Treceți la conținutul principal

Am luat o plasă


E vară. O droaie de copii zburdalnici și gălăgioși se joacă pe stradă, bucuroși că au scăpat de școală. Temele mai pot aștepta, așa cum și ei au așteptat să se termine orele. Au timp diseară să le facă. Entuziasmul jocului cu mingea nu scade cu timpul îndelungat care se scurge parcă într-un alt ritm decât cel pe care îl vor cunoaște ca adulți în secolul al XXI-lea. 

Da, ați ghicit! Sunt copiii de la sfârșitul secolului al XX-lea, cei care mai știu să se joace Castel, Țară, țară vrem ostași. Hoții și vardiștii și multe jocuri pentru care nu este nevoie de computer, tablete și alte gadget-uri. Slavă Domnului, spre sfârșit de secol XX încă putem noi controla jocurile și nu ele pe noi.

Pe lângă această droaie de copii trece o bătrânică. Se întoarce de la piață cu o plasă transparentă în care duce o mulțime de fructe. Se oprește fascinată de bucuria noastră a copiilor. Ne zâmbește și ne cheamă să îi ușurăm povara. Ne împarte toate fructele tocmai aduse de la piată. Le luăm cu bucurie și recunoștință și ne continuăm jocul mai departe, care ne face surzi la orice chemare de a ne duce acasă „pentru că e târziu și mâine avem școală”. Bătrânica își continuă drumul spre căsuța ei modestă. Plasa ei e goală, dar sufletul ei e bucuros ca și al nostru. Ajunge la colțul străzii și schimbă câteva vorbe cu vecinii care ne tot boscorodesc.

- Am luat o plasă de fructe. Le-am împărțit-o copiilor. Mititeii, sunt așa de dragi. Cum să mă duc cu ea acasă și ei să stea nemâncați? Să primească Bunul Dumnezeu, le zice bătrânica, voind a-i îmbuna ca să ne lase în pace.

Au trecut anii cu deceniile și chipul acestei femei îl mai păstrez doar vag în memorie. S-a șters ușor din mintea mea de atunci, atât de împătimită de jocurile vii ale copilăriei. Abia acum, după atâția ani, îmi dau seama cât de mare era bunătatea ei, cât de minunată era jertfa ei. Voia să ne sporească bucuria și prin generozitatea ei să ia și ea parte la fericirea noastră. Nu conta pentru ea că a bătut „degeaba” drumul lung până la piață și înapoi. Conta că acei copii, care nu se gândeau să meargă acasă la masă pentru a nu întrerupe bucuria jocului, luau din mers un fruct care le dădea energie să se mai joace încă o zi întreagă.

Aș vrea să îmi aduc aminte de chipul acestei bunici atât de iubitoare de copii, pentru că mi-e dor... Mi-e foarte dor de chipul bătrânilor care îndrăgeau copiii, care se bucurau când le veneau nepoții în vizită și nu când scapau de ei, care nu pierdeau vremea pe Facebook sau la televizor, care prețuiau fiecare zi ca pe un mare dar de la Dumnezeu, care ne îndemnau să ne închinăm când bat clopotele bisericii, care ne întrebau mereu cum merge școala, care ne luau cu dragoste de urechi când mai scăpam un cuvânt nepotrivit sau ne comportam necuviincios, care ne rugau să îi ajutăm să ducă la biserică coșul cu colivă și colaci, care ne spuneau cât de mare este puterea credinței, care ne cucereau cu umorul lor, cu generozitatea lor, cu credința lor, care nu oboseau slujind cu bunătate și generozitate.




Comentarii

  1. Erau alte generatii.Imi aduc aminte cum bunica ne arunca pe geam niste bani sa mergem sa ne cumparam de la alimentara un corn si salam cu soia pt ca nu ne induram sa lasam joaca ca sa mergem sus sa mancam.Iar cand eram chemati la masa nu stiam cum sa terminam mai repede sa mergem din nou afara la joaca.Frumoase vremuri

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Nu am voie, dar am nevoie

Maria e nerăbdătoare. Întreaga Sfântă Liturghie e pătrunsă de fiorul așteptării Sfintei Împărtășanii. Astăzi se va împărtăși cu binecuvântarea părintelui duhovnic. Se ridică în picioare și se apropie de Sfântul Altar la îndemnul „Cu frică și cu dragoste să vă apropiați”.
În drum spre Sfântul Potir simte o mână pe spate care o trage înapoi.
-     - Unde te duci? Nu ai fost deja săptămâna trecută? Plus de asta nici post nu este. Nu ai voie, îi spune fulgerător o bătrânică. -    - Nu am voie, dar am nevoie, spune Maria și își continuă drumul, împlinindu-și nevoia de a se împărtăși în fiecare duminică.
O adevărată tulburare pentru Smaranda, care știe din copilărie că la Sfânta Împărtășanie nu se merge decât o dată pe an de Sfintele Paști și în rest doar dacă ești bolnav trupește. Boala sufletească nu intră în mintea Smarandei. Nu a auzit de așa ceva și nici nu crede că există. Ceea ce știe ea din copilărie nu poate nimeni contrazice.
După Sfânta Liturghie merge plină de mânie la părintele care…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Rușine de România

- Bună ziua. Sunt Maria Popescu și aș dori o programare la doamna doctor Müller. - Cum vă numiți? Nu am înțeles, răspunse pe un ton respingător asistenta. Maria îi repetă foarte clar  de două ori numele și îl silabisi ca asistenta să înceteze a se mai preface că nu înțelege. - Ce problemă aveți? întrebă asistenta pe același ton. - Am dureri de spate și aș dori un consult la doamna doctor. - Mergeți direct la chirurgie, sfătui prompt asistenta sătulă deja de cele 2 minute de conversație. - Aș prefera să fiu sfătuită de doctorul meu de familie și nu de dumneavoastră, dacă nu cer prea mult, rosti hotărât Maria. - Bine, veniți astăzi. Însă veți avea mult de așteptat, îngână asistenta și trânti telefonul cu o crasă lipsă de finețe.
Maria trăise în mai multe țări. Acum locuia în Germania de patru ani. Era obișnuită cu astfel de situații și reacționa extrem de calm și hotărât. Trecuse prin experiențe mai dure atunci când își menționa numele și țara de origine. După aspect ai fi jurat că este…

Cu proștii nu vreau să am de-a face

Ștefan crescuse într-un sat de munte înconjurat de priveliști copleșitor de frumoase. Era un loc de poveste încărcat cu lumina sufetelor oamenilor simpli, care și-au petrecut zecile de ani în bucuria de a munci și de a-și păstra conștiința curată. În acest sat, Ion și Ioana, părinții lui Ștefan, s-au trudit din greu să ofere singurului lor copil tot ce avea nevoie pentru a ajunge om mare.
- Să nu ne faci de rușine, îi repetau părinții lui Ștefan, încurajându-l să-și facă datoria față de Dumnezeu și față de oameni.
Au trecut anii și Ștefan a ajuns un renumit profesor universitar. Timpul se scurgea rapid sub presiunea mulțimii de proiecte în care era implicat, a nenumăratelor lucrări pe care le avea de scris sau de corectat, a congreselor fără sfârșit la care participa. 
Într-una din veri reușise să se întoarcă acasă în satul natal și să petreacă și cu părinții lui câteva zile. Bucuroși de revedere, părinții i-au pregătit lui Ștefan un adevărat praznic.
- De ce te-ai ostenit așa, mamă? într…