu o dragoste nemărginită. Un dor pătrunzător îi se adânci în suflet. Striga cu și mai multă putere „Pentru rugăciunile copiilor mei, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”, de teamă să nu piardă forța pocăinței care îi copleșea sufletul.  Prinse puteri și părăsi degrabă locuința în care se izolase de mai bine de două luni.

Sună la ușă. Elena îi deschise, iar el îngenunche în prag. „A venit tata” strigă cu bucurie Ioana, care tocmai împlinise în ziua aceea cinci anișori. Gabriel veni repede și împreună cu sora lui sări în brațele deschise ale tatălui. Se adăpostiră la pieptul lui plin de căldura care le putea umple inimile și usca lacrimile.

de pr. Iosif-Cristian Rădulescu

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Escrocule!

- Trăiești pe spatele nostru, escrocule! șopti Radu în timp ce părintele Ioan predica. Radu era în primul rând și își exprima nemulțumirea față de predică prin comentarii răutăcioase, rostite în așa fel încât să fie auzite de cei din preajmă.
Părintele auzise și el câte ceva și se ruga.  Îi trecu prin minte gândul să-l oprească după miruit și să îl întrebe ce s-a întâmplat. Știa însă că nu poate ajunge la inima lui Radu. De aceea prefera să se roage pentru el, convins că de multe ori rugăciunea transmite mai mult decât cuvintele.
Radu își epuizase energia mâniei și se depărtă mulțumit că cei din jur au auzit tot ce avea pe suflet. De fapt ceea ce avea pe suflet nu avea legătură cu preotul, ci cu propriul tată care de ani mulți trăia pe spatele soției și al copiilor.
Radu își ura tatăl. Voia să îi fie fiu și nu părinte. Voia ca tatăl său să aibă grijă de el și nu invers. Nu putea accepta că un părinte poate avea slăbiciuni așa de mari, că poate cădea, că poate suferi atât de mult din …

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Ce-au făcut din țara mea?

Ioana te privește cu ochi mari și încărcați de cearcăne negre ca și gândurile ei. Stă pe prispsa unei case cârpite cu materiale găsite prin curțile părăsite. Doar verdele ierbii care crește în voie în fața casei pare să dea un pic de culoare tabloului copleșit de îngândurarea chipului unei femei îmbătrânite înainte de vreme.
- Aș fi plecat și eu, maică. Dar unde să mă mai duc? Sunt bătrână.
Așa se simte Ioana la cei patruzeci de ani ai săi. E prea înțeleaptă să mai creadă că viața ei se poate îmbunătăți așa cum și-ar dori atunci când privește la televizor. De altfel, televizorul este cea mai mare bogăție a ei. Cu el își petrece timpul și chiar dacă știe că adesea o minte, îi trece cu vederea neputințele și vicleniile, pentru că altfel ar rămâne de tot singură.
-Uite, nici dinți în gură nu mai am, se plânge Ioana. De unde să am bani să mă îngrijesc de sănătate? Abia mă descurc cu cheltuielile de zi cu zi, deși muncesc vânzătoare de dimineață până seara. Nici duminica nu primesc liber de l…

Mi-e dor să fiu iubită

- Îmi place foarte mult freza ta nouă, o complimentă Laura pe Dragostina. - Da, este singurul lucru pe care îl mai
pot schimba în viața mea, îngână Dragostina.
Laura o privi atent. Chipul Dragostinei trăda nopțile nedormite, lacrimile discrete, frământările nerostite. 
- Hai, să mergem la un ceai care să ne încălzească, zise Laura zgribulită de frig. - Mai degrabă mi-ai da ceva care să îmi încălzească sufletul, rosti Dragostina pierdută în gânduri.
Intrară într-o ceainărie cochetă cu o ambianță încărcată de arome de ceai proaspăt. Se așezară într-un colț retras și depănară amintiri comune. Pe fața Dragostinei reapăru zâmbetul copilului de odinioară. Era bucuroasă că amintirile frumoase stăteau cuminți în adâncul ei și se lăsau acum scoase de pe rafturile copilăriei pentru a fi readuse în atenția inimii. Hohotea de bucurie trecând cu mintea printre acele momente de fericire pe care le împărtășise cu cea mai bună prietenă a ei, Laura.
- Tu ești tot ce mi-a mai rămas din copilărie, măr…