Treceți la conținutul principal

Pentru rugăciunile copiilor mei



Elena își pierduse orice speranță și privea neputincioasă cum o părăsea bucuria de a trăi. Avea doi copii minunați pe care îi crescuse mai mult singură datorită absenței soțului. Și ei asistau sleiți de puteri la durerea mamei lor. „Tata a părăsit-o pe mama”, îi spuse Gabriel, copilul cel mare, învățătoarei, purtând vie amintirea ochilor triști ai mamei sale, ochi care odinioară îi surâdeau și îl mângâiau doar cu o privire.

Vlad o părăsise pe Elena pentru că i se părea că e prea preocupată de copii și considera că nu mai primește atenția cuvenită. După șapte ani de căsnicie Vlad conlcuzionase că nu mai are motive să continue relația, fără să își dea seama că el era de fapt absentul. După o copilărie cu cheia de gât, fiind singurul copil al familiei, Vlad tânjea după atenția părinților săi și acum încerca să o recupereze prin Elena.

Elena nu îi dăruia doar atenție ci întreagă viața ei. Vlad era însă gelos pe copii, mai ales pentru timpul pe care Elena îl petrecea cu ei. Imaginea Elenei îmbrățișată de cei doi copii, Gabriel și Ioana, declanșa în mintea lui Vlad amintiri dureroase, dorințe neîmplinite, revoltă, mânie. El nu conștientiza că nici Elena, nici Gabriel și nici Ioana nu erau responsabili pentru răscolirea lui  care se instala cu o repeziciune incredibilă în momentele fericite ale familiei sale. Reacționa cu jigniri, cu reproșuri și uneori cu violență tocmai în acele clipe în care copiii își găseau mângâiere în brațele mamei lor.

Într-o zi Vlad își făcuse bagajul și părăsi casa, trântind zgomotos ușa. De cealalată parte a ușii îngenunchea cu ochii îndurerați o mamă pe pieptul căreia se scurgeau necontenit lacrimile celor doi copii nedumeriți de vârtejul și nonsensul evenimentelor la care participau fără voie.

Vlad primise de la duhovnicul său destul de multe sfaturi încât să poată începe să-și recupereze liniștea și bucuria. Era, din păcate, prea preocupat de sine ca să demareze lucrarea atenției la ceilalți prin care ar fi putut să își găsească pacea. Trecu o vreme până când Vlad își găsi curajul de a merge din nou la duhovnic. Începu aceeași poveste de îndreptățire, lăsând la urmă decizia pe care o luase fără a întreba pe cineva. Părintele ascultase cu atenție întreaga relatare și simțea durerea pe care Vlad o trăia lăuntric.

„Vlad, aveți niște copii minunați. Îmi spuneai de multe ori că Gabriel și Ioana își spun în fiecare seară rugăciunea alături de Elena. Astăzi îți adresez o rugăminte. Să spui cât de des poți până mâine: „Pentru rugăciunile copiilor mei, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul.” Vlad era descumpănit, neștiind de unde să ia puterea de a spune această rugăciune. Bănuia însă că în rugămintea părintelui se ascunde un răspuns. Îi făgădui că va împlini rugămintea.

Era ora opt seara. Vlad se ruga întocmai cum promisese. Rugăciunea lucra cu putere mare, pentru că în casa pe care o părăsise Vlad, în cămăruța modestă și tăcută, Gabriel și Ioana Îl rugau în același timp pe Dumnezeu cu ochii țintuiți în lacrimi, să le întoarcă tatăl acasă.
Un foc mistuitor cuprinse inima lui Vlad și o inundă cu o dragoste nemărginită. Un dor pătrunzător îi se adânci în suflet. Striga cu și mai multă putere „Pentru rugăciunile copiilor mei, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”, de teamă să nu piardă forța pocăinței care îi copleșea sufletul.  Prinse puteri și părăsi degrabă locuința în care se izolase de mai bine de două luni.

Sună la ușă. Elena îi deschise, iar el îngenunche în prag. „A venit tata” strigă cu bucurie Ioana, care tocmai împlinise în ziua aceea cinci anișori. Gabriel veni repede și împreună cu sora lui sări în brațele deschise ale tatălui. Se adăpostiră la pieptul lui plin de căldura care le putea umple inimile și usca lacrimile.

de pr. Iosif-Cristian Rădulescu

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale. Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte. La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany , în care totul funcționează perfect, u...

În căutarea sufletului pereche?

  Melania vrea să se despartă de soțul ei. S-a căsătorit cu el la insistența părințior. Relația a început și a continuat prost. Acum ea dorește  să trăiască fără jigniri, fără certuri, fără învinuiri. Pur și simplu nu mai suportă atmosfera tensionată de acasă. Are un copil dintr-o relație atenrioară. Îl iubește enorm și ar face orice pentru el. Soțul ei face permanent reproșuri copilului pentru orice cadou pe care i-l dăruirește. Dureros și pentru copil și pentru mamă. Pentru soțul ei însă o normalitate. În astfel de reproșuri l-au crescut și părinții lui. Pentru tot ce i-au dat i-au scos ochii. Melania s-a hotărât să pornească din nou în căutarea sufletului pereche. Cei mai mulți oameni vor să găsească sufletul pereche cu care să își împartă viața. E firesc. Așa a zis Domnul: „Nu este bine să fie omul singur pe pământ.” (Facere 2,18) Relația dintre un bărbat și o femeie este așadar o rânduială a firii, un dar de la Dumnezeu. Mulți își doresc acest dar și pornesc în cău...
  Darul Sfântului Nicolae - Da. Am cancer.  Sun ă aiurea, dar aceasta este realitatea. Nu am ce să mai fac decât să mă rog lui Dumnezeu să îmi dea puterea să duc boala aceasta până la capăt, spune cu resemnare Luca. Luca a aflat de boală cu câteva săptămâni în urmă. Este o formă inoperabilă. I s-au mai dat patru luni de trăit, dacă nu se întâmplă vreo minune. -           Știți, părinte, când am aflat despre boală am avut un șoc. Am intrat în prima biserică pe care am văzut-o după ce am ieșit din spital. Era chiar în curtea spitalului. Și L-am privit pe Hristos în ochi, dar nu am avut puterea să îi cer să mă vindece, pentru că am știut că pentru păcatele mele sufăr acestea. Am plâns cum nu am plâns niciodată înainte icoanei Sale, dar vindecare nu i-am cerut. Nu am avut curajul. I-am spus doar să facă cum știe El că este mai bine pentru mine. Luca nu a avut această sensibilitate mereu. A pierdut-o când s-a pierdut cu sufletu...

Doar fraierii merg la muncă

Mela se trezea în fiecare dimineață după un somn îndelungat. Își trăgea draperiile și constata de fiecare dată că soarele era deja pe mijlocul cerului. Servea apoi micul dejun pe care îl pregătea cu multă atenție. Era pretențioasă la mâncare și cheltuia pe măsură. Îndată după masă petrecea câteva ore la televizor cu emisiunile preferate.  - Dar nu ți-ai găsit nimic de muncă? o întrebă Adela, prietena cu care se întâlnea destul de des. - Dar de ce îmi trebuie muncă? Nu o duc bine așa? Am ajutor social și trăiesc mai bine decât dacă m-aș duce la lucru. La ce folos? spuse Mela amuzându-se. Adela lucra de zor. Era un spirit întreprinzător. Tot timpul avea idei noi. Lucra în domeniul decorațiunilor interioare, un domeniu care i se potrivea de minune. Își dezvoltase o nouă afacere în ciuda faptului că trecuse printr-un proaspăt faliment. Nu se lăsa. Ținea foarte mult la imaginea ei pe care o susținea cu muncă și sinceritate.  - Hai să te angajez la firma mea, o of...

Nu te duce în străinătate, că te faci străin

                    Ottonel se pregătea să plece din România. Era sătul de mizeria socială pe care ecranele televizoarelor o afișau fără niciun discernământ.  Sub presiunea insatisfacțiilor personale, secătuit de orice speranță  de mai bine, se hotărî să ia drumul pribegiei și să se alăture milioanelor de români autoexilați din dorința unei vieți mai bune. Era convins că viața lui va lua o turnură decisivă dacă va accepta postul de economist la un hotel într-o țară europeană. Ajunsese în gara orașului cu nume pe care abia putea să îl pronunțe. O forfotă nemaiîntâlnită în care distingea cu greu chipurile oamenilor îl dezorientă. Se adresă în limba engleză unui angajat de la căile ferate. - Spuneți-mi vă rog cum să ajung la autobuz. - Mergeți direct înainte până la ieșirea din capăt, apoi cotiți la stânga și acolo veți găsi stația, îi răspunse cu deosebită amabilitate funcționarul. ”Excepțional, câtă politețe”, ...