Treceți la conținutul principal

Prietenul invidios

„Mă bucur pentru tine”, îi spuse Tudor și își îmbrățisă prietenul. Antonie resimți îmbrățișarea lui ca un țăruș de gheață înfipt în inimă. „Ce trăire ciudată”, se gândi Antonie. „Oare răceala aceasta este prețul noii mele funcții?”, se întrebă fulgerător. Dar nu avu timpul necesar să aprofundeze gândul că deja următorul coleg veni să-l felicite pentru proaspăta promovare.

După seara festivă organizată cu ocazia promovării lui Antonie, Tudor se întoarse acasă cu soția. Fusese o zi extenuantă și în interior și în exterior. Prea multe activități, prea multe gânduri, prea multe emoții. „Un somn bun ne va revigora  după o zi atât de lungă”, adăugă Magda și se așeză în pat adormind după numai câteva clipe.

Tudor însă nu putea dormi. Îl chinuiau umbrele ambițiilor sale prăbușite ca un domino de succesul prietenului său din copilărie. Ar fi dat orice să schimbe rolurile, să fie el noul director, poziție pe care era convins că o merita cu mult mai mult decât Atnonie. Îl durea bucuria pe care o văzuse pe chipul prietenului său, îl revoltau cuvintele de laudă pe care le primise Antonie de la colegi, aplauzele care încă îi răsunau ca niște pocnituri în urechi. Toate acestea îl făceau să se întoarcă de pe o parte pe alta, dorindu-și exasperat să se arunce într-un somn din care să nu se mai trezească niciodată.

Nu putea să închidă ochii. Îi reveneau imagini care-l săgetau în locul rănit de ratarea unei promovări pe care nu putea să o accepte. Stătea cu ochii ațintiți pe plafonul care devenise un ecran pe care își proiecta tulburarea.  Pe acest ecran se perindau gesturile de bucurie ale lui Antonie care eliberau în inima lui otrava invidiei. Șocat de gândurile care i se cuibăriseră atât de profund în suflet, Tudor se străduia cu disperare să oprească acest film care în care se derulau fără oprire, ca dintr-un buboi spart, amintirile frumoase din copilăria lor îmbinate cu proaspetele dezamăgiri pentru care îl învinovățea pe Antonie.

„Ce e cu tine? De ce nu dormi?”, întrebă Magda, trezită de un oftat adânc scăpat fără voie de Tudor. „Nu pot să dorm pentru că sunt prea obosit. Nu-ți face griji pentru mine. Culcă-te la loc. O să adorm și eu curând”, îi spuse Tudor încurajând-o să se bucure de linștea nopții.

Era într-adevăr o oboseală accentuată de gândurile care-l țineau prizonier într-un cerc vicios din care nu mai știa cum să iasă. „De ce el și nu eu, Doamne?” se întrebă încercând parcă să-L tragă la răspundere pe Dumnezeu pentru ceea ce trăia. „M-ai întrebat de atâtea ori ce înseamnă smerenia. Nu așteptai și un răspuns?” se auzi un ecou lăuntric plin de claritate. Tudor se lumină la față. Da, Îl rugase pe Dumnezeu atât de mult să-i descopere ce este semerenia și acum stătea în fața unui răspuns. Îi era rușine pentru prostia de care dădu dovadă, dar se bucura totodată că i se dezlegase o mare taină. Acum înțelesese că smerenia înseamnă să nu te consideri tu mai merituos decât alții, să nu îngădui în inima ta veninul invidiei, să te bucuri de bucuria celuilalt.  Aceste gânduri îi aduseseră lui Tudor liniștea mult dorită și-l cufundă într-un somn odihnitor.

Se trezi cu puteri reînnoite neștiind dacă a visat sau a trăit aievea. „Ce-ai avut aseară de nu ai dormit?”, întrebă Magda, confirmându-i că nu a fost un vis. „Nimic, am trăit o mare bucurie!”, răspunse hotărât soției sale. „E și firesc după evenimentul de ieri” spuse cu naturalețe Magda. „Da, e firesc”, încuviință Tudor cu veselie nespusă și se pregăti pentru o nouă zi de lucru.

Porni spre serviciu și după puțină vreme se strecură în noul birou al prietenului său. Îl îmbrățisă cu adâncă prețuire. „Antonie, mă bucur de succesul tău. Ești omul potrivit la locul potrivit. Sunt convins că voi învăța și mai multe lucruri de la tine de acum înainte. Te asigur de tot sprijinul meu”, îi transmise cu încredere Tudor.

„Îți mulțumesc, Tudor. Știam că pot conta pe prietenia ta”, spuse Antonie simțind cum i se topește gheața din inimă și reproșându-și interior că a putut pentru câteva ore să simtă răceală față de prietenul său din copilărie.

de pr. Iosif-Cristian Rădulescu

Comentarii

  1. Sarut mana Parinte,frumoase sunt scrierile sfintiei voastre.continuati,cu drag,Florin

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Nu am voie, dar am nevoie

Maria e nerăbdătoare. Întreaga Sfântă Liturghie e pătrunsă de fiorul așteptării Sfintei Împărtășanii. Astăzi se va împărtăși cu binecuvântarea părintelui duhovnic. Se ridică în picioare și se apropie de Sfântul Altar la îndemnul „Cu frică și cu dragoste să vă apropiați”.
În drum spre Sfântul Potir simte o mână pe spate care o trage înapoi.
-     - Unde te duci? Nu ai fost deja săptămâna trecută? Plus de asta nici post nu este. Nu ai voie, îi spune fulgerător o bătrânică. -    - Nu am voie, dar am nevoie, spune Maria și își continuă drumul, împlinindu-și nevoia de a se împărtăși în fiecare duminică.
O adevărată tulburare pentru Smaranda, care știe din copilărie că la Sfânta Împărtășanie nu se merge decât o dată pe an de Sfintele Paști și în rest doar dacă ești bolnav trupește. Boala sufletească nu intră în mintea Smarandei. Nu a auzit de așa ceva și nici nu crede că există. Ceea ce știe ea din copilărie nu poate nimeni contrazice.
După Sfânta Liturghie merge plină de mânie la părintele care…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Rușine de România

- Bună ziua. Sunt Maria Popescu și aș dori o programare la doamna doctor Müller. - Cum vă numiți? Nu am înțeles, răspunse pe un ton respingător asistenta. Maria îi repetă foarte clar  de două ori numele și îl silabisi ca asistenta să înceteze a se mai preface că nu înțelege. - Ce problemă aveți? întrebă asistenta pe același ton. - Am dureri de spate și aș dori un consult la doamna doctor. - Mergeți direct la chirurgie, sfătui prompt asistenta sătulă deja de cele 2 minute de conversație. - Aș prefera să fiu sfătuită de doctorul meu de familie și nu de dumneavoastră, dacă nu cer prea mult, rosti hotărât Maria. - Bine, veniți astăzi. Însă veți avea mult de așteptat, îngână asistenta și trânti telefonul cu o crasă lipsă de finețe.
Maria trăise în mai multe țări. Acum locuia în Germania de patru ani. Era obișnuită cu astfel de situații și reacționa extrem de calm și hotărât. Trecuse prin experiențe mai dure atunci când își menționa numele și țara de origine. După aspect ai fi jurat că este…

Cu proștii nu vreau să am de-a face

Ștefan crescuse într-un sat de munte înconjurat de priveliști copleșitor de frumoase. Era un loc de poveste încărcat cu lumina sufetelor oamenilor simpli, care și-au petrecut zecile de ani în bucuria de a munci și de a-și păstra conștiința curată. În acest sat, Ion și Ioana, părinții lui Ștefan, s-au trudit din greu să ofere singurului lor copil tot ce avea nevoie pentru a ajunge om mare.
- Să nu ne faci de rușine, îi repetau părinții lui Ștefan, încurajându-l să-și facă datoria față de Dumnezeu și față de oameni.
Au trecut anii și Ștefan a ajuns un renumit profesor universitar. Timpul se scurgea rapid sub presiunea mulțimii de proiecte în care era implicat, a nenumăratelor lucrări pe care le avea de scris sau de corectat, a congreselor fără sfârșit la care participa. 
Într-una din veri reușise să se întoarcă acasă în satul natal și să petreacă și cu părinții lui câteva zile. Bucuroși de revedere, părinții i-au pregătit lui Ștefan un adevărat praznic.
- De ce te-ai ostenit așa, mamă? într…