Treceți la conținutul principal

Dragostea nu se cere răsplătită


- Eu pentru 1500 de lei nici măcar nu mă dau jos din pat. Am o promisiune să plec în străinătate. Acolo voi face bani buni. Munca mea va fi răsplătită.

Așa se lăuda Grigore înainte să plece de acasă, unde avea destule oferte de muncă. A preferat însă drumul străinătății dus de valul emigrării în masă. A plecat fără să se uite înapoi. „În veci nu mai întorc aici”, își spuse Grigore.

Începu entuziasmat la noul loc de muncă. Era singurul angajat nou în firmă. Intrase de la început într-o concurență nerostită cu colegii, însă curând ajunsese să vadă că nu era un meseriaș așa cum se credea, ci doar un amator care avea impresia că se pricepe la toate.

- Aici vei învăța să muncești de-adevăratelea, îi spuse șeful măsurându-l cu privirea din cap până în picioare.

Să îl vezi pe Grigore al meu. Dimineața zbura din pat de teamă să nu fie dat afară și să rămână pe drumuri. Muncea pe rupte. Nu cârtea, nu comenta, nu contrazicea, doar executa. De dimineața până seara lucra aproape fără pauză. Refăcea lucrul până ieșea perfect. Așa se cerea, iar Grigore nu voia să dezamăgească. Lucra cu o conștiinciozitate nemaipomenită.

Făcea bani mulți, însă cheltuia la fel de mult. Jumătate din salariu se ducea pe cheltuielile casei, cealaltă jumătate îi ajungea să își acopere nevoile. Punea ceva deoparte, însă mult mai puțin decât se așteptase. 
- Străinătatea e grea. Nu este așa cum pare de acasă, se plângea prietenului său Vasile la telefon.
- Lasă, nu te mai plânge atâta. Slavă Domnului că ai plecat de aici. Nu mai contează altceva, replică Vasile tulburat și el de gândul că în străinătate umblă câinii cu covrigi în coadă.

Grigore nu găsea înțelegere nici la cel mai bun prieten. Familiei îi era rușine să îi dezvăluie stările prin care trecea. A plecat să reușească, nu să eșueze. Îi era teamă ca nu cumva cineva să creadă că îi este greu și că trece prin eșecuri.
- De ce trebuie să fim plătiți ca să lucrăm cu conștiinciozitate? întrebă Grigore pe părintele din parohia în care încerca să își regăsească liniștea. De ce nu am muncit pentru țara mea așa cum muncesc aici? Trăiesc doar pentru bani? Nu mai am un alt vis? De ce nu simt că mai trăiesc așa cum trăiam odinioară?

- Grigore, nu exagera. Ceea ce Dumnezeu îngăduie are cu siguranță și un folos. Încearcă să afli sensul vieții tale care ți se deslușește prin ceea ce trăiești acum, îl îndemnă părintele.

Grigore se străduia să înțeleagă sensul. Trecură câțiva ani și Grigore învătase cu adevărat să muncească. Își întărise simțul responsabilității la locul de muncă. Devenise un profesionist adevărat care își respecta lucrul mâinilor sale. Era dornic să aprofundeze orice noutate din domeniul său. Nici spiritual nu mai era același. Crizele interioare prin care trecuse îi deschiseseră noi orizonturi lăuntrice, îi potoliseră orgoliul, îi schimbaseră prioritățile de viață.

- Părinte, am înțeles. „Ce e val, ca valul trece”, vorba poetului. Mi s-au risipit iluziile. Până acum am așteptat mult și am dat puțin, acum voi da mai mult și voi aștepta mai puțin sau chiar nimic. Dragostea adevărată nu se cere răsplătită, ci se împlinește când se dăruiește. Vreau să trăiesc acolo unde mi-aș dori să mor, mărturisi Grigore cu inima împăcată.

Câteva luni mai târziu România îmbrățișa un fiu mai puternic, mai bine pregătit, mai harnic, mai bogat sufletește, mai modest, mai plin de dragoste și prețuire pentru muncă, pentru oameni, pe Grigore. 




Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Nu am voie, dar am nevoie

Maria e nerăbdătoare. Întreaga Sfântă Liturghie e pătrunsă de fiorul așteptării Sfintei Împărtășanii. Astăzi se va împărtăși cu binecuvântarea părintelui duhovnic. Se ridică în picioare și se apropie de Sfântul Altar la îndemnul „Cu frică și cu dragoste să vă apropiați”.
În drum spre Sfântul Potir simte o mână pe spate care o trage înapoi.
-     - Unde te duci? Nu ai fost deja săptămâna trecută? Plus de asta nici post nu este. Nu ai voie, îi spune fulgerător o bătrânică. -    - Nu am voie, dar am nevoie, spune Maria și își continuă drumul, împlinindu-și nevoia de a se împărtăși în fiecare duminică.
O adevărată tulburare pentru Smaranda, care știe din copilărie că la Sfânta Împărtășanie nu se merge decât o dată pe an de Sfintele Paști și în rest doar dacă ești bolnav trupește. Boala sufletească nu intră în mintea Smarandei. Nu a auzit de așa ceva și nici nu crede că există. Ceea ce știe ea din copilărie nu poate nimeni contrazice.
După Sfânta Liturghie merge plină de mânie la părintele care…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Rușine de România

- Bună ziua. Sunt Maria Popescu și aș dori o programare la doamna doctor Müller. - Cum vă numiți? Nu am înțeles, răspunse pe un ton respingător asistenta. Maria îi repetă foarte clar  de două ori numele și îl silabisi ca asistenta să înceteze a se mai preface că nu înțelege. - Ce problemă aveți? întrebă asistenta pe același ton. - Am dureri de spate și aș dori un consult la doamna doctor. - Mergeți direct la chirurgie, sfătui prompt asistenta sătulă deja de cele 2 minute de conversație. - Aș prefera să fiu sfătuită de doctorul meu de familie și nu de dumneavoastră, dacă nu cer prea mult, rosti hotărât Maria. - Bine, veniți astăzi. Însă veți avea mult de așteptat, îngână asistenta și trânti telefonul cu o crasă lipsă de finețe.
Maria trăise în mai multe țări. Acum locuia în Germania de patru ani. Era obișnuită cu astfel de situații și reacționa extrem de calm și hotărât. Trecuse prin experiențe mai dure atunci când își menționa numele și țara de origine. După aspect ai fi jurat că este…

Cu proștii nu vreau să am de-a face

Ștefan crescuse într-un sat de munte înconjurat de priveliști copleșitor de frumoase. Era un loc de poveste încărcat cu lumina sufetelor oamenilor simpli, care și-au petrecut zecile de ani în bucuria de a munci și de a-și păstra conștiința curată. În acest sat, Ion și Ioana, părinții lui Ștefan, s-au trudit din greu să ofere singurului lor copil tot ce avea nevoie pentru a ajunge om mare.
- Să nu ne faci de rușine, îi repetau părinții lui Ștefan, încurajându-l să-și facă datoria față de Dumnezeu și față de oameni.
Au trecut anii și Ștefan a ajuns un renumit profesor universitar. Timpul se scurgea rapid sub presiunea mulțimii de proiecte în care era implicat, a nenumăratelor lucrări pe care le avea de scris sau de corectat, a congreselor fără sfârșit la care participa. 
Într-una din veri reușise să se întoarcă acasă în satul natal și să petreacă și cu părinții lui câteva zile. Bucuroși de revedere, părinții i-au pregătit lui Ștefan un adevărat praznic.
- De ce te-ai ostenit așa, mamă? într…