Treceți la conținutul principal

Prietenul invidios

„Mă bucur pentru tine”, îi spuse Tudor și își îmbrățisă prietenul. Antonie resimți îmbrățișarea lui ca un țăruș de gheață înfipt în inimă. „Ce trăire ciudată”, se gândi Antonie. „Oare răceala aceasta este prețul noii mele funcții?”, se întrebă fulgerător. Dar nu avu timpul necesar să aprofundeze gândul că deja următorul coleg veni să-l felicite pentru proaspăta promovare.

După seara festivă organizată cu ocazia promovării lui Antonie, Tudor se întoarse acasă cu soția. Fusese o zi extenuantă și în interior și în exterior. Prea multe activități, prea multe gânduri, prea multe emoții. „Un somn bun ne va revigora  după o zi atât de lungă”, adăugă Magda și se așeză în pat adormind după numai câteva clipe.

Tudor însă nu putea dormi. Îl chinuiau umbrele ambițiilor sale prăbușite ca un domino de succesul prietenului său din copilărie. Ar fi dat orice să schimbe rolurile, să fie el noul director, poziție pe care era convins că o merita cu mult mai mult decât Atnonie. Îl durea bucuria pe care o văzuse pe chipul prietenului său, îl revoltau cuvintele de laudă pe care le primise Antonie de la colegi, aplauzele care încă îi răsunau ca niște pocnituri în urechi. Toate acestea îl făceau să se întoarcă de pe o parte pe alta, dorindu-și exasperat să se arunce într-un somn din care să nu se mai trezească niciodată.

Nu putea să închidă ochii. Îi reveneau imagini care-l săgetau în locul rănit de ratarea unei promovări pe care nu putea să o accepte. Stătea cu ochii ațintiți pe plafonul care devenise un ecran pe care își proiecta tulburarea.  Pe acest ecran se perindau gesturile de bucurie ale lui Antonie care eliberau în inima lui otrava invidiei. Șocat de gândurile care i se cuibăriseră atât de profund în suflet, Tudor se străduia cu disperare să oprească acest film care în care se derulau fără oprire, ca dintr-un buboi spart, amintirile frumoase din copilăria lor îmbinate cu proaspetele dezamăgiri pentru care îl învinovățea pe Antonie.

„Ce e cu tine? De ce nu dormi?”, întrebă Magda, trezită de un oftat adânc scăpat fără voie de Tudor. „Nu pot să dorm pentru că sunt prea obosit. Nu-ți face griji pentru mine. Culcă-te la loc. O să adorm și eu curând”, îi spuse Tudor încurajând-o să se bucure de linștea nopții.

Era într-adevăr o oboseală accentuată de gândurile care-l țineau prizonier într-un cerc vicios din care nu mai știa cum să iasă. „De ce el și nu eu, Doamne?” se întrebă încercând parcă să-L tragă la răspundere pe Dumnezeu pentru ceea ce trăia. „M-ai întrebat de atâtea ori ce înseamnă smerenia. Nu așteptai și un răspuns?” se auzi un ecou lăuntric plin de claritate. Tudor se lumină la față. Da, Îl rugase pe Dumnezeu atât de mult să-i descopere ce este semerenia și acum stătea în fața unui răspuns. Îi era rușine pentru prostia de care dădu dovadă, dar se bucura totodată că i se dezlegase o mare taină. Acum înțelesese că smerenia înseamnă să nu te consideri tu mai merituos decât alții, să nu îngădui în inima ta veninul invidiei, să te bucuri de bucuria celuilalt.  Aceste gânduri îi aduseseră lui Tudor liniștea mult dorită și-l cufundă într-un somn odihnitor.

Se trezi cu puteri reînnoite neștiind dacă a visat sau a trăit aievea. „Ce-ai avut aseară de nu ai dormit?”, întrebă Magda, confirmându-i că nu a fost un vis. „Nimic, am trăit o mare bucurie!”, răspunse hotărât soției sale. „E și firesc după evenimentul de ieri” spuse cu naturalețe Magda. „Da, e firesc”, încuviință Tudor cu veselie nespusă și se pregăti pentru o nouă zi de lucru.

Porni spre serviciu și după puțină vreme se strecură în noul birou al prietenului său. Îl îmbrățisă cu adâncă prețuire. „Antonie, mă bucur de succesul tău. Ești omul potrivit la locul potrivit. Sunt convins că voi învăța și mai multe lucruri de la tine de acum înainte. Te asigur de tot sprijinul meu”, îi transmise cu încredere Tudor.

„Îți mulțumesc, Tudor. Știam că pot conta pe prietenia ta”, spuse Antonie simțind cum i se topește gheața din inimă și reproșându-și interior că a putut pentru câteva ore să simtă răceală față de prietenul său din copilărie.

de pr. Iosif-Cristian Rădulescu

Comentarii

  1. Sarut mana Parinte,frumoase sunt scrierile sfintiei voastre.continuati,cu drag,Florin

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale. Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte. La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany , în care totul funcționează perfect, unde

În căutarea sufletului pereche?

  Melania vrea să se despartă de soțul ei. S-a căsătorit cu el la insistența părințior. Relația a început și a continuat prost. Acum ea dorește  să trăiască fără jigniri, fără certuri, fără învinuiri. Pur și simplu nu mai suportă atmosfera tensionată de acasă. Are un copil dintr-o relație atenrioară. Îl iubește enorm și ar face orice pentru el. Soțul ei face permanent reproșuri copilului pentru orice cadou pe care i-l dăruirește. Dureros și pentru copil și pentru mamă. Pentru soțul ei însă o normalitate. În astfel de reproșuri l-au crescut și părinții lui. Pentru tot ce i-au dat i-au scos ochii. Melania s-a hotărât să pornească din nou în căutarea sufletului pereche. Cei mai mulți oameni vor să găsească sufletul pereche cu care să își împartă viața. E firesc. Așa a zis Domnul: „Nu este bine să fie omul singur pe pământ.” (Facere 2,18) Relația dintre un bărbat și o femeie este așadar o rânduială a firii, un dar de la Dumnezeu. Mulți își doresc acest dar și pornesc în căutarea persoane
  Darul Sfântului Nicolae - Da. Am cancer.  Sun ă aiurea, dar aceasta este realitatea. Nu am ce să mai fac decât să mă rog lui Dumnezeu să îmi dea puterea să duc boala aceasta până la capăt, spune cu resemnare Luca. Luca a aflat de boală cu câteva săptămâni în urmă. Este o formă inoperabilă. I s-au mai dat patru luni de trăit, dacă nu se întâmplă vreo minune. -           Știți, părinte, când am aflat despre boală am avut un șoc. Am intrat în prima biserică pe care am văzut-o după ce am ieșit din spital. Era chiar în curtea spitalului. Și L-am privit pe Hristos în ochi, dar nu am avut puterea să îi cer să mă vindece, pentru că am știut că pentru păcatele mele sufăr acestea. Am plâns cum nu am plâns niciodată înainte icoanei Sale, dar vindecare nu i-am cerut. Nu am avut curajul. I-am spus doar să facă cum știe El că este mai bine pentru mine. Luca nu a avut această sensibilitate mereu. A pierdut-o când s-a pierdut cu sufletul într-o viață care nu se ridica la înălțimea frumuseț

Ariana urăște Skype-ul

- Bine ați venit la centrul de consiliere școlară. Ariana, va merge în curând la școală aici în Germania, iar noi vom face toate demersurile ca acest lucru să se întâmple cât mai repede, le spune consilierul pe un ton încurajator. Ariana și Adriana, sora ei cea mare, privesc în gol. Nu doar numele lor sunt aproape la fel, ci și experiența de viață. Amândouă au trăit cu bunicii aproape întreaga viață, întrucât tatăl și mama lor muncesc de peste douăzeci de ani împreună în Italia. Adriana s-a bucurat totuși în primul an de viață de prezența mamei, Ariana nu a avut această mângâiere. - Dumnevoastră sunteți tutorele surorii dumneavoastră după cum reiese din actele pe care le-ați depus la dosar. Veniți direct din România? întreabă consilierul. - Da. Am venit aici la o mătușă cu speranța unei vieți mai bune, zice Adriana. Ariana își roade unghiile și își rotește privirea prin încăperea aproape goală în care are loc consilierea școlară. Ar vrea să dea și ea un răspuns perso

Te-ai căutat pe tine însuți

Dorian privea picturile înmărmurite ale bătrânei biserici. Ca o multicenteneră biserica priveghea tăcută și încărcată de mireasma biruinței peste vremuri. Adunase în ea toate trăirile oamenilor care i-au călcat pragul pentru a-și destăinui acolo adâncul inimii. Și Dorian bătuse cale îndelungată pentru a ajunge aici. Aflase de părintele Gherasim, duhovnic vestit, și își puse nădejdea în el că avea să îl scoată din tumultul gândurilor care-l dezbinau lăuntric. Aștepta nerăbdător în universul plin de înțelesurile tăinuite pe chipurile sfinților zugrăviți pe pereții bisericii. Așteptarea se prelungise. I se spusese că părintele va veni negreșit, dar să aibă răbdare. Tocmai cu răbdarea nu stătea bine Dorian. Voia totul repede ca mulți dintre oamenii goniți fără răgaz spre moarte de timpurile sufocate de treburi. Ceasurile treceau cu greutate și Dorian intrase deja într-o neliniște răscolitoare. Privea liniștea angelică a sfinților ce stătea în deplin contrast cu forfota de gândur