Treceți la conținutul principal

Am luat o plasă


E vară. O droaie de copii zburdalnici și gălăgioși se joacă pe stradă, bucuroși că au scăpat de școală. Temele mai pot aștepta, așa cum și ei au așteptat să se termine orele. Au timp diseară să le facă. Entuziasmul jocului cu mingea nu scade cu timpul îndelungat care se scurge parcă într-un alt ritm decât cel pe care îl vor cunoaște ca adulți în secolul al XXI-lea. 

Da, ați ghicit! Sunt copiii de la sfârșitul secolului al XX-lea, cei care mai știu să se joace Castel, Țară, țară vrem ostași. Hoții și vardiștii și multe jocuri pentru care nu este nevoie de computer, tablete și alte gadget-uri. Slavă Domnului, spre sfârșit de secol XX încă putem noi controla jocurile și nu ele pe noi.

Pe lângă această droaie de copii trece o bătrânică. Se întoarce de la piață cu o plasă transparentă în care duce o mulțime de fructe. Se oprește fascinată de bucuria noastră a copiilor. Ne zâmbește și ne cheamă să îi ușurăm povara. Ne împarte toate fructele tocmai aduse de la piată. Le luăm cu bucurie și recunoștință și ne continuăm jocul mai departe, care ne face surzi la orice chemare de a ne duce acasă „pentru că e târziu și mâine avem școală”. Bătrânica își continuă drumul spre căsuța ei modestă. Plasa ei e goală, dar sufletul ei e bucuros ca și al nostru. Ajunge la colțul străzii și schimbă câteva vorbe cu vecinii care ne tot boscorodesc.

- Am luat o plasă de fructe. Le-am împărțit-o copiilor. Mititeii, sunt așa de dragi. Cum să mă duc cu ea acasă și ei să stea nemâncați? Să primească Bunul Dumnezeu, le zice bătrânica, voind a-i îmbuna ca să ne lase în pace.

Au trecut anii cu deceniile și chipul acestei femei îl mai păstrez doar vag în memorie. S-a șters ușor din mintea mea de atunci, atât de împătimită de jocurile vii ale copilăriei. Abia acum, după atâția ani, îmi dau seama cât de mare era bunătatea ei, cât de minunată era jertfa ei. Voia să ne sporească bucuria și prin generozitatea ei să ia și ea parte la fericirea noastră. Nu conta pentru ea că a bătut „degeaba” drumul lung până la piață și înapoi. Conta că acei copii, care nu se gândeau să meargă acasă la masă pentru a nu întrerupe bucuria jocului, luau din mers un fruct care le dădea energie să se mai joace încă o zi întreagă.

Aș vrea să îmi aduc aminte de chipul acestei bunici atât de iubitoare de copii, pentru că mi-e dor... Mi-e foarte dor de chipul bătrânilor care îndrăgeau copiii, care se bucurau când le veneau nepoții în vizită și nu când scapau de ei, care nu pierdeau vremea pe Facebook sau la televizor, care prețuiau fiecare zi ca pe un mare dar de la Dumnezeu, care ne îndemnau să ne închinăm când bat clopotele bisericii, care ne întrebau mereu cum merge școala, care ne luau cu dragoste de urechi când mai scăpam un cuvânt nepotrivit sau ne comportam necuviincios, care ne rugau să îi ajutăm să ducă la biserică coșul cu colivă și colaci, care ne spuneau cât de mare este puterea credinței, care ne cucereau cu umorul lor, cu generozitatea lor, cu credința lor, care nu oboseau slujind cu bunătate și generozitate.




Comentarii

  1. Erau alte generatii.Imi aduc aminte cum bunica ne arunca pe geam niste bani sa mergem sa ne cumparam de la alimentara un corn si salam cu soia pt ca nu ne induram sa lasam joaca ca sa mergem sus sa mancam.Iar cand eram chemati la masa nu stiam cum sa terminam mai repede sa mergem din nou afara la joaca.Frumoase vremuri

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale. Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte. La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany , în care totul funcționează perfect, unde

În căutarea sufletului pereche?

  Melania vrea să se despartă de soțul ei. S-a căsătorit cu el la insistența părințior. Relația a început și a continuat prost. Acum ea dorește  să trăiască fără jigniri, fără certuri, fără învinuiri. Pur și simplu nu mai suportă atmosfera tensionată de acasă. Are un copil dintr-o relație atenrioară. Îl iubește enorm și ar face orice pentru el. Soțul ei face permanent reproșuri copilului pentru orice cadou pe care i-l dăruirește. Dureros și pentru copil și pentru mamă. Pentru soțul ei însă o normalitate. În astfel de reproșuri l-au crescut și părinții lui. Pentru tot ce i-au dat i-au scos ochii. Melania s-a hotărât să pornească din nou în căutarea sufletului pereche. Cei mai mulți oameni vor să găsească sufletul pereche cu care să își împartă viața. E firesc. Așa a zis Domnul: „Nu este bine să fie omul singur pe pământ.” (Facere 2,18) Relația dintre un bărbat și o femeie este așadar o rânduială a firii, un dar de la Dumnezeu. Mulți își doresc acest dar și pornesc în căutarea persoane
  Darul Sfântului Nicolae - Da. Am cancer.  Sun ă aiurea, dar aceasta este realitatea. Nu am ce să mai fac decât să mă rog lui Dumnezeu să îmi dea puterea să duc boala aceasta până la capăt, spune cu resemnare Luca. Luca a aflat de boală cu câteva săptămâni în urmă. Este o formă inoperabilă. I s-au mai dat patru luni de trăit, dacă nu se întâmplă vreo minune. -           Știți, părinte, când am aflat despre boală am avut un șoc. Am intrat în prima biserică pe care am văzut-o după ce am ieșit din spital. Era chiar în curtea spitalului. Și L-am privit pe Hristos în ochi, dar nu am avut puterea să îi cer să mă vindece, pentru că am știut că pentru păcatele mele sufăr acestea. Am plâns cum nu am plâns niciodată înainte icoanei Sale, dar vindecare nu i-am cerut. Nu am avut curajul. I-am spus doar să facă cum știe El că este mai bine pentru mine. Luca nu a avut această sensibilitate mereu. A pierdut-o când s-a pierdut cu sufletul într-o viață care nu se ridica la înălțimea frumuseț

Ariana urăște Skype-ul

- Bine ați venit la centrul de consiliere școlară. Ariana, va merge în curând la școală aici în Germania, iar noi vom face toate demersurile ca acest lucru să se întâmple cât mai repede, le spune consilierul pe un ton încurajator. Ariana și Adriana, sora ei cea mare, privesc în gol. Nu doar numele lor sunt aproape la fel, ci și experiența de viață. Amândouă au trăit cu bunicii aproape întreaga viață, întrucât tatăl și mama lor muncesc de peste douăzeci de ani împreună în Italia. Adriana s-a bucurat totuși în primul an de viață de prezența mamei, Ariana nu a avut această mângâiere. - Dumnevoastră sunteți tutorele surorii dumneavoastră după cum reiese din actele pe care le-ați depus la dosar. Veniți direct din România? întreabă consilierul. - Da. Am venit aici la o mătușă cu speranța unei vieți mai bune, zice Adriana. Ariana își roade unghiile și își rotește privirea prin încăperea aproape goală în care are loc consilierea școlară. Ar vrea să dea și ea un răspuns perso

Te-ai căutat pe tine însuți

Dorian privea picturile înmărmurite ale bătrânei biserici. Ca o multicenteneră biserica priveghea tăcută și încărcată de mireasma biruinței peste vremuri. Adunase în ea toate trăirile oamenilor care i-au călcat pragul pentru a-și destăinui acolo adâncul inimii. Și Dorian bătuse cale îndelungată pentru a ajunge aici. Aflase de părintele Gherasim, duhovnic vestit, și își puse nădejdea în el că avea să îl scoată din tumultul gândurilor care-l dezbinau lăuntric. Aștepta nerăbdător în universul plin de înțelesurile tăinuite pe chipurile sfinților zugrăviți pe pereții bisericii. Așteptarea se prelungise. I se spusese că părintele va veni negreșit, dar să aibă răbdare. Tocmai cu răbdarea nu stătea bine Dorian. Voia totul repede ca mulți dintre oamenii goniți fără răgaz spre moarte de timpurile sufocate de treburi. Ceasurile treceau cu greutate și Dorian intrase deja într-o neliniște răscolitoare. Privea liniștea angelică a sfinților ce stătea în deplin contrast cu forfota de gândur