Treceți la conținutul principal

Dragostea nu se cere răsplătită


- Eu pentru 1500 de lei nici măcar nu mă dau jos din pat. Am o promisiune să plec în străinătate. Acolo voi face bani buni. Munca mea va fi răsplătită.

Așa se lăuda Grigore înainte să plece de acasă, unde avea destule oferte de muncă. A preferat însă drumul străinătății dus de valul emigrării în masă. A plecat fără să se uite înapoi. „În veci nu mai întorc aici”, își spuse Grigore.

Începu entuziasmat la noul loc de muncă. Era singurul angajat nou în firmă. Intrase de la început într-o concurență nerostită cu colegii, însă curând ajunsese să vadă că nu era un meseriaș așa cum se credea, ci doar un amator care avea impresia că se pricepe la toate.

- Aici vei învăța să muncești de-adevăratelea, îi spuse șeful măsurându-l cu privirea din cap până în picioare.

Să îl vezi pe Grigore al meu. Dimineața zbura din pat de teamă să nu fie dat afară și să rămână pe drumuri. Muncea pe rupte. Nu cârtea, nu comenta, nu contrazicea, doar executa. De dimineața până seara lucra aproape fără pauză. Refăcea lucrul până ieșea perfect. Așa se cerea, iar Grigore nu voia să dezamăgească. Lucra cu o conștiinciozitate nemaipomenită.

Făcea bani mulți, însă cheltuia la fel de mult. Jumătate din salariu se ducea pe cheltuielile casei, cealaltă jumătate îi ajungea să își acopere nevoile. Punea ceva deoparte, însă mult mai puțin decât se așteptase. 
- Străinătatea e grea. Nu este așa cum pare de acasă, se plângea prietenului său Vasile la telefon.
- Lasă, nu te mai plânge atâta. Slavă Domnului că ai plecat de aici. Nu mai contează altceva, replică Vasile tulburat și el de gândul că în străinătate umblă câinii cu covrigi în coadă.

Grigore nu găsea înțelegere nici la cel mai bun prieten. Familiei îi era rușine să îi dezvăluie stările prin care trecea. A plecat să reușească, nu să eșueze. Îi era teamă ca nu cumva cineva să creadă că îi este greu și că trece prin eșecuri.
- De ce trebuie să fim plătiți ca să lucrăm cu conștiinciozitate? întrebă Grigore pe părintele din parohia în care încerca să își regăsească liniștea. De ce nu am muncit pentru țara mea așa cum muncesc aici? Trăiesc doar pentru bani? Nu mai am un alt vis? De ce nu simt că mai trăiesc așa cum trăiam odinioară?

- Grigore, nu exagera. Ceea ce Dumnezeu îngăduie are cu siguranță și un folos. Încearcă să afli sensul vieții tale care ți se deslușește prin ceea ce trăiești acum, îl îndemnă părintele.

Grigore se străduia să înțeleagă sensul. Trecură câțiva ani și Grigore învătase cu adevărat să muncească. Își întărise simțul responsabilității la locul de muncă. Devenise un profesionist adevărat care își respecta lucrul mâinilor sale. Era dornic să aprofundeze orice noutate din domeniul său. Nici spiritual nu mai era același. Crizele interioare prin care trecuse îi deschiseseră noi orizonturi lăuntrice, îi potoliseră orgoliul, îi schimbaseră prioritățile de viață.

- Părinte, am înțeles. „Ce e val, ca valul trece”, vorba poetului. Mi s-au risipit iluziile. Până acum am așteptat mult și am dat puțin, acum voi da mai mult și voi aștepta mai puțin sau chiar nimic. Dragostea adevărată nu se cere răsplătită, ci se împlinește când se dăruiește. Vreau să trăiesc acolo unde mi-aș dori să mor, mărturisi Grigore cu inima împăcată.

Câteva luni mai târziu România îmbrățișa un fiu mai puternic, mai bine pregătit, mai harnic, mai bogat sufletește, mai modest, mai plin de dragoste și prețuire pentru muncă, pentru oameni, pe Grigore. 




Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale. Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte. La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany , în care totul funcționează perfect, unde

Ei mor acum în locul nostru

Ne temem de Corona?  Nu, o știm cu toții, nu ne temem de Corona, ne temem de moarte. Chiar dacă știm că moartea este o realitate a vieții noastre, totuși ne temem de ea, pentru că este urâtă și rece și pentru că noi știm în adâncul nostru că ne-am născut pentru a trăi veșnic. Răstimpul dintre naștere și moarte este perioada în care învățăm să trăim, sau cel puțin așa ar trebui. Este o vreme de descoperire a sensurilor vieții, o vreme în care căutăm să înțelegem de ce ne-am născut și pentru ce merită să ne ostenim în această viață. Dar este și o vreme în care învățăm să murim, o vreme în care învățăm să ne despărțim de oameni, de visurile noastre, de nevoile noastre, de dorințele noastre. Din multe despărțiri pe care le-am trăit în această viață am dobândit mult folos. Uneori despărțirile de anumiți oameni ne-au adus pe calea cea bună. Renunțarea la anumite visuri ne-a adus la adevărata noastră chemare. Jertfirea dorințele noastre a adus bucurie copiilor noștri și doa

Fală și pomană

Maia e cerșetoare. A crescut prin casele de copii și încă se luptă să scape de coșmarul pe care l-a trăit aievea în toți acei ani care ar fi trebuit să fie cei mai frumoși ani ai vieții sale. - Unde să mă duc la muncă? răspunde într-un ton agresiv celor care îi spun să nu mai întindă mâna și să meargă să muncească. Maia nu cunoaște alt ton pentru exprimările ei. Așa i s-a vorbit atâția ani, așa știe să răspundă înapoi. A văzut multe brațe și mâini în anii înfricoșători ai copilăriei sale, însă nicio mână nu i-a fost caldă, niciun braț nu s-a deschis să îi aline durerea. Ele au devenit instrumente de pedeapsă pentru neastâmpărul oricărui copil normal, în loc să fie mângâiere pentru o durere pe care niciun copil din lume nu o poate purta de unul singur. Maia e acum la ușa unui salon în care are loc o pomană. Înăuntru sunt oameni îmbrăcați cu haine scumpe, curați, frumoși, bogați, plini de slavă. Maia e uimită de o lume din care ar vrea să facă parte, dar știe că nu are șansa

Clopotele iertării

-  Va veni o vreme când ai să înțelegi ce-ai făcut, îi spuse Elisabeta, printre suspinele durerii venite nu de la palma primită de la fiul ei, ci din umilința pe care o simțea în acele clipe. Iulian nu dădu doi bani pe cuvintele mamei lui. Nicio urmă de regret. Dimpotrivă satisfacția pe care o așteptase atâta vreme îi copleșea inima. „Merita mai mult decât o palmă”, își spuse el. Iulian avea optsprezece ani. La vârsta de paisprezece ani mama lui plecase de acasă. Se căsătorise cu un bărbat care părea că i se potrivește întru toate. Avea să constante patru ani mai târziu că a fost o mare înșelare și se hotărî să lupte din nou pentru copilul ei. Numai că între timp Iulian se înveninase cumplit cu vorbele tatălui său care o condamna continuu pe Elisabeta, fără a aminti ceva din contribuția lui la despărțirea lor și nici refuzul lui încăpățânat de a-l lăsa pe Iulian să stea la ea. Cu ura hrănită de cuvintele tatălui său, dar și cu ura născută din neacceptarea sentimentului

În căutarea sufletului pereche?

  Melania vrea să se despartă de soțul ei. S-a căsătorit cu el la insistența părințior. Relația a început și a continuat prost. Acum ea dorește  să trăiască fără jigniri, fără certuri, fără învinuiri. Pur și simplu nu mai suportă atmosfera tensionată de acasă. Are un copil dintr-o relație atenrioară. Îl iubește enorm și ar face orice pentru el. Soțul ei face permanent reproșuri copilului pentru orice cadou pe care i-l dăruirește. Dureros și pentru copil și pentru mamă. Pentru soțul ei însă o normalitate. În astfel de reproșuri l-au crescut și părinții lui. Pentru tot ce i-au dat i-au scos ochii. Melania s-a hotărât să pornească din nou în căutarea sufletului pereche. Cei mai mulți oameni vor să găsească sufletul pereche cu care să își împartă viața. E firesc. Așa a zis Domnul: „Nu este bine să fie omul singur pe pământ.” (Facere 2,18) Relația dintre un bărbat și o femeie este așadar o rânduială a firii, un dar de la Dumnezeu. Mulți își doresc acest dar și pornesc în căutarea persoane