Treceți la conținutul principal

Am luat o plasă


E vară. O droaie de copii zburdalnici și gălăgioși se joacă pe stradă, bucuroși că au scăpat de școală. Temele mai pot aștepta, așa cum și ei au așteptat să se termine orele. Au timp diseară să le facă. Entuziasmul jocului cu mingea nu scade cu timpul îndelungat care se scurge parcă într-un alt ritm decât cel pe care îl vor cunoaște ca adulți în secolul al XXI-lea. 

Da, ați ghicit! Sunt copiii de la sfârșitul secolului al XX-lea, cei care mai știu să se joace Castel, Țară, țară vrem ostași. Hoții și vardiștii și multe jocuri pentru care nu este nevoie de computer, tablete și alte gadget-uri. Slavă Domnului, spre sfârșit de secol XX încă putem noi controla jocurile și nu ele pe noi.

Pe lângă această droaie de copii trece o bătrânică. Se întoarce de la piață cu o plasă transparentă în care duce o mulțime de fructe. Se oprește fascinată de bucuria noastră a copiilor. Ne zâmbește și ne cheamă să îi ușurăm povara. Ne împarte toate fructele tocmai aduse de la piată. Le luăm cu bucurie și recunoștință și ne continuăm jocul mai departe, care ne face surzi la orice chemare de a ne duce acasă „pentru că e târziu și mâine avem școală”. Bătrânica își continuă drumul spre căsuța ei modestă. Plasa ei e goală, dar sufletul ei e bucuros ca și al nostru. Ajunge la colțul străzii și schimbă câteva vorbe cu vecinii care ne tot boscorodesc.

- Am luat o plasă de fructe. Le-am împărțit-o copiilor. Mititeii, sunt așa de dragi. Cum să mă duc cu ea acasă și ei să stea nemâncați? Să primească Bunul Dumnezeu, le zice bătrânica, voind a-i îmbuna ca să ne lase în pace.

Au trecut anii cu deceniile și chipul acestei femei îl mai păstrez doar vag în memorie. S-a șters ușor din mintea mea de atunci, atât de împătimită de jocurile vii ale copilăriei. Abia acum, după atâția ani, îmi dau seama cât de mare era bunătatea ei, cât de minunată era jertfa ei. Voia să ne sporească bucuria și prin generozitatea ei să ia și ea parte la fericirea noastră. Nu conta pentru ea că a bătut „degeaba” drumul lung până la piață și înapoi. Conta că acei copii, care nu se gândeau să meargă acasă la masă pentru a nu întrerupe bucuria jocului, luau din mers un fruct care le dădea energie să se mai joace încă o zi întreagă.

Aș vrea să îmi aduc aminte de chipul acestei bunici atât de iubitoare de copii, pentru că mi-e dor... Mi-e foarte dor de chipul bătrânilor care îndrăgeau copiii, care se bucurau când le veneau nepoții în vizită și nu când scapau de ei, care nu pierdeau vremea pe Facebook sau la televizor, care prețuiau fiecare zi ca pe un mare dar de la Dumnezeu, care ne îndemnau să ne închinăm când bat clopotele bisericii, care ne întrebau mereu cum merge școala, care ne luau cu dragoste de urechi când mai scăpam un cuvânt nepotrivit sau ne comportam necuviincios, care ne rugau să îi ajutăm să ducă la biserică coșul cu colivă și colaci, care ne spuneau cât de mare este puterea credinței, care ne cucereau cu umorul lor, cu generozitatea lor, cu credința lor, care nu oboseau slujind cu bunătate și generozitate.




Comentarii

  1. Erau alte generatii.Imi aduc aminte cum bunica ne arunca pe geam niste bani sa mergem sa ne cumparam de la alimentara un corn si salam cu soia pt ca nu ne induram sa lasam joaca ca sa mergem sus sa mancam.Iar cand eram chemati la masa nu stiam cum sa terminam mai repede sa mergem din nou afara la joaca.Frumoase vremuri

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Vă invit la înmormântarea mea

- Bună ziua, domnule preot, mi se adresează telefonic o voce feminină. - Bună ziua, răspund, bănuind deja că am de-a face cu cineva care e foarte impregnat în gândire și abordare de mentalitatea locului. - Sunt doamna Schmidt și aș dori să vă invit la înmormântarea mea, îmi zice cu o deosebită detașare. - Vă mulțumesc de invitație, spun surprins de abordarea femeii care pare foarte împăcată cu evenimentul de care se pregătește. Nu am mai primit niciodată o astfel de invitație, răspund sfios.  - Păi, nu știu exact când va avea loc, însă eu vreau să mă asigur că totul va fi în regulă. - Suferiți de vreo boală?  - Da, am cancer și e posibil ca în trei ani să se agraveze foarte tare. Însă eu vreau să fiu sigură că înmormântarea mea va decurge așa cum îmi doresc. - Și ce vă doriți în mod deosebit? - Eu nu vreau să fie ca în România. Vreau ceva simplu, așa cum este aici, fără circ, îmi spune doamna pe un ton apăsat.
Mi-e greu să o conving acum că o înmormântare ortodoxă nu este un circ, chi…

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Spurcata femeie lehuză

„Ne-ai spurcat casa. Nu știai că femeile lehuze nu au voie sa iasă din cameră?” Cam așa au fost și sunt încă întâmpinate proaspetele mămici în unele bordeie. Nașterea de prunci a devenit o spurcăciune,  în timp ce avortul și curvia o modă. Nu degeaba se spune că a înnebunit lumea. Da, a înnebunit lumea care a încetat să mai gândească. Vechea dispută vizavi de necurăția femeii lehuze, proaspătă mămică, sau a femeii aflate în perioada menstruației rămâne în actualitate și constituie pe nedrept un motiv de tulburare.
Dragă proaspătă mămică, îți mulțumesc că te-ai jertfit pe tine ca toată sarcina să decurgă bine. Îți mulțumesc că ai împlinit Cuvântul lui Hristos: „Lăsați copiii să vină la Mine”(Matei 19,14) și pentru tot chinul, nădejdea, rugăciunile, teama, îngrijorarea și toată osteanala care au însoțit  lunile de sarcină și momentul nașterii. Poate că îți faci încă o grijă acum că ești necurată datorită scurgerilor naturale, că nu te poți atinge de nimeni, că nu ai voie să intri în bise…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Femeia care își critică bărbatul

„Cu ăsta nu mai ai ce face!”, „E un incapabil, nu mai e ce a fost!”, „M-am săturat să stau în casă cu unul care nu mă bagă în seamă”, „Degeaba îmi bat gura, el tot ce știe face”, „Niciodată nu m-a apreciat”,  „E insuportabil, nu știu ce s-a întâmplat cu el”, „Ăsta nu e în stare de nimic”, „Niciodată nu face ce îi spun” și lista ar putea continua. E o listă plină de afirmații dureroase pe care adesea multe femei le fac la adresa soților lor. 
Sunt nedumerit de acest curent. Încep să caut un răspuns la oameni cu pricepere de sus. Străbat mii de kilometri pentru a ajunge la o cale deschizătoare de noi orizonturi. Întâlnesc un om rânduit de Dumnezeu. Întreb cu grijă ce se întâmplă de peste bărbați curge cu atâtea reproșuri și critici. Unii le merită din plin, deși ele nu fac decât să adâncească criza.  Dar sunt chiar toți atât de nevrednici?
-Femeia care își critică bărbatul pe sine se critică, pentru că la Cununie au devenit amândoi un trup, îmi răspunde părintele și mă aruncă într-o nouă …