Treceți la conținutul principal

Prietenul invidios

„Mă bucur pentru tine”, îi spuse Tudor și își îmbrățisă prietenul. Antonie resimți îmbrățișarea lui ca un țăruș de gheață înfipt în inimă. „Ce trăire ciudată”, se gândi Antonie. „Oare răceala aceasta este prețul noii mele funcții?”, se întrebă fulgerător. Dar nu avu timpul necesar să aprofundeze gândul că deja următorul coleg veni să-l felicite pentru proaspăta promovare.

După seara festivă organizată cu ocazia promovării lui Antonie, Tudor se întoarse acasă cu soția. Fusese o zi extenuantă și în interior și în exterior. Prea multe activități, prea multe gânduri, prea multe emoții. „Un somn bun ne va revigora  după o zi atât de lungă”, adăugă Magda și se așeză în pat adormind după numai câteva clipe.

Tudor însă nu putea dormi. Îl chinuiau umbrele ambițiilor sale prăbușite ca un domino de succesul prietenului său din copilărie. Ar fi dat orice să schimbe rolurile, să fie el noul director, poziție pe care era convins că o merita cu mult mai mult decât Atnonie. Îl durea bucuria pe care o văzuse pe chipul prietenului său, îl revoltau cuvintele de laudă pe care le primise Antonie de la colegi, aplauzele care încă îi răsunau ca niște pocnituri în urechi. Toate acestea îl făceau să se întoarcă de pe o parte pe alta, dorindu-și exasperat să se arunce într-un somn din care să nu se mai trezească niciodată.

Nu putea să închidă ochii. Îi reveneau imagini care-l săgetau în locul rănit de ratarea unei promovări pe care nu putea să o accepte. Stătea cu ochii ațintiți pe plafonul care devenise un ecran pe care își proiecta tulburarea.  Pe acest ecran se perindau gesturile de bucurie ale lui Antonie care eliberau în inima lui otrava invidiei. Șocat de gândurile care i se cuibăriseră atât de profund în suflet, Tudor se străduia cu disperare să oprească acest film care în care se derulau fără oprire, ca dintr-un buboi spart, amintirile frumoase din copilăria lor îmbinate cu proaspetele dezamăgiri pentru care îl învinovățea pe Antonie.

„Ce e cu tine? De ce nu dormi?”, întrebă Magda, trezită de un oftat adânc scăpat fără voie de Tudor. „Nu pot să dorm pentru că sunt prea obosit. Nu-ți face griji pentru mine. Culcă-te la loc. O să adorm și eu curând”, îi spuse Tudor încurajând-o să se bucure de linștea nopții.

Era într-adevăr o oboseală accentuată de gândurile care-l țineau prizonier într-un cerc vicios din care nu mai știa cum să iasă. „De ce el și nu eu, Doamne?” se întrebă încercând parcă să-L tragă la răspundere pe Dumnezeu pentru ceea ce trăia. „M-ai întrebat de atâtea ori ce înseamnă smerenia. Nu așteptai și un răspuns?” se auzi un ecou lăuntric plin de claritate. Tudor se lumină la față. Da, Îl rugase pe Dumnezeu atât de mult să-i descopere ce este semerenia și acum stătea în fața unui răspuns. Îi era rușine pentru prostia de care dădu dovadă, dar se bucura totodată că i se dezlegase o mare taină. Acum înțelesese că smerenia înseamnă să nu te consideri tu mai merituos decât alții, să nu îngădui în inima ta veninul invidiei, să te bucuri de bucuria celuilalt.  Aceste gânduri îi aduseseră lui Tudor liniștea mult dorită și-l cufundă într-un somn odihnitor.

Se trezi cu puteri reînnoite neștiind dacă a visat sau a trăit aievea. „Ce-ai avut aseară de nu ai dormit?”, întrebă Magda, confirmându-i că nu a fost un vis. „Nimic, am trăit o mare bucurie!”, răspunse hotărât soției sale. „E și firesc după evenimentul de ieri” spuse cu naturalețe Magda. „Da, e firesc”, încuviință Tudor cu veselie nespusă și se pregăti pentru o nouă zi de lucru.

Porni spre serviciu și după puțină vreme se strecură în noul birou al prietenului său. Îl îmbrățisă cu adâncă prețuire. „Antonie, mă bucur de succesul tău. Ești omul potrivit la locul potrivit. Sunt convins că voi învăța și mai multe lucruri de la tine de acum înainte. Te asigur de tot sprijinul meu”, îi transmise cu încredere Tudor.

„Îți mulțumesc, Tudor. Știam că pot conta pe prietenia ta”, spuse Antonie simțind cum i se topește gheața din inimă și reproșându-și interior că a putut pentru câteva ore să simtă răceală față de prietenul său din copilărie.

de pr. Iosif-Cristian Rădulescu

Comentarii

  1. Sarut mana Parinte,frumoase sunt scrierile sfintiei voastre.continuati,cu drag,Florin

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Vă invit la înmormântarea mea

- Bună ziua, domnule preot, mi se adresează telefonic o voce feminină. - Bună ziua, răspund, bănuind deja că am de-a face cu cineva care e foarte impregnat în gândire și abordare de mentalitatea locului. - Sunt doamna Schmidt și aș dori să vă invit la înmormântarea mea, îmi zice cu o deosebită detașare. - Vă mulțumesc de invitație, spun surprins de abordarea femeii care pare foarte împăcată cu evenimentul de care se pregătește. Nu am mai primit niciodată o astfel de invitație, răspund sfios.  - Păi, nu știu exact când va avea loc, însă eu vreau să mă asigur că totul va fi în regulă. - Suferiți de vreo boală?  - Da, am cancer și e posibil ca în trei ani să se agraveze foarte tare. Însă eu vreau să fiu sigură că înmormântarea mea va decurge așa cum îmi doresc. - Și ce vă doriți în mod deosebit? - Eu nu vreau să fie ca în România. Vreau ceva simplu, așa cum este aici, fără circ, îmi spune doamna pe un ton apăsat.
Mi-e greu să o conving acum că o înmormântare ortodoxă nu este un circ, chi…

Spurcata femeie lehuză

„Ne-ai spurcat casa. Nu știai că femeile lehuze nu au voie sa iasă din cameră?” Cam așa au fost și sunt încă întâmpinate proaspetele mămici în unele bordeie. Nașterea de prunci a devenit o spurcăciune,  în timp ce avortul și curvia o modă. Nu degeaba se spune că a înnebunit lumea. Da, a înnebunit lumea care a încetat să mai gândească. Vechea dispută vizavi de necurăția femeii lehuze, proaspătă mămică, sau a femeii aflate în perioada menstruației rămâne în actualitate și constituie pe nedrept un motiv de tulburare.
Dragă proaspătă mămică, îți mulțumesc că te-ai jertfit pe tine ca toată sarcina să decurgă bine. Îți mulțumesc că ai împlinit Cuvântul lui Hristos: „Lăsați copiii să vină la Mine”(Matei 19,14) și pentru tot chinul, nădejdea, rugăciunile, teama, îngrijorarea și toată osteanala care au însoțit  lunile de sarcină și momentul nașterii. Poate că îți faci încă o grijă acum că ești necurată datorită scurgerilor naturale, că nu te poți atinge de nimeni, că nu ai voie să intri în bise…

Femeia care își critică bărbatul

„Cu ăsta nu mai ai ce face!”, „E un incapabil, nu mai e ce a fost!”, „M-am săturat să stau în casă cu unul care nu mă bagă în seamă”, „Degeaba îmi bat gura, el tot ce știe face”, „Niciodată nu m-a apreciat”,  „E insuportabil, nu știu ce s-a întâmplat cu el”, „Ăsta nu e în stare de nimic”, „Niciodată nu face ce îi spun” și lista ar putea continua. E o listă plină de afirmații dureroase pe care adesea multe femei le fac la adresa soților lor. 
Sunt nedumerit de acest curent. Încep să caut un răspuns la oameni cu pricepere de sus. Străbat mii de kilometri pentru a ajunge la o cale deschizătoare de noi orizonturi. Întâlnesc un om rânduit de Dumnezeu. Întreb cu grijă ce se întâmplă de peste bărbați curge cu atâtea reproșuri și critici. Unii le merită din plin, deși ele nu fac decât să adâncească criza.  Dar sunt chiar toți atât de nevrednici?
-Femeia care își critică bărbatul pe sine se critică, pentru că la Cununie au devenit amândoi un trup, îmi răspunde părintele și mă aruncă într-o nouă …