Povestiri din Occident

Plouă din senin cu stropi mari.  Pe stradă oamenii caută fiecare câte un adăpost. Ploaia i-a luat prin surprindere. Prin fața mea trece rapid un tată care își ține fetița în brațe. Micuța nu are mai mult de doi anișori. E de o frumusețe rară. Are ochi mari și albaștri, părul negru, discret încrețit. Se cuibărește la sânul tatălui, ținându-l strâns cu brațele ei mici și gingașe și râde cu poftă, legănată de pasul lui rapid. Se simte atât de bine în brațele lui, iar zâmbetul ei mai frumos decât tot universul este pentru el o bucurie care i se așează pe chip ca o rază de soare. E o minune că ei există. E o minune că își zâmbesc atât de frumos. E o minune că se iubesc. Îmbrățișarea lor e o minune. E o minune pe care o trăiesc și eu privind la ei în treacăt, grăbit de ploaia bogată ca și sufletele celor doi. Cea mai mare minune este însă că am avut ochi de văzut minunea. Mulțumesc,  Doamne!

Iuliu era un tânăr ambițios. Se motiva continuu pentru a-și depăși propriile limite. Așa învățase de la tătăl său, să nu rămână niciodată pe loc, ci tot efortul să îl depună pentru a deveni mai bun decât alții. Adâncit în acest efort de autodepășire, Iuliu nu își găsea însă liniștea, pentru că își proiecta perfecționismul propriu asupra lumii întregi. Niciun om din jurul lui nu era la înălțimea așteptărilor sale. Toți erau pentru el niște ratați, niște incompetenți, niște lăudăroși. Despre sine gândea doar bine și foarte bine. Făcea foarte multe lucruri pentru a fi văzut de oameni, pentru a fi aplaudat și venerat ca un mare inițiat în tainele cunoașterii. Aerul de superioritate îl susținea, ce-i drept, cu muncă asiduă, cu gesturi impresionante de generiozitate, totul doar de dragul de a fi deasupra tuturor. Anii au trecut și Iuliu și-a umplut CV-ul cu o mulțime de realizări, care mai de care mai spectaculoase. A reușit înființarea unor firme de renume, a schimbat mentalități

Mia se ambiționa să se întreacă pe sine. Era foarte sârguincioasă la rugăciune și nu îi lipseau acatistele preferate din programul zilnic. Se îmbrobodea oriunde mergea, iar în biserică era tot timpul cu ochii pe celalalte femei, judecându-le în mintea ei pentru îmbrăcămintea neadecvată. - Părinte, sunt o femeie bună. Am făcut mult bine la viața mea. Dar m-am săturat de răutatea celorlalți. Am suferit prea mult din cauza acestei lumi rele, se prezentă ea noului preot. Citesc în fiecare zi cinci acatiste și citesc pentru toată lumea, dar oamenii tot răi rămân. Nu știu cum să fac să mai rezist cu atâta răutate în jur. Vă rog ajutați-mă, spuse Mia ca să atragă atenția preotului asupra ei. - Nu mai citiți rugăciunile, doamnă Ionescu. Începeți să vă rugați! îi spuse părintele. Mia se umplu de mânie. „Adică eu nu mă rog? Eu doar citesc? Ce crede preotul acesta despre mine? Nici nu mă cunoaște și deja își permite asemenea afirmații?” își zise ea în sine și părăsi biserica. „Începe

Vasile se întorsese fericit acasă. Își împlinise visul pentru care muncise ani îndelungați în străinătate. Își făcuse o casă așa cum aveau și ceilalți vecini, își purtase copiii la școală și acum veni cu o surpriză pentru fiul cel mare care tocmai împlinea optsprezece ani. Bogdan își îmbrățișă cu bucurie tatăl. Nu îl mai văzuse de vara trecută. De fapt pe tatăl său Bogdan nu îl vedea decât vara. Nu știa ce înseamnă să petreci sărbătorile de Paști sau de Crăciun împreună cu tata, cum e să te tragă tata cu sania, cum e să te țină tata în brațe și să alerge cu tine la spital atunci când ești bolnav. El nu simțise cum e să te bată tata pe umăr și să te încurajeze în cele mai grele momente. Adolescența plină de probleme lăuntrice trecuse prin viața lui Bogdan ca un tren care părea să nu mai ajungă la destinație. Îmbrățișarea tatălui topi dintr-o dată toate gândurile sfredelitoare ale lui Bogdan, gânduri care lăsaseră urme adânci de durere în inima lui.  Bogdan era un copil deve

Mariean își așteaptă prietenul din copilărie la aeroport. Andrei a venit într-o călătorie de afaceri și s-a oprit să-l viziteze pe Mariean. Se îmbrățișează cu aceeași bucurie cu care s-au îmbrățișat și acum câțiva ani la plecarea din România. Mariean a emigrat în Italia și Andrei în Germania. - Haide, urcă, îl invită Mariean pe Andrei, deschizând ușa unui BMW. - Ciao, Mario. Ce faci pe aici? i se adresează un amic în fața aeroportului mai degrabă plin de români decât de italieni. - Ciao, stau bine. Am un amico în vizită, răspunde Mariean, făcând cu mâna cunoștinței sale care se grăbește spre terminal. - Mario? Așa ți se spune aici? Nu te mai cheamă Mariean? întreabă Andrei surprins. - Ei, așa ne-am obișnuit aici. Preferăm numele italiene că sunt mai ușor de pronunțat, explică Mariean. Dar nu vrei să conduci tu macchina? Hai, să vezi cum merge. Andrei acceptă provocarea. Pornește și stăpânește bine mașina. Parcurg o bucată bună din drumul spre casă. L

- Dar ce te-ai pocăit? Ce te-a apucat acum să ții post și să faci atâtea rugăciuni? îi spuse mama Andreei. - Mamă, speram ca tu să mă înveți aceste lucruri, îi răspunse cu îndrăzneală Andreea. - Nerușinato, așa nepoliticoasă te-am crescut? zbieră Manda la fiica ei. - Îmi pare rău. Te rog să mă ierți, spuse Andreea. Andreea se retrăsese în camera ei. Nu avea înțelegere pe acest plan, dar nici nu voia să mai piardă timpul. Îl găsise pe Dumnezeu și înțelesese taina vieții ei. Bucuria pe care o trăise în Sfânta Liturghie cu trei ani în urmă îi schimbă radical viziunea asupra vieții. În sfârșit, simțea că tot ceea ce face are sens.  -  Viața are altă calitate atunci când înțelegi că exiști pentru că, încă înainte de a fi, te-a iubit Iubirea, îi spunea Andreea logodnicului ei care îi împărtășea bucuria. Laurean era născut într-o familie oarecum credincioasă, însă care avea teama să nu devină habotnică, fără a înțelege nici măcar ce înseamnă cuvântul habotnic. Laurean cit