Treceți la conținutul principal

Dragostea nu se cere răsplătită


- Eu pentru 1500 de lei nici măcar nu mă dau jos din pat. Am o promisiune să plec în străinătate. Acolo voi face bani buni. Munca mea va fi răsplătită.

Așa se lăuda Grigore înainte să plece de acasă, unde avea destule oferte de muncă. A preferat însă drumul străinătății dus de valul emigrării în masă. A plecat fără să se uite înapoi. „În veci nu mai întorc aici”, își spuse Grigore.

Începu entuziasmat la noul loc de muncă. Era singurul angajat nou în firmă. Intrase de la început într-o concurență nerostită cu colegii, însă curând ajunsese să vadă că nu era un meseriaș așa cum se credea, ci doar un amator care avea impresia că se pricepe la toate.

- Aici vei învăța să muncești de-adevăratelea, îi spuse șeful măsurându-l cu privirea din cap până în picioare.

Să îl vezi pe Grigore al meu. Dimineața zbura din pat de teamă să nu fie dat afară și să rămână pe drumuri. Muncea pe rupte. Nu cârtea, nu comenta, nu contrazicea, doar executa. De dimineața până seara lucra aproape fără pauză. Refăcea lucrul până ieșea perfect. Așa se cerea, iar Grigore nu voia să dezamăgească. Lucra cu o conștiinciozitate nemaipomenită.

Făcea bani mulți, însă cheltuia la fel de mult. Jumătate din salariu se ducea pe cheltuielile casei, cealaltă jumătate îi ajungea să își acopere nevoile. Punea ceva deoparte, însă mult mai puțin decât se așteptase. 
- Străinătatea e grea. Nu este așa cum pare de acasă, se plângea prietenului său Vasile la telefon.
- Lasă, nu te mai plânge atâta. Slavă Domnului că ai plecat de aici. Nu mai contează altceva, replică Vasile tulburat și el de gândul că în străinătate umblă câinii cu covrigi în coadă.

Grigore nu găsea înțelegere nici la cel mai bun prieten. Familiei îi era rușine să îi dezvăluie stările prin care trecea. A plecat să reușească, nu să eșueze. Îi era teamă ca nu cumva cineva să creadă că îi este greu și că trece prin eșecuri.
- De ce trebuie să fim plătiți ca să lucrăm cu conștiinciozitate? întrebă Grigore pe părintele din parohia în care încerca să își regăsească liniștea. De ce nu am muncit pentru țara mea așa cum muncesc aici? Trăiesc doar pentru bani? Nu mai am un alt vis? De ce nu simt că mai trăiesc așa cum trăiam odinioară?

- Grigore, nu exagera. Ceea ce Dumnezeu îngăduie are cu siguranță și un folos. Încearcă să afli sensul vieții tale care ți se deslușește prin ceea ce trăiești acum, îl îndemnă părintele.

Grigore se străduia să înțeleagă sensul. Trecură câțiva ani și Grigore învătase cu adevărat să muncească. Își întărise simțul responsabilității la locul de muncă. Devenise un profesionist adevărat care își respecta lucrul mâinilor sale. Era dornic să aprofundeze orice noutate din domeniul său. Nici spiritual nu mai era același. Crizele interioare prin care trecuse îi deschiseseră noi orizonturi lăuntrice, îi potoliseră orgoliul, îi schimbaseră prioritățile de viață.

- Părinte, am înțeles. „Ce e val, ca valul trece”, vorba poetului. Mi s-au risipit iluziile. Până acum am așteptat mult și am dat puțin, acum voi da mai mult și voi aștepta mai puțin sau chiar nimic. Dragostea adevărată nu se cere răsplătită, ci se împlinește când se dăruiește. Vreau să trăiesc acolo unde mi-aș dori să mor, mărturisi Grigore cu inima împăcată.

Câteva luni mai târziu România îmbrățișa un fiu mai puternic, mai bine pregătit, mai harnic, mai bogat sufletește, mai modest, mai plin de dragoste și prețuire pentru muncă, pentru oameni, pe Grigore. 




Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Escrocule!

- Trăiești pe spatele nostru, escrocule! șopti Radu în timp ce părintele Ioan predica. Radu era în primul rând și își exprima nemulțumirea față de predică prin comentarii răutăcioase, rostite în așa fel încât să fie auzite de cei din preajmă.
Părintele auzise și el câte ceva și se ruga.  Îi trecu prin minte gândul să-l oprească după miruit și să îl întrebe ce s-a întâmplat. Știa însă că nu poate ajunge la inima lui Radu. De aceea prefera să se roage pentru el, convins că de multe ori rugăciunea transmite mai mult decât cuvintele.
Radu își epuizase energia mâniei și se depărtă mulțumit că cei din jur au auzit tot ce avea pe suflet. De fapt ceea ce avea pe suflet nu avea legătură cu preotul, ci cu propriul tată care de ani mulți trăia pe spatele soției și al copiilor.
Radu își ura tatăl. Voia să îi fie fiu și nu părinte. Voia ca tatăl său să aibă grijă de el și nu invers. Nu putea accepta că un părinte poate avea slăbiciuni așa de mari, că poate cădea, că poate suferi atât de mult din …

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Ce-au făcut din țara mea?

Ioana te privește cu ochi mari și încărcați de cearcăne negre ca și gândurile ei. Stă pe prispsa unei case cârpite cu materiale găsite prin curțile părăsite. Doar verdele ierbii care crește în voie în fața casei pare să dea un pic de culoare tabloului copleșit de îngândurarea chipului unei femei îmbătrânite înainte de vreme.
- Aș fi plecat și eu, maică. Dar unde să mă mai duc? Sunt bătrână.
Așa se simte Ioana la cei patruzeci de ani ai săi. E prea înțeleaptă să mai creadă că viața ei se poate îmbunătăți așa cum și-ar dori atunci când privește la televizor. De altfel, televizorul este cea mai mare bogăție a ei. Cu el își petrece timpul și chiar dacă știe că adesea o minte, îi trece cu vederea neputințele și vicleniile, pentru că altfel ar rămâne de tot singură.
-Uite, nici dinți în gură nu mai am, se plânge Ioana. De unde să am bani să mă îngrijesc de sănătate? Abia mă descurc cu cheltuielile de zi cu zi, deși muncesc vânzătoare de dimineață până seara. Nici duminica nu primesc liber de l…

Mi-e dor să fiu iubită

- Îmi place foarte mult freza ta nouă, o complimentă Laura pe Dragostina. - Da, este singurul lucru pe care îl mai
pot schimba în viața mea, îngână Dragostina.
Laura o privi atent. Chipul Dragostinei trăda nopțile nedormite, lacrimile discrete, frământările nerostite. 
- Hai, să mergem la un ceai care să ne încălzească, zise Laura zgribulită de frig. - Mai degrabă mi-ai da ceva care să îmi încălzească sufletul, rosti Dragostina pierdută în gânduri.
Intrară într-o ceainărie cochetă cu o ambianță încărcată de arome de ceai proaspăt. Se așezară într-un colț retras și depănară amintiri comune. Pe fața Dragostinei reapăru zâmbetul copilului de odinioară. Era bucuroasă că amintirile frumoase stăteau cuminți în adâncul ei și se lăsau acum scoase de pe rafturile copilăriei pentru a fi readuse în atenția inimii. Hohotea de bucurie trecând cu mintea printre acele momente de fericire pe care le împărtășise cu cea mai bună prietenă a ei, Laura.
- Tu ești tot ce mi-a mai rămas din copilărie, măr…