Povestiri din Occident

- Bună ziua. Sunt Maria Popescu și aș dori o programare la doamna doctor Müller. - Cum vă numiți? Nu am înțeles, răspunse pe un ton respingător asistenta. Maria îi repetă foarte clar  de două ori numele și îl silabisi ca asistenta să înceteze a se mai preface că nu înțelege. - Ce problemă aveți? întrebă asistenta pe același ton. - Am dureri de spate și aș dori un consult la doamna doctor. - Mergeți direct la chirurgie, sfătui prompt asistenta sătulă deja de cele 2 minute de conversație. - Aș prefera să fiu sfătuită de doctorul meu de familie și nu de dumneavoastră, dacă nu cer prea mult, rosti hotărât Maria. - Bine, veniți astăzi. Însă veți avea mult de așteptat, îngână asistenta și trânti telefonul cu o crasă lipsă de finețe. Maria trăise în mai multe țări. Acum locuia în Germania de patru ani. Era obișnuită cu astfel de situații și reacționa extrem de calm și hotărât. Trecuse prin experiențe mai dure atunci când își menționa numele și țara de origine. După aspect

Un om bogat trecu în grabă pe lângă un bătrân care cerșea pe o margine de drum. Omul se opri și începu să se scotocească prin buzunare. „Să fac și eu astăzi o faptă bună, că atunci când dai, Dumnezeu îți dă”, se gândi bogatul. Căută el niște bani mărunți și scoase din buzunar monede aurii și arămii. Monedele aurii i se păreau prea valoroase pentru un gest de milostenie. Așa că se uită îndelung la bani și se hotărî să o dea una dintre monedele arămii. Văzu o singură monedă de 1 cent, astfel că sufletul i se umplu de bucurie că a găsit cel mai bun compromis între dorința de a face milostenie și iubirea lui de bani. Întinse centul și-l aruncă în paharul de platisc al bătrânului, însă în același moment scăpă din mână și o monedă de 2 cenți. Disperat omul începu să o caute de parcă ar fi pierdut o avere. Îi dispăru orice bucurie și mulțumire și începu în gând a se blama pe sine că i-a trebuit să facă fapte bune. - V-am găsit banul căzut, spuse bătrânul cerșetor privind uimit di

- Mircea este alcoolic, dar se va schimba. Cred din toată inima. Nu este posibil ca iubirea mea să nu îl schimbe, mărturisi Crina prietenei sale. Mircea nu se considera alcoolic. Credea că bea așa cum beau toți bărbații. Se certa cu soția așa cum, credea el, se ceartă toți bărbații. Mințea așa cum, credea el, mint toți bărbații.  O înșela așa cum, credea el, toți bărbații înșeală. Și lista ar putea continua. Cel mai mult însă se înșela pe sine. Anii au trecut și lucrurile nu s-au schimbat cu nimic. Resursele sufletești ale Crinei erau pe sfârșite. După ani și ani Crina s-a decis să urmeze calea Bisericii. A pornit cu pași șovăielnici, dar cu timpul și-a recăpătat puterile prin credință. Într-o zi Crina își făcu din nou curaj și îl rugă pe Mircea pe un ton stăruitor: - Te rog, împlinește-mi o singură dorință. Azi vom merge împreună la biserică. - Eu nu am de ce să merg la biserică. Acolo merg doar fățarnicii și minicinoșii. Ce să fac eu acolo? răspundea Mircea fără să conști